ÎCCJ, decizie (scj.ro #86879)

Casare cu trimitere pentru administrarea unei expertize de specialitate. Precizarea acțiunii conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Instanța competentă material în raport cu dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dispoziții speciale

Index alfabetic:  competență materială

-          casare cu trimitere

-          precizarea valorică a acțiunii

-          declinarea competenței

C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. b), art. 18

1

, art. 132 alin. (2), art. 304 pct. 3, art. 315

Potrivit prevederilor art. 18

1

C. proc. civ., instanța învestită conform dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

În cazul în care, după casarea cu trimitere, judecătoria a administrat proba cu expertiză, dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, iar concluziile acesteia au fost însușite de reclamant, acesta precizându-și valoric acțiunea prin majorarea cuantumului pretențiilor, în conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea acesteia de declinare a competenței în favoarea tribunalului este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18

1

C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918 din 11 martie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin decizia nr.8 din 11 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă, a respins excepția netimbrării invocată de pârâtele SC M. SA și Asociația C.E., a admis apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței nr. 17 din 27 ianuarie 2012 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea promovată de reclamantul Consiliul Județean D. și, în consecință, a obligat-o pe pârâta Asociația C.E. să restituie bunurile mobile identificate în anexele 5 și 6 din raportul de expertiză întocmit în apel și pe pârâta SC M. SA la plata sumei de 83.489 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor menționate în procesul-verbal din 19 mai 2004 și neprezentate, astfel cum au fost enumerate în anexele 7 și 8 din același  raport de expertiză.

Instanța de apel a apreciat apelul declarat de pârâta SC M. SA întemeiat numai cu privire la motivul de apel referitor la evaluarea bunurilor mobile, considerând ca neîntemeiată critica sentinței sub aspectul încălcării competenței de ordine publică raportat la dispozițiile art. 18

1

coroborate cu cele ale art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect s-a motivat că prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Craiova cu îndrumarea expresă de a se ordona efectuarea unei expertize tehnice de identificare și evaluare a bunurilor menționate în procesul verbal încheiat la data de 19 mai 2004, iar raportul de expertiză prin suplimentul efectuat la acesta la proba cu expertiza administrată de judecătorie a concluzionat că valoarea bunurilor neidentificate, este în sumă de 8.368.970,91 Ron.

Reținând că dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ. nu sunt incidente întrucât valoarea bunurilor a fost stabilită după administrarea probei cu expertiza de specialitate dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, instanța de control judiciar a concluzionat cu privire la critica greșitei aplicări a dispozițiilor art. 18

1

C. proc. civ., că instanța de fond, tribunalul, a făcut o corectă aplicare a acestora deoarece judecătoria tot corect și-a declinat competența în favoarea acestei instanțe prin reținerea incidenței art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Ambele apeluri declarate de pârâte au fost apreciate ca fondate numai sub aspectul motivului referitor la evaluarea bunurilor mobile ce formează obiectul litigiului, sens în care sumele de bani la care au fost obligate pârâtele-apelante au fost corectate, reținând ca valabile valorile stabilite prin raportul de expertiză administrată de către această instanță de apel, fiind înlăturate restul criticilor formulate cu privire la sentința apelată.

În contra acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtele.

Recursul declarat de pârâta Asociația C.E. a fost anulat ca netimbrat în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, această recurentă nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina ei, cu al cărui cuantum a fost încunoștințată recurenta-pârâtă prin citație pentru termenul de judecată stabilit, cererea de recurs neavând aplicat nici timbrul judiciar, situație în care, conform art. 9 din O.G. 32/1995, se aplică aceeași sancțiune.

Recurentul-reclamant a declarat recurs atât împotriva deciziei cât și a încheierii din 4 februarie 2013, încheiere prin care, a susținut recurentul, cererea de efectuare a unei noi expertize de specialitate în materia patrimoniului cultural i-a fost respinsă.

Criticile recurentului privesc încălcarea prevederilor legale ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la încuviințarea probelor: respingerea probei cu expertiză de specialitate  în materia bunurilor de patrimoniu, față de discrepanța valorică dintre expertiza administrată la instanța fond și cea administrată de instanța de apel de 37 ori, „tergiversarea cauzei” nefiind un argument în calea aflării adevărului; nepronunțarea asupra cererii de încuviințare ca probă a raportului de expertiză extrajudiciară C.G., expertiza administrată de instanța de apel aplicând un standard IUS care nu mai este operant din anul 2011, critici încadrabile atât în prevederile art. 304 pct. 5 cât și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și art. 292, 295 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte,

constatând că dezvoltarea criticilor aduse de recurentul-reclamant deciziei atacate se încadrează în motivele de nelegalitate mai sus indicate, a respins excepția nulității recursului declarat de această parte invocată de recurenta-pârâtă SC M. SA, reținând ca nefiind întrunită ipoteza art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. pentru aplicarea sancțiunii nulității.

Recurenta-pârâtă SC M. SA

a criticat decizia atât sub aspectul respingerii excepției de netimbrare, cât și sub aspectul încălcării competenței materiale și al înlăturării criticii având ca obiect incidența art. 18

1

C. proc. civ., cât și soluția asupra criticilor pe fond, motivele fiind încadrate în situațiile reglementate de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la excepția invocată, recurenta a criticat greșita aplicare a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare deoarece, pe de o parte, recurentul nu figurează în enumerarea pe care o face acest text de lege iar, pe de altă parte, cât privește teza a 2-a a textului, reclamantul deși este instituție publică, scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru nu operează în ce-l privește deoarece cererea pe care a promovat-o nu are ca obiect venituri publice, bunurile pe care le solicită nu au reprezentat o sumă de venituri publice, ele nefiind inventariate.

Critica soluției asupra excepției de netimbrare

nu este fondată.

Înalta Curte

a constatat că excepția netimbrării acțiunii a fost invocată de apelantele-pârâte la termenul din 4 februarie 2013 când au cerut admiterea excepției de netimbrare a acțiunii la valoare de către reclamant și darea în debit a intimatului-reclamant cu suma datorată.

Observă, de asemenea, că recurenta-pârâtă nu are calitatea de a invoca executarea sau nu, sau modul în care instanța a stabilit în cadrul unui raport de drept fiscal obligația cu această natură în sarcina debitorului reclamant, ea neavând calitatea de parte a raportului de drept public, excepția invocată nefiind deci o excepție de drept procesual privat care să-i susțină calitatea în aplicarea art. 137 C. proc. civ.

Conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, posibilitatea constatării că în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal revine numai instanței judecătorești învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, situație în care aceasta va dispune obligarea părții la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Potrivit aceluiași text de lege, executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare, nefiind, astfel, nici un dubiu că instanța a dispus debitarea ca autoritate de drept public fiscal față de debitorul fiscal aflat în raport de subordonare cu aceasta, independent de raportul de drept privat dedus judecății.

Oricum, soluția instanței de apel asupra excepției este corectă, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prevederile art. 26 alin. (3) din Normele Metodologice pentru aplicarea legii care explicitează sintagma „venituri publice” ca fiind categoria în care intră și veniturile bugetului instituțiilor publice provenite din sursele prevăzute în legile de aprobare a bugetelor, critica recurentei în sensul că decizia s-ar fi limitat la a da definiția veniturilor publice fiind neavenită. Corect decizia a reținut că noțiunea „venituri bugetare” este definită prin art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și că bunurile mobile a căror restituire se solicită se constituie într-un venit la bugetul public al acestei instituții reflectat în patrimoniul reclamantului.

Drept urmare, legal a fost respinsă excepția de netimbrare, critica cu acest obiect întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind fondată.

Cu privire la critica deciziei asupra apelului,

recurenta-pârâtă a dezvoltat atât motive de casare cât și de modificare.

Motivele de casare

au ca obiect încălcarea competenței materiale și greșita aplicare a prevederilor art. 18

1

C. proc. civ. prin încălcarea formelor procedurale, a deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, încadrabile în art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.

Recurenta a criticat respingerea motivului de apel cu acest obiect, considerentele în argumentare fiind greșite deoarece, a susținut recurenta, prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, Judecătoria Craiova, făcând ea aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și învestind legal Judecătoria Craiova potrivit dispozițiilor după valoarea obiectului cererii.

A arătat că, după casare cu trimitere, judecătoria a administrat proba cu expertiză, ale cărei concluzii au fost însușite de reclamant, sens în care acesta și-a precizat valoric acțiunea în conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ. la data de 22 aprilie 2011, după care această instanță la 27 mai 2011 și-a declinat competenta, reținând că obiectul litigiului are, astfel, o valoare mai mare de 500.000 lei.

A mai arătat recurentul că tribunalul, din oficiu, a invocat excepția lipsei de competență materială, excepție pe care a respins-o prin încheierea din 9 decembrie 2011, reținând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ. Că primul motiv de apel împotriva sentinței tribunalului l-a reprezentat critica soluției excepției lipsei de competență materială a Tribunalului Dolj în soluționarea pe fond a cauzei, neîntemeiat respins prin decizia recurată.

Decizia atacată omite a arăta că instanța de recurs în primul ciclu procesual a solicitat reclamantului să-și precizeze valoarea cererii cu scopul expres al stabilirii competenței materiale după valoare, casarea fiind dispusă pentru administrarea unei expertize și trimisă la instanța competentă, că instanța competentă s-a stabilit anterior efectuării expertizei, iar nu ulterior, cum greșit a motivat instanța.

Sub acest aspect recurentul a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei la instanța competentă să judece fondul, anume la Judecătoria Craiova.

Motivele de modificare

au fost încadrate de recurent în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au ca obiect soluționarea criticilor din apel prin decizia atacată pe fondul litigiului.

Greșit instanța de apel nu a reținut lipsa calității sale procesuale pasive constatată irevocabil prin sentința nr. 3638 din 15 aprilie 2005, prin care acțiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsă pe acest temei, considerentul instanței de apel cu privire la obligația sa de a se îngriji de bunuri, de păstrarea bunurilor până la 6 februarie 2006 fiind neîntemeiat, deoarece această obligație s-a stins anterior, la data de 25 iunie 2004, când prin contractul de vânzare-cumpărare a transmis către pârâta Asociația C.C.O. atât detenția (custodia) bunurilor, cât și obligația de restituire a acestor bunuri către reclamant, iar această pârâtă și-a asumat obligația de restituire. Prin toate demersurile sale, reclamantul, chiar anterior datei de 6 februarie 2006, a acceptat schimbarea persoanei depozitarului, toate expertizele stabilind că bunurile sunt în posesia Asociației.

Greșită este decizia și cu privire la reținerea inopozabilității acordului cu privire la vânzarea bunurilor către Asociație, vânzarea fiind consfințită implicit de către reclamant. S-a ignorat și recunoașterea Asociației în sensul că toate bunurile în litigiu au fost preluate și sunt la aceasta, concludent fiind referatul înregistrat la reclamant la 30 martie 2005/nr. 3109.

Reclamantul și-a îndreptat toate demersurile către Asociație în ce privește recuperarea bunurilor, a susținut recurenta, acesta acceptând schimbarea depozitarului, până în septembrie 2009, când, la solicitarea instanței, estimează valoarea obiectului acțiunii.

Recurenta a făcut, totodată, trimitere la expertizele administrate și a criticat stabilirea altor raporturi juridice decât cele care au existat între părți ca și modul în care s-a dispus executarea parțială a aceleiași obligații de a face, de restituire, de către fiecare pârâtă, deși toți experții au constatat că toate bunurile mobile sunt în posesia Asociației pârâte. Greșit s-a pronunțat decizia și cu privire la solidaritate, a susținut recurenta, fără indicarea temeiului de drept, reclamantul acceptând nu numai schimbarea depozitarului  dar și faptul că această schimbare s-a făcut cu privire la toate bunurile în litigiu.

Recursurile reclamantului și pârâtei sunt fondate

pentru și în limita considerentelor care urmează.

Din evocarea motivelor de recurs dezvoltate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă rezultă că parte din acestea sunt motive care atrag casarea hotărârii recurate, respectiv motivele care se încadrează în situațiile reglementate de art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., parte din ele atrag modificarea deciziei atacate, cele încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prioritar, conform ordinii instituite de art. 304 vor fi examinate motivele de casare, anume motivul încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.:

„când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”

care potrivit art. 312 alin. (6) C. proc. civ. atrage soluția trimiterii dosarului spre judecare instanței competente, coroborat cu motivul încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe care-l implică.

Cu privire la motivul de casare încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., pe care recurenta-pârâtă l-a dezvoltat în recursul său prin raportare la aplicarea de către instanța de fond și de apel în al doilea ciclu procesual a dispozițiilor art. 18

1

C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat, pentru considerentele care urmează, că acesta este fondat, situație în care a constatat și că, în raport de prevederile art. 4 pct.1 coroborate cu art. 299 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea căii de atac a recursului în litigiul de față nu revine în competența Înaltei Curți, ci a curții de apel, cum corect s-a procedat în primul ciclu procesual.

Reclamantul-recurent a învestit Judecătoria Craiova ca instanță de fond cu o cerere în restituirea unor bunuri mobile la data de 9 noiembrie 2006.

Prin sentința civilă nr. 6544 din 25 aprilie 2008, pe baza probelor administrate, această instanță a respins acțiunea față de pârâta SC M. SA ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă și ca neîntemeiată față de pârâta Asociația C.C.O.

Tribunalul Dolj, prin decizia nr. 121 din 20 februarie 2009, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate ca nefondat.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, a admis recursul  declarat de  reclamantul Consiliul Județean D., a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, Judecătoria Craiova.

Casarea a fost dispusă ca urmare a constatării că instanțele nu au soluționat fondul cauzei astfel cum au fost învestite, reținând că raporturile juridice s-au derulat între toate părțile litigante, situație în care conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ. a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Instanța de casare a apreciat ca necesară efectuarea unei expertize tehnice de identificare și evaluare a bunurilor menționate în procesul-verbal încheiat în 19 mai 2004 și care să stabilească bunurile care mai există depozitate în sediul pârâtei Asociația C. ce pot fi restituite în natură, precum și echivalentul celor care nu mai există. A apreciat că prima instanță urmează să verifice dacă bunurile ridicate de un reprezentant al recurentului menționate în procesul-verbal încheiat la 19 mai 2005 fac parte din cele menționate în procesul-verbal din 19 mai 2004 și să analizeze susținerile părților raportate la obiectul acțiunii, trimițând astfel cauza spre rejudecare la Judecătoria Craiova.

Prealabil pronunțării deciziei, această instanță de recurs, prin încheierea din 27 mai 2009, a pus în vedere reclamantului-recurent să precizeze până la următorul termen de judecată valoarea bunurilor mobile a căror restituire o solicită, când a dispus și o adresă în acest sens cu mențiunea că precizarea valorii estimative globale a bunurilor mobile care fac obiectul acțiunii este necesară pentru stabilirea competenței materiale după valoare și atrăgând atenția recurentului-reclamant asupra necesității îndeplinirii acestei obligații în termenul prevăzut de lege, față de dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană cu privire la rezonabilitatea termenului de soluționare a cauzei.

Conformându-se obligației instituită de instanță și comunicând o prețuire a obiectului cererii de 438.471,70 Ron la următorul termen, 9 septembrie 2009, instanța de recurs a procedat la judecată în sensul mai sus arătat, reținând în raport de această valoare competența de primă instanță a judecătoriei căreia i-a trimis cauza spre rejudecare, cu dezlegările obligatorii pentru această instanță în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În rejudecare instanța de fond – judecătoria – s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare și a administrat proba cu expertiză cu obiectivele propuse de părți și cele menționate în decizia de casare pe care a încuviințat-o la termenul din 26 martie 2010, la raportul depus instanța încuviințând și obiecțiunile propuse de părți la termenul din 10 decembrie 2010.

Cu precizarea formulată pentru termenul din 22 aprilie 2011, reclamantul a declarat că își însușește răspunsul expertului G.E. la obiecțiunile admise și că în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ. își precizează acțiunea raportat la constatările și valoarea reținută în expertiză. La termenul din 22 aprilie 2011, judecătoria a admis în parte obiecțiunile la suplimentul raportului de expertiză formulate de asociație sens în care a dispus adresa expertului, cauza fiind amânată la 27 mai 2011, termen la care a constatat că expertul a răspuns la obiecțiuni și, față de excepția necompetenței materiale raportat la valoarea precizată invocată de pârâte, excepție cu care reclamanta a fost de acord a procedat la examinarea acesteia.

Constatând incidența art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere art. 158 și 159 pct. 2 C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, reținând că reclamantul și-a precizat acțiunea sub aspectul cuantumului valoric în raport de constatarea expertizei și că acesta depășește suma de 500.000 lei, Judecătoria Craiova și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj, Secția civilă, prin sentința nr. 4587 din 27 mai 2011.

Primind dosarul, tribunalul, la primul termen de judecată, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței conform art. 18

1

C. proc. civ. pe care a pus-o în discuția părților la termenul din 4 decembrie 2011, când a respins-o, cu motivarea că dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, deoarece se referă la situația în care pe parcursul judecății se modifică valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar față de precizarea acțiunii din 22 aprilie 2011 făcută în baza art. 132 alin. (2) C. proc. civ. reclamanta a precizat valoarea obiectului în sensul că aceasta depășește suma de 500.000 lei, competența aparținând tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Motivul de apel formulat de pârâtă împotriva hotărârii tribunalului constând în încălcarea competenței de ordine publică raportat la art. 18

1

coroborat cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ. a fost apreciat ca nefondat de instanța de apel prin decizia atacată cu recursurile de față, astfel cum rezultă din evocarea acesteia supra, reținând că valoarea a fost stabilită după administrarea  probei cu expertiza de specialitate dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, astfel că în mod corect a reținut judecătoria incidența art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Constatarea instanței de apel este greșită în raport de dispozițiile deciziei de casare nr. 1120/2009, pronunțată de Curtea de apel ca instanță de recurs în primul ciclu procesual, conform căreia, astfel cum detaliat s-a evocat, cauza a fost trimisă pentru rejudecare pe fond la instanța competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, dispunerea efectuării unei expertize cu fixarea unora din obiective încadrându-se în dezlegarea obligatorie pentru instanța competentă care primește dosarul în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind, de altfel, total nejuridică ideea că s-a trimis de către instanța de recurs dosarul pentru a se efectua expertiza în vederea prețuirii obiectului cererii în raport de care să se stabilească competența materială după valoare.

Aceasta deoarece, pe de o parte, în acest scop instanța de recurs a solicitat precizări din partea recurentului-reclamant și în raport de cuantumul comunicat a trimis cauza la instanța competentă în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Dacă nu ar fi procedat astfel, această instanță ar fi încălcat prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ. deoarece, în toate cazurile de casare când în discuție, precum în cazul de față, este problema stabilirii competenței, cauza se trimite numai instanței pe care instanța de recurs o consideră competentă să soluționeze pricina, pentru a da eficiență dispozițiilor pe care le conține art. 315 C. proc. civ. și care stabilesc imperativ procedura pe care instanța care primește dosarul  trebuie să o urmeze.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că tribunalul greșit și-a apreciat competența și greșit a făcut aplicarea art. 18 C. proc. civ., hotărârea pe care, astfel, a pronunțat-o pe fond fiind dată de o instanță necompetentă material. Constată și că instanța de apel greșit s-a socotit competentă ca instanță de apel în verificarea propriei sale competențe conform art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, greșit a soluționat motivul de apel, în speță, dând o greșită interpretare dispozițiilor primei decizii de casare în contra prevederilor legale care reglementează această procedură. Concluzia că judecătoria a aplicat corect art. 18 C. proc. civ., este adevărat, fără a mai face eroarea de interpretare a prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 18

1

C. proc. civ., fiind evident că acest din urmă articol are în vedere modificarea în ce privește cuantumul, concretizat într-o precizare a acestuia, iar nu modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul naturii obiectului său sau al adăugării unor noi capete de cerere, este deci greșită în contextul menționatei decizii de casare.

Prin urmare, Înalta Curte, apreciind ca fondate motivele de casare care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a casat în parte decizia atacată cu recurs, în sensul că a menținut numai dispoziția cu privire la soluția asupra excepției de netimbrare și a trimis cauza la instanța competentă, în aplicarea art. 18

1

C. proc. civ., la judecătorie, casând în tot și sentința tribunalului care, cu încălcarea deciziei irevocabile de casare, s-a socotit legal învestit prin hotărârea de declinare a judecătoriei.

Judecata în fața judecătoriei va reîncepe de la actul procedural anterior dispoziției de declinare din 27 mai 2011 în acest context invalidată, generată de comportamentul procesual al părților care astfel și-au asumat perspectiva tergiversării soluționării litigiului și care circumstanțiază rezonabilitatea termenului la care referă art. 6 din Convenția europeană, instanța de fond competentă urmând să procedeze la îndeplinirea integrală a dispozițiilor deciziei de casare nr. 1120 din 21 noiembrie 2009 cu luarea în considerare, desigur, a prevederilor art. 131 și 271 C. proc. civ.

Totodată, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond va ține seama de toate motivele invocate de recurenți, mai sus expuse, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile menționatei decizii de casare și cu stadiul procesual: judecata în primă instanță și cu observarea principiului disponibilității, admiterea ambelor recursuri fiind impusă de imperativul unei judecăți unitare, astfel cum rezultă din evocarea acestora.