ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7427/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7362 din 23 iunie 2010, Tribunalul București, a admis excepția lipsei calității procesuale active, și pe acest temei, a respins cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvențională, ca nefondată. Prin decizia comercială nr. 439 din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

Reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, precizată la data de 27 septembrie 2011, evacuarea pârâtei din spațiul având altă destinație decât cea de locuință, situat în municipiul București, sector 4 și obligarea pârâtei la plata sumei de 3048,09 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință și a majorărilor calculate în perioada aprilie 2005-26 martie 2007, precum și la plata sumei de 45.133,47 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință și a majorărilor calculate pentru perioada 01 noiembrie 2007-02 decembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 22568 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul București, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte cererea reclamantei, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, ca nefondată, a respins cererea reconvențională, ca nefondată.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active s-au reținut următoarele considerente: Consiliul General al Municipiului București exercită dreptul de administrare asupra spațiilor comerciale din propriul patrimoniul, prin intermediul unei instituții specializate, A.F.I., astfel cum rezultă din hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 101/2001. În calitate de titular al dreptului de administrare asupra spațiului în litigiu, Consiliul General al Municipiului București, prin A.F.I., este în drept să exercite o acțiune în evacuare și să solicite plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, acestea fiind considerate acte de administrare. În ce privește cererea principală, s-a reținut că actul juridic în temeiul căruia pârâta dobândise dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu și din care s-a solicitat evacuarea - contractul de închiriere din 04 iulie 2002 - și-a încetat efectele prin expirarea termenului contractual.

Văzând că pârâta nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei, în calitatea acesteia de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile art. 998 C. civ., instanța a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu. În ce privește obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, s-a reținut că reclamanta era obligată să probeze, conform art. 1.169 C. civ., întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, a vinovăției în săvârșirea acesteia fapte, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. S-a apreciat că reclamanta nu a explicat modul în care a determinat întinderea prejudiciului pe care pretinde că 1-a suferit ca urmare a ocupării spațiului în litigiu de către pârâtă, și nici nu a probat certitudinea acestuia, respectiv existența unor elemente ce ar putea fi avute în vedere pentru determinarea întinderii acestuia.

Prin decizia civilă nr. 77 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 27.377, 97 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În fapt, s-a reținut că prin contractul de închiriere nr. 603 din 04 iulie 2002, SC P.C.S. SA, în calitate de locator a transmis pârâtei, în calitate de locatar, contra cost, dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu, acesta având o suprafață de 95 mp, din care 48 mp reprezintă un spațiu destinat desfășurării activității de comerț, iar 47 mp constituie anexe.

Contractul a avut o durată de 7 luni, începând cu data de 01 iulie 2002, până la 31 decembrie 2002. Prin acte adiționale, părțile au convenit prelungirea termenului de valabilitate a contractului până la data de 31 decembrie 2003, iar ulterior, până la 31 decembrie 2004. În drept, s-au avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., conform cărora cel ce a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara. Curtea a reținut că apelanta-reclamantă a probat întinderea prejudiciului, inclusiv certitudinea acestuia, în conformitate cu prevederile hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 27/1993, hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 119/1993 și hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 32/2007, totalul sumei datorate fiind de 27.377,97 euro.

În ce privește solicitarea de plată a TVA-ului, Curtea a reținut că apelanta nu este o persoană impozabilă, în sensul prevederilor art. 127 alin. (1) Legea nr. 571/2003 - „(1) este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități; (2) în sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate". Art. 127 alin. (4) din aceeași lege dispune că „instituțiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice, chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe sau alte plăți, cu excepția acelor activități care ar produce distorsiuni concurențiale dacă instituțiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile, precum și a celor prevăzute la alin. (5) și (6)". Cum apelanta este o instituție publică, din coroborarea textelor legale citate, rezultă că aceasta nu poate fi obligată la plata TVA-ului.

Referitor la capătul de cerere privind plata majorărilor de întârziere pentru neplata chiriei sau a contravalorii lipsei de folosință, Curtea a reținut că, potrivit art. 124 1 din O.G nr. 92/1992 privind C. proc. fisc., majorările de întârziere se datorează pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetului local, cu titlu de creanță fiscală, definită de art. 21 din ordonanță. Or, creanța deținută de apelantă nu reprezintă o creanță fiscală, în sensul avut în vedere de lege.

Creanțele fiscale sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, reprezentând drepturi determinate constând în: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale; dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 aprilie 2012, reclamanta A.F.I., prin care s-au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Aplicarea TVA-ului este perfect legală în cauza dedusă judecății, în raport de prevederile C. fisc.. Astfel, art. 126 alin. (1) lit. a)-d) C. fisc. prevede că se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, operațiunile care sunt asimilate cu o livrare de bunuri, locul de livrare este considerat a fi în România, livrarea este realizată de o persoană impozabilă iar livrarea bunurilor să rezulte din una dintre activitățile prevăzute în art. 127 alin. (2). Conform art. 127 alin. (1) este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară o activitate de natura celor prevăzute la alin. (2), activitate economică însemnând exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Referitor la obligarea intimatei-pârâte la plata majorărilor de întârziere, decizia instanței de apel nu ține cont de prevederile art. 1 alin. (2) O.G. nr. 92/2003. Argumentul instanței potrivit căruia O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, se aplică doar sumelor provenite din taxe și impozite - creanțe fiscale - nu poate fi acceptat atât timp cât art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 arată în mod clar că „prezentul cod se aplică și pentru alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii". A.F.I. este o instituție publică de interes local, fiind colectoare de creanțe bugetare reprezentate de sumele provenite din chirii, care se constituie în venituri ale bugetului local.

Administrarea creanțelor provenite din chirii se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează potrivit dispozițiilor C. proc. fisc. și a oricăror acte normative ce privesc aceste creanțe. Sub aspectul dobânzilor solicitate pentru neachitarea contravalorii lipsei de folosință, soluția instanței este nelegală, întrucât majorările datorate întârzierii la plata contravalorii folosinței spațiului sunt datorate prin efectul legii, nu în baza unor clauze inserate în convenție de către părți. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanțele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că actul juridic în temeiul căruia pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu și din care s-a solicitat evacuarea, și-a încetat efectele prin expirarea termenului pentru care fusese încheiat.

În aceste condiții, văzând că pârâta nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei, în calitate de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ., s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu, aspect necontestat în cauză. În drept, instanțele anterioare în mod corect s-au raportat la instituția răspunderii civile delictuale, în accepțiunea acesteia de sancțiune civilă cu caracter reparator care intervine în cazul săvârșirii unui fapt ilicit cauzator de prejudicii. Conform dispozițiilor art. 998 și următoarele C. civ., cel care a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, iar cel care a cauzat fapta ilicită prejudiciabilă este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități în acest scop.

În esență, prin utilizarea spațiului în litigiu de către pârâtă, reclamanta a fost lipsita de folosința imobilului și de beneficiul pe care îl putea obține prin închirierea spațiului și încasarea chiriei, motiv pentru care pârâta a fost obligată la plata sumei de 27.377,97 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință. Cum temeiul pretenției formulate de către reclamantă, în ansamblul elementelor sale, este reprezentat de instituția răspunderii civile delictuale, acesteia nu i se poate aplica regimul creanțelor fiscale, reglementat de Legea nr. 571/2003, respectiv O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.. Prin urmare, toate criticile recurentei-reclamante întemeiate de reglementările ce constituie regimul juridic al creanțelor fiscale nu pot fi primite.

Instanța de apel a reținut corect în expunerea de motive, în mod explicit, că creanța apelantei-reclamante nu reprezintă o creanță fiscală, în accepțiunea pe care legea fiscală o prescrie, sub acest aspect recurenta-reclamantă neînțelegând să formuleze critici pertinente de nelegalitate. Creanțele fiscale sunt drepturi patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat - denumite creanțe fiscale principale - respectiv dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere - denumite creanțe fiscale accesorii.

Cum raportul juridic dedus judecății este guvernat, pentru considerentele deja arătate, de alte principii și norme de drept civil, pe deplin valorificate în cauză, pretinsele critici de nelegalitate nu pot fi primite. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în raport de criticile formulate, expresie a principiului disponibilității părților în procesului civil, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei nr. 77 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.