ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2765/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2765/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la

data de 27 aprilie 2010, reclamantul T.G. a chemat în judecată pe pârâții V.D.,

C.G.V., C.M. și S.S., solicitând obligarea acestora în solidar la restituirea

sumei de 775.242 lei, reprezentând debit rezultat din contractul de împrumut

încheiat la data de 9 iulie 2009, la plata dobânzii legale bancare, precum și

actualizarea sumei în funcție de inflație.

Prin Sentința civilă

nr. 144 din 24 ianuarie 2013, pronunțată în al doilea ciclu procesual,

Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de

reclamant, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe

un înscris sub semnătură privată denumit "contract de împrumut",

datat 9 iulie 2009, care, deși menționează în calitate de împrumutați toți

pârâții din prezenta cauza, este semnat doar de pârâții V.D. și C.M.

Tribunalul a mai

reținut că pentru a produce efecte, înscrisul ar fi trebuit să fie semnat de

toate părțile și să cuprindă mențiunea "bun și aprobat", astfel cum

impune art. 1180 C. civ. - care în speță lipsește.

Cu toate acestea, a

subliniat că absența semnăturii și a mențiunii "bun și aprobat" nu

atrage concluzia că raportul juridic nu a fost încheiat dacă acest aspect s-ar

putea dovedi cu alte probe, înscrisul fiind calificat de instanța de fond ca un

început de dovadă scrisă.

În continuare, a

constatat că pârâții V.D. și C.M. au recunoscut prin întâmpinare existența

obligației și înscrisul ce li s-a opus, astfel că față de aceștia tribunalul a

apreciat că actul sub semnătură privată are același efect ca actul autentic.

Prima instanță a

apreciat că obligația de restituire este o obligație solidară, câtă vreme nu

s-a cerut obligarea fiecăruia dintre pârâți la o anumită sumă, iar înscrisul din

data de 9 iulie 2009 face mențiunea că împrumutul este acordat

"debitorilor", așa încât raportul juridic este unul cu o pluralitate

de subiecte în plan pasiv.

În continuare,

tribunalul a citat prevederile art. 1039 C. civ. și a reținut că, deși în cazul

obligațiilor solidare creditorul poate chema pe oricare dintre debitori să

execute întreaga obligație, în speță existența datoriei față de pârâții C.G.V.

și S.S. nu a fost dovedită, astfel că a apreciat că nu poate fi reținută

existența unei solidarități obligaționale pasive.

De aceea, având în

vedere și principiul disponibilității, instanța de fond a apreciat că

formularea cererii de chemare în judecată împotriva celor patru pârâți

împiedică posibilitatea de a stabili un raport obligațional doar între pârâții

care au recunoscut pretențiile reclamantului pentru întreaga obligație sau

obligarea acestora ca și codebitori la plata întregii sume așa încât a respins

acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul T.G. a formulat apel, care a fost admis prin Decizia

civilă nr. 331 A din 12 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; ca o consecință,

a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea,

au fost obligați pârâții V.D. și C.M. la plata către reclamant a sumei de

162.050 lei, fiecare și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.830,50

lei, fiecare; a fost respinsă în rest cererea, ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că nedovedirea de către reclamant a

existenței unui raport juridic obligațional între acesta și pârâții C.G.V. și

S.S. nu putea conduce la concluzia lipsei calității procesuale pasive a

acestora, ci la respingerea pe fond a pretențiilor reclamantului îndreptate

împotriva lor.

A mai reținut că

pârâții V.D. și C.M. au semnat înscrisul sub semnătură privată din data de 9

iulie 2009, recunoscând la interogatoriu această împrejurare.

Constatând că cerința

mențiunii "bun și aprobat" nu a fost întrunită, dar și că nu sunt

incidente dispozițiile art. 1180 alin. (2) C. civ., curtea de apel a apreciat

că sancțiunea nerespectării formalității cerute de art. 1180 alin. (1) C. civ.

atrage nevalabilitatea înscrisului sub semnătură privată ca mijloc de probă cu

acest titlu, fără a fi afectată valabilitatea convenției care poate fi dovedită

prin alte mijloace de probă, însuși înscrisul respectiv constituind un început

de dovadă scrisă.

Instanța de apel a

înlăturat susținerea reclamantului în sensul că prin întâmpinarea formulată în

fața primei instanțe pârâții semnatari ai înscrisului sub semnătură privată ar

fi recunoscut pretențiile, întrucât acest act procedural este întocmit de

avocat, nefiind semnat de pârâți, care nu i-au dat acestuia un mandat special

pentru un asemenea act de dispoziție.

Cu toate acestea, a

constatat că în cuprinsul concluziilor scrise depuse în fața tribunalului, pe

care le-au semnat, pârâții la care s-a făcut referire mai sus au recunpscut că

au primit cu titlu de împrumut de la reclamant, în cursul anului 2006 și în

anul 2007, suma totală de 500.000 lei, că au restituit doar parțial împrumutul,

respectiv suma de 175.900 lei, recunoscând expres că datorează reclamantului,

cu titlu de împrumut, suma de 324.100 lei. De asemenea, instanța de prim

control judiciar a avut în vedere mărturisirea expresă a acelorași pârâți, din

concluziile scrise care poartă semnătura acestora, în sensul că înscrisul datat

9 iulie 2009 confirmă recunoașterea unei datorii cu privire la o sumă totală

împrumutată de la reclamant, de 324.100 lei.

Cum în cuprinsul

înscrisului datat 9 iulie 2009, părțile au prevăzut ca scadență a împrumutului

data de 15 octombrie 2009, curtea de apel a reținut că în cauză erau incidente

prevederile înscrise în art. 1128 pct. 1 C. civ., care reglementează instituția

juridică a novației.

În considerarea

acestor argumente, a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în limitele

expuse mai sus.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs V.D., C.M., C.G.V. și S.S., solicitând modificarea

sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În motivare,

recurenții au arătat că soluția dată de instanța de apel excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâților C.G.V. și S.S. este greșită, întrucât

cel care a fixat cadrul procesual este chiar intimatul-reclamant și, în

condițiile în care s-a reținut inexistența datoriei celor doi pârâți față de

reclamant, dar și chemarea în judecată pentru obligarea - în solidar la plată a

tuturor celor patru pârâți, consecința legală ar fi fost cea de constatare a

inexistenței solidarității pasive, care împiedică posibilitatea stabilirii unui

raport obligațional doar față de pârâții V.D. și C.M..

A doua critică

pornește de la premisa că în mod nefondat a reținut instanța de apel

îndeplinirea condiției predării sumei de 715.892 lei de către intimatul

reclamant; recurenții au arătat că această concluzie ignoră probele

administrate, respectiv înscrisurile și răspunsurile părții adverse la

interogatoriu.

Ultima critică

vizează încălcarea dispozițiilor art. 1128 pct. 1 C. civ., care reglementează

instituția juridică a novației.

În dezvoltarea

acestui motiv de nelegalitate, recurenții au arătat că instanța de apel a

reținut că prin contractul de împrumut încheiat la 9 iulie 2009 s-a novat o

obligație existentă între părți, materializată prin încheierea a două contracte

de împrumut din data de 15 august 2006.

Procedând astfel,

curtea de apel ar fi interpretat greșit legea, susțin recurenții, aplicând

eronat prevederile legale evocate mai sus, substituindu-se voinței părților

contractante.

În acest context,

autorii căii de atac au prezentat condițiile novației și au arătat că niciuna

dintre acestea nu este îndeplinită, cu atât mai puțin intenția expresă a

părților de a nova obligațiile ce au făcut obiectul contractelor de împrumut

din data de 15 august 2006, în condițiile în care în contractul de împrumut din

9 iulie 2009 se menționează expres că s-a acordat cu titlu de împrumut suma de

715.892 lei, cu scadentă la 15 octombrie 2009.

Chiar și în situația

în care ar fi intervenit novația, recurenții au mai susținut că decizia atacată

este greșită, întrucât au fost obligați la plata unor sume de bani izvorând din

cele două contracte de împrumut din 15 august 2006, iar nu din cel încheiat la

9 iulie 2009, ceea ce face ca instanța de apel să își contrazică propriul

raționament în considerentele hotărârii sale.

În final, recurenții

au susținut că raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27

aprilie 2010, dreptul intimatului s-a prescris, întrucât datoria a fost

contractată la data de 15 august 2006.

De asemenea, au mai

apreciat că, instanța de apel ar fi trebuit să-i oblige la plată și pe

recurenții-pârâți C.G.V. și S.S., deoarece contractele încheiate în anul 2006

au fost însușite și de aceștia.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

La data de 25

septembrie 2013 intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de

astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția lipsei

de interes a recuferiților-pârâți C.G.V. și S.S. în promovarea recursului,

asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat

la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Înțeles ca o condiție

de exercițiu a acțiunii civile, interesul constă în folosul practic pe care o

parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare.

El trebuie să fie

născut, actual, serios și legitim.

Raportat la situația

particulară a căilor de atac, justifică interes în promovarea acestora partea

care a pierdut procesul.

Or, recurenții C.G.V.

și S.S. se situează pe poziția părților care au câștigat procesul, pentru că ei

nu au fost obligați la plată prin decizia instanței de apel.

De aceea, Înalta

Curte reține că acești doi recurenți nu justifică niciun interes în promovarea

căii extraordinare de atac, motiv pentru care va admite excepția invocată din

oficiu și, ca o consecință, va respinge ca lipsit de interes recursul declarat

de aceștia.

Analizând actele dosarului,

precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de

recurenții C.M. și V.D., Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, au

fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., texte legale potrivit cărora hotărârea atacată poate fi modificată

atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau

când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Recurenții nu și-au

circumscris criticile formulate fiecăruia dintre motivele de recurs invocate,

așa încât Înalta Curte le va analiza în măsura în care ele pot fi încadrate în

vreuna din cele două ipoteze arătate mai sus.

Pornind de la aceste

considerații de principiu, notează că soluția dată de instanța de apel

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.G.V. și S.S. este

corectă, dar și că ea nu are aptitudinea de a influența soluția dată acțiunii

promovate în contradictoriu cu ceilalți doi pârâți.

Astfel, calitatea

procesuală pasivă presupune, așa cum a reținut și instanța de apel, existența

unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic

dedus judecății.

Cum însă stabilirea

persoanelor obligate în raportul juridic dedus judecății a presupus evaiuarea

pe fond a relațiilor contractuale dintre părți, în mod corect instanța de apel

a procedat la înlăturarea criticii privind lipsa de calitate procesuală pasivă

a pârâților C.G.V. și S.S..

Separat de acest

aspect, este însă irelevant pentru recurenții V.D. și C.M. dacă acțiunea

promovată în contradictoriu cu ceilalți doi pârâți era respinsă ca fiind

introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă sau ca

neîntemeiată, consecințele urmărite de autorii căii de atac fiind aceleași, în

oricare dintre ipoteze, aspect ce urmează a fi analizat însă mai jos.

A doua critică pleacă

de la caracterul real al contractului de împrumut și vizează neîndeplinirea cerinței

predării efective a sumei împrumutate; în acest sens, recurenții au solicitat

să se aibă în vedere probele cu înscrisuri și cu interogatoriu administrate în

fața instanțelor de fond, dar Înalta Curte reamintește părților că limitele

controlului său sunt circumscrise de partea introductivă a art. 304 C. proc.

civ. doar aspectelor de nelegalitate, nu și celor de eventuală netemeinicie a

hotărârii atacate.

De aceea, în calea

extraordinară de atac a recursului, părțile nu pot cere reevaluarea materialului

probator administrat în gradele devolutive de jurisdicție.

A treia critică, ce

poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1128

pct. 1 C. civ., potrivit căruia novația operează "când debitorul

contractează în privința creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei

vechi care este stinsă".

Examinând această

critică, instanța supremă subliniază că la pronunțarea deciziei sale,

considerentul esențial reținut de curtea de apel l-a constituit nu atât novarea

datoriei anterioare, cât calificarea contractului de împrumut din 9 iulie 2009

ca un început de dovadă scrisă în ceea ce-i privește pe recurenții V.D. și C.M.

(în lipsa mențiunii "bun și aprobat"), pe care l-a coroborat cu

recunoașterea neechivocă și expresă de către aceștia, în cadrul concluziilor

scrise semnate, a datoriei la plata căreia au fost obligați.

Recurenții V.D. și

C.M. aduc în discuție o eventuală greșită aplicare a art. 1128 pct. 1 C. civ.,

deoarece ei susțin că atât timp cât reclamantul-intimat a solicitat obligarea

în solidar la plată a tuturor celor patru pârâți, constatarea caracterului

nefondat al acțiunii față de doi dintre ei împiedică posibilitatea stabilirii

unui raport obligațional doar față de ceilalți doi.

Însă, în condițiile

în care manifestarea expresă de voință a pârâților V.D. și C.M. în sensul

recunoașterii datoriei, în limita sumei de 342.100 lei, nu putea rămâne lipsită

de efecte juridice, Înalta Curte apreciază că susținerea recurenților are doar

un caracter formal, fiind făcută numai în scopul de a bloca dreptul legitim al

intimatului la recuperarea sumei împrumutate.

De aceea, referirea

instanței de apel la art. 1128 pct. 1 C. civ. a fost făcută tocmai pentru a da

eficiență recunoașterii de datorie, înlăturând astfel susținerile formale ale

pârâților vizând solidaritatea obligațională pasivă care ar fi trebuit dovedită

în considerarea cadrului procesual stabilit de reclamant.

Mai mult,

solidaritatea este o excepție de la regula de drept comun a divizibilității

datoriei, astfel că ea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres; or,

în contractul lor, părțile nu au prevăzut-o expres, iar recurenții nu se pot

prevala de termenii improprii folosiți în cererea de chemare în judecată pentru

a justifica o soluție de respingere în tot a pretențiilor, în condițiile în

care reclamantul urmărește să-și valorifice dreptul său de creanță, parțial

recunoscut.

Referirea

recurenților la o eventuală contradicție în raționamentul instanței de apel

este nefondată, deoarece aceștia nu au fost obligați la plata unei sume de bani

izvorând din cele două contracte de împrumut din 15 august 2006, ci doar la

plata unor sume în limitele recunoașterii lor exprese din 22 ianuarie 2013, coroborate

cu începutul de dovadă scrisă.

În considerarea

acestui argument, nu poate fi primită susținerea recurenților potrivit căreia

dreptul intimatului ar fi prescris.

Având în vedere cele

reținute mai sus, cum recunoașterea datoriei nu putea rămâne lipsită de

eficiență juridică, Înalta Curte constată că decizia atacată este una legală,

iar motivele invocate de recurenți nu justifică modificarea sa - cu precizarea

că nicio critică nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de 304 pct. 8

C. proc. civ., care astfel a fost invocat doar formal -, motiv pentru care, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de C.M. și V.D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

lipsei de interes a recurenților-pârâți C.G.V. și S.S..

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenții-pârâți C.M. și V.D. împotriva Deciziei civile

nr. 331 A din 12 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge ca lipsit de

interes recursul declarat de recurenții-pârâți C.G.V. și S.S. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2014.

Procesat de GGC - CL