ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7427/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 7362

din 23 iunie 2010, Tribunalul București, a admis excepția lipsei calității procesuale

active, și pe acest temei, a respins cererea de chemare în judecată, a respins cererea

reconvențională, ca nefondată.

Prin decizia comercială

nr. 439 din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului

București.

Reclamanta a solicitat,

prin cererea de chemare în judecată, precizată la data de 27 septembrie 2011, evacuarea

pârâtei din spațiul având altă destinație decât cea de locuință, situat în municipiul

București, sector 4 și obligarea pârâtei la plata sumei de 3048,09 RON, cu titlu

de contravaloare a lipsei de folosință și a majorărilor calculate în perioada aprilie

2005-26 martie 2007, precum și la plata sumei de 45.133,47 euro, cu titlu de contravaloare

a lipsei de folosință și a majorărilor calculate pentru perioada 01 noiembrie 2007-02

decembrie 2009.

Prin sentința

civilă nr. 22568 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul București, a respins excepția

lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive,

a admis în parte cererea reclamantei, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul în

litigiu, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, ca nefondată,

a respins cererea reconvențională, ca nefondată.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active s-au reținut următoarele considerente:

Consiliul General

al Municipiului București exercită dreptul de administrare asupra spațiilor comerciale

din propriul patrimoniul, prin intermediul unei instituții specializate, A.F.I.,

astfel cum rezultă din hotărârea Consiliului General al Municipiului București

nr. 101/2001.

În calitate de

titular al dreptului de administrare asupra spațiului în litigiu, Consiliul General

al Municipiului București, prin A.F.I., este în drept să exercite o acțiune în evacuare

și să solicite plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, acestea fiind considerate

acte de administrare.

În ce privește

cererea principală, s-a reținut că actul juridic în temeiul căruia pârâta dobândise

dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu și din care s-a solicitat evacuarea

- contractul de închiriere din 04 iulie 2002 - și-a încetat efectele prin expirarea

termenului contractual.

Văzând că pârâta

nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei, în calitatea

acesteia de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile

art. 998 C. civ., instanța a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu.

În ce privește

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, s-a reținut că reclamanta era obligată

să probeze, conform art. 1.169 C. civ., întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, respectiv existența faptei ilicite, a vinovăției în săvârșirea acesteia

fapte, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

S-a apreciat că

reclamanta nu a explicat modul în care a determinat întinderea prejudiciului pe

care pretinde că 1-a suferit ca urmare a ocupării spațiului în litigiu de către

pârâtă, și nici nu a probat certitudinea acestuia, respectiv existența unor elemente

ce ar putea fi avute în vedere pentru determinarea întinderii acestuia.

Prin decizia civilă

nr. 77 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta

la plata sumei de 27.377, 97 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu

de contravaloare a lipsei de folosință, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În fapt, s-a reținut

că prin contractul de închiriere nr. 603 din 04 iulie 2002, SC P.C.S. SA, în calitate

de locator a transmis pârâtei, în calitate de locatar, contra cost, dreptul de folosință

asupra spațiului în litigiu, acesta având o suprafață de 95 mp, din care 48 mp reprezintă

un spațiu destinat desfășurării activității de comerț, iar 47 mp constituie anexe.

Contractul a avut o durată de 7 luni, începând cu data de 01 iulie 2002, până la

31 decembrie 2002. Prin acte adiționale, părțile au convenit prelungirea termenului

de valabilitate a contractului până la data de 31 decembrie 2003, iar ulterior,

până la 31 decembrie 2004.

În drept, s-au

avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., conform cărora cel ce a cauzat

altuia un prejudiciu este obligat a-l repara.

Curtea a reținut

că apelanta-reclamantă a probat întinderea prejudiciului, inclusiv certitudinea

acestuia, în conformitate cu prevederile hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 27/1993, hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 119/1993 și hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 32/2007, totalul sumei datorate fiind de 27.377,97 euro.

În ce privește

solicitarea de plată a TVA-ului, Curtea a reținut că apelanta nu este o persoană

impozabilă, în sensul prevederilor art. 127 alin. (1) Legea nr. 571/2003 - „(1)

este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră

independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute

la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități; (2) în sensul

prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților

sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile

profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate".

Art. 127

alin. (4) din aceeași lege dispune că „instituțiile publice nu sunt persoane impozabile

pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice, chiar

dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii, redevențe,

taxe sau alte plăți, cu excepția acelor activități care ar produce distorsiuni concurențiale

dacă instituțiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile, precum și a celor

prevăzute la alin. (5) și (6)".

Cum apelanta este

o instituție publică, din coroborarea textelor legale citate, rezultă că aceasta

nu poate fi obligată la plata TVA-ului.

Referitor la capătul

de cerere privind plata majorărilor de întârziere pentru neplata chiriei sau a contravalorii

lipsei de folosință, Curtea a reținut că, potrivit art. 124

1

din O.G

nr. 92/1992 privind C. proc. fisc., majorările de întârziere se datorează pentru

neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetului

local, cu titlu de creanță fiscală, definită de art. 21 din ordonanță.

Or, creanța deținută

de apelantă nu reprezintă o creanță fiscală, în sensul avut în vedere de lege.

Creanțele fiscale

sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept

material fiscal, reprezentând drepturi determinate constând în: dreptul la perceperea

impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale

bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată,

dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care

constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite

creanțe fiscale principale; dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere

sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale

accesorii.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 aprilie 2012, reclamanta

A.F.I., prin care s-au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Aplicarea TVA-ului

este perfect legală în cauza dedusă judecății, în raport de prevederile C.

fisc.. Astfel, art. 126 alin. (1) lit. a)-d) C. fisc. prevede că se cuprind în sfera

de aplicare a taxei pe valoare adăugată, operațiunile care sunt asimilate cu o livrare

de bunuri, locul de livrare este considerat a fi în România, livrarea este realizată

de o persoană impozabilă iar livrarea bunurilor să rezulte din una dintre activitățile

prevăzute în art. 127 alin. (2).

Conform art. 127

alin. (1) este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară o

activitate de natura celor prevăzute la alin. (2), activitate economică însemnând

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate.

Referitor la obligarea

intimatei-pârâte la plata majorărilor de întârziere, decizia instanței de apel nu

ține cont de prevederile art. 1 alin. (2) O.G. nr. 92/2003.

Argumentul instanței

potrivit căruia O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, se aplică doar

sumelor provenite din taxe și impozite - creanțe fiscale - nu poate fi acceptat

atât timp cât art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 arată în mod clar că „prezentul

cod se aplică și pentru alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat,

potrivit legii".

A.F.I. este o

instituție publică de interes local, fiind colectoare de creanțe bugetare reprezentate

de sumele provenite din chirii, care se constituie în venituri ale bugetului local.

Administrarea

creanțelor provenite din chirii se încasează, se administrează, se contabilizează

și se utilizează potrivit dispozițiilor C. proc. fisc. și a oricăror acte normative

ce privesc aceste creanțe.

Sub aspectul dobânzilor

solicitate pentru neachitarea contravalorii lipsei de folosință, soluția instanței

este nelegală, întrucât majorările datorate întârzierii la plata contravalorii folosinței

spațiului sunt datorate prin efectul legii, nu în baza unor clauze inserate în convenție

de către părți.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanțele anterioare,

singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte,

au reținut că actul juridic în temeiul căruia pârâta a dobândit dreptul de folosință

asupra spațiului în litigiu și din care s-a solicitat evacuarea, și-a încetat efectele

prin expirarea termenului pentru care fusese încheiat.

În aceste condiții,

văzând că pârâta nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei,

în calitate de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile

art. 998-999 C. civ., s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu,

aspect necontestat în cauză.

În drept, instanțele

anterioare în mod corect s-au raportat la instituția răspunderii civile delictuale,

în accepțiunea acesteia de sancțiune civilă cu caracter reparator care intervine

în cazul săvârșirii unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

Conform dispozițiilor

art. 998 și următoarele C. civ., cel care a cauzat altuia un prejudiciu este obligat

a-l repara, iar cel care a cauzat fapta ilicită prejudiciabilă este de drept în

întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități în acest scop.

În esență, prin

utilizarea spațiului în litigiu de către pârâtă, reclamanta a fost lipsita de folosința

imobilului și de beneficiul pe care îl putea obține prin închirierea spațiului

și încasarea chiriei, motiv pentru care pârâta a fost obligată la plata sumei de

27.377,97 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de contravaloare a

lipsei de folosință.

Cum temeiul pretenției

formulate de către reclamantă, în ansamblul elementelor sale, este reprezentat de

instituția răspunderii civile delictuale, acesteia nu i se poate aplica regimul

creanțelor fiscale, reglementat de Legea nr. 571/2003, respectiv O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc..

Prin urmare, toate

criticile recurentei-reclamante întemeiate de reglementările ce constituie regimul

juridic al creanțelor fiscale nu pot fi primite.

Instanța de apel

a reținut corect în expunerea de motive, în mod explicit, că creanța apelantei-reclamante

nu reprezintă o creanță fiscală, în accepțiunea pe care legea fiscală o prescrie,

sub acest aspect recurenta-reclamantă neînțelegând să formuleze critici pertinente

de nelegalitate.

Creanțele fiscale

sunt drepturi patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal,

dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care

constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei

pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor

și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat - denumite

creanțe fiscale principale - respectiv dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților

de întârziere sau majorărilor de întârziere - denumite creanțe fiscale accesorii.

Cum raportul juridic

dedus judecății este guvernat, pentru considerentele deja arătate, de alte principii

și norme de drept civil, pe deplin valorificate în cauză, pretinsele critici de

nelegalitate nu pot fi primite.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, în raport de criticile formulate, expresie a principiului

disponibilității părților în procesului civil, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei nr. 77 din 21 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.