ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 929/2015

Decizia nr. 929/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 22 noiembrie 2011 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata de daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului creat reclamantei prin încălcarea obligației asumate de pârâtă prin art. 6 alin. (1) din Contractului de închiriere din 08 noiembrie 2010 încheiat între reclamantă in calitate de proprietar (locator) și SC B. SRL in calitate de locatar, respectiv aceea de restituire de îndată a spațiului proprietarului la încetarea contractului sub orice formă astfel:

a) Daune interese moratorii estimate provizoriu la suma de 30.000 euro pentru lipsirea de folosință a imobilelor proprietatea reclamantei după încetarea de plin drept a contractului de închiriere din 2010, respectiv după data de 09 septembrie 2011 și până la data restituirii efective către reclamantă a respectivelor imobile, daune interese al căror nivel urmează a fi determinat printr-o expertiză tehnică de specialitate.

b) Despăgubiri in sumă de 24.178 lei reprezentând cheltuielile ocazionate până in prezent de soluționarea diferendului (onorariu de avocat, onorariu executor judecătoresc, taxe judiciare), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7961 din 05 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei in favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

S-a reținut că prin art. 219 pct. 1 din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. astfel că tribunalele judecă în materie civilă cereri al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (art. 2 pct. 1 lit. b)).

Cum în cauză pretențiile creditoarei sunt sub 500.000 lei, în ceea ce privește competența materială se aplică regula generală înscrisă în art. 1 și 5 C. proc. civ. respectiv competența de soluționare a prezentei cauze aparține judecătoriei în raza teritorială a căreia își are sediul debitoarea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 20 iulie 2012.

Prin sentința civilă nr. 5984 din 11 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. x/3/2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București constatându-se totodată ivit conflictul negativ de competență.

Pentru a pronunța această sentință judecătoria a reținut următoarele:

Raportând dreptul incident la circumstanțele speței, instanța constată că excepția analizată este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (...).

Se observă că, în cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.., delimitarea competenței de primă instanță a tribunalului de cea a judecătoriei se face după criteriul valorii obiectului litigiului, fiind deci necesar să se stabilească, în lipsa unor dispoziții legale suficiente, anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.

Astfel, în doctrină (Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura AII Beck, Ediția a lll-a București 2005, p. 142) s-a arătat că „valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamant, care, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ.., trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui.

Având în vedere că reclamantul este cel care își evaluează pretențiile deduse judecății, dar și împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată poate determina instanța competentă din punct de vedere material să judece în primă instanță, s-a pus problema de a ști dacă pârâtul sau instanța din oficiu ar putea să conteste evaluarea făcută de reclamant, în scopul invocării excepției de necompetență materială.

De regulă, pomindu-se de la premisa că normele de competență materială sunt norme imperative, se răspunde afirmativ, arătându-se că, în cazul unei astfel de contestații, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii obiectului cererii.

S-a susținut și o opinie nuanțată, în sensul că, în măsura în care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legătură directă cu soluționarea fondului pretenției, s-ar putea contesta evaluarea făcută de reclamant, în scopul invocării excepției de necompetență materială. Astfel, dacă se revendică un imobil, stabilirea valorii acestuia nu influențează cu nimic soluția pe fond, care va depinde exclusiv de faptul că reclamantul își va dovedi sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, nicidecum de evaluarea făcută. Aceeași este situația și atunci când prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâtului la predarea unui bun, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acelui bun, deoarece evaluarea nu antamează și fondul pretenției, anume dacă reclamantul are dreptul să pretindă de la pârât predarea bunului în litigiu, iar o eventuală executare silită a echivalentului nu ar fi decât consecința faptului că executarea în natură nu mai este posibilă.

Dacă însă reclamantul solicită prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, indiferent cu ce titlu (plata contravalorii bunului vândut, restituirea unui împrumut, despăgubiri pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prestației asumate ori pentru întârzierea în executare, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită), atunci nu s-ar mai putea contesta evaluarea reclamantului pentru a se obține declinarea competenței, întrucât valoarea obiectului litigiului nu poate fi disociată de fondul propriu-zis al pretenției formulate."

E drept că, potrivit art. 18

1

C. proc. civ. (aplicabil în raport de data sesizării instanței de judecată), invocat de reclamant, instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Cu toate acestea, potrivit celor de mai sus, competența materială se determină în funcție de valoarea obiectului procesului sau cererii.

Or, în cazul de față, valoarea obiectului procesului (contravaloare lipsă de folosință pentru spațiul în litigiu) este cea rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză, la care a achiesat și reclamantul la termenul de judecată din 11 septembrie 2014.

Suma de 30.000 euro în raport de care a operat declinarea competenței materiale dinspre Tribunalul București înspre Judecătoria sectorului 5 București este, așa cum rezultă și din petitul cererii de chemare în judecată, reprezintă estimarea provizorie a valorii obiectului procesului, efectuată de reclamant în îndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 112 pct. 3 C. proc. civ.. și în scopul îndeplinirii obligației de timbrare prealabilă provizorie a acțiunii.

Competența materială reală în soluționarea cauzei de față nu putea fi însă stabilită decât în urma efectuării expertizei evaluatorii, de determinare a valorii obiectului procesului.

Trebuie subliniat faptul că obiectul procesului este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu pentru perioada septembrie 2011 - data evaluării, contravaloare determinată în mod real și obiectiv doar prin raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel încât natura cererii formulate de reclamant la 11 septembrie 2014 este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului acțiunii, după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanței, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză, iar nu de modificare (majorare) a cuantumului valorii obiectului cererii.

Diferența de nuanță pe care se întemeiază soluția instanței, în dezacord cu teza susținută de reclamant, poate fi sesizată prin lecturarea opiniilor nuanțate exprimate în doctrină, mai sus citate.

Dosarul a fost înaintat Curtii de Apel București pentru soluponarea conflictului negativ de competența acesta fiind înregistrat pe rolul, secției a V-a civilă, a Curtii de Apel București sub nr. x/2/2014.

Prin sentința civilă nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta pârâtă SC A. SRL București, în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

S-a reținut că prin expertiza efectuată a rezultat o valoare a pretențiilor formulate de reclamantă in cuantum de 325.856,23 euro, valoare la care reclamanta și-a majorat pretențiile, astfel cum rezultă din cererea de precizare a câtimii obiectului pretențiilor depusă la dosar la data de 11 septembrie 2014.

În cauză, s-a apreciat că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., potrivit cărora, instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări in ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Prin urmare, în raport de valoarea indicată inițial în cerere, în mod legal tribunalul și-a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5, aceasta rămânând competentă să soluționeze cererea, conform art. 18

1

C. proc. civ., chiar dacă ulterior, in urma administrării probei cu expertiză a rezultat o valoare care depășește 500.000 lei.

Împotriva sentinței civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta a declarat recurs.

În motivarea recursului, pârâta susține că soluția corectă pentru soluționarea prezentului litigiu a fost dată de către Judecătoria sectorului 5 București, în sensul că Tribunalul București, secția civilă, este competent să soluționeze pricina, deoarece competenta materiala se stabilește în funcție de valoarea sau obiectul cererii ori în cauza dedusă judecații valoarea obiectului cererii este cea rezultată din raportul de expertiza efectuat in cauza.

Recurenta susține că reclamanta nu a contestat valoarea obiectului cererii deoarece a menționat în mod expres că acesta este unul provizoriu urmând să mărească câtimea obiectului cererii în funcție de valoarea ce va fi menționată în raportul de expertiză.

Astfel, recurenta arată că își însușește raționamentul Curții de Apel București, deoarece în această situație se permite pârâților să evite o instanța competentă de un grad superior.

Mai mult, Curtea de Apel București, trebuia să aibă în vedere că față de obiectul cererii reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2011 până la momentul restituirii efective, contravaloarea acesteia putea fi stabilită în mod real și obiectiv doar prin raportul de expertiză astfel încât natura cererii formulate de reclamantă la 11 septembrie 2014 este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului cererii după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanței, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză.

Prealabil, examinării recursului, Înalta Curte constată că motivele formulate de recurentă se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, trebuie precizat faptul că instanța anterioară a apreciat corect obiectul procesului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu pentru perioada septembrie 2011 - data evaluării -, pentru calcularea căreia se impunea o contravaloare determinată în mod real și obiectiv numai printr-un raport de expertiză efectuat în cauză.

Prin urmare, natura cererii formulate de reclamant la data de 11 septembrie 2014 - data introducerii acțiunii - este aceea de precizare definitivă a valorii obiectului acțiunii, după evaluarea provizorie operată la momentul sesizării instanței, precizare întemeiată pe concluziile raportului de expertiză, iar nu de modificare (majorare) a cuantumului valorii obiectului cererii.

De aceea, sub acest aspect, susținerile recurentei sunt nefondate, în cauză fiind lipsite de relevanță faptul că reclamanta nu a contestat valoarea obiectului cererii și, nu numai dar, aceasta a menționat expres acest lucru.

În al doilea rând se impune câteva considerațiuni teoretice incidente în speța de față, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 181 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 181 C. proc. civ. fac trimitere la criteriul valoric ce determină stabilirea competenței materiale a instanței și au fost introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 în scopul eliminării unor probleme de interpretare pe care Ie-a ridicat aplicarea în practică a acestui criteriu. Prevederile legale criticate, cuprinse în titlul III "Dispoziții speciale" al cărții I "Competența instanțelor judecătorești", stabilesc competența instanței, învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului, de a judeca litigiul chiar dacă, ulterior sesizării sale, intervin modificări în ceea ce privește valoarea obiectului litigiului.

Prin urmare, norma procedurală este incidență în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfășurării procesului și numai în situația în care aceste modificări se referă la obiectul indicat în actul de învestire, respectiv în cererea de chemare în judecată. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competența se fixează încă din momentul sesizării instanței, cererea de chemare în judecată, ca element al acțiunii civile, individualizând instanța.

În virtutea acestui text de lege, instanța judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată își prelungește competența cu privire la soluționarea litigiului al cărui obiect și-a modificat valoarea.

O atare soluție legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor art. 18

1

C. proc. civ. fiind aceea de a evita declinările de competență impuse de majorarea sau micșorarea cuantumului obiectului supus litigiului.

Concluzionând, în mod corect instanța anterioară a statuat că sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., potrivit cărora, instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări in ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Așa fiind, în raport de valoarea indicată inițial în cerere, în mod legal tribunalul și-a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5, aceasta rămânând competentă să soluționeze cererea, conform art. 18

1

C. proc. civ., chiar dacă ulterior, in urma administrării probei cu expertiză a rezultat o valoare care depășește 500.000 lei.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 70/2014 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.