ÎCCJ, decizie (scj.ro #114077)

Stingerea obligațiilor. Creanță producătoare de dobânzi. Imputația plății. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- imputația plății

C. civ. din 1864, art. 1110, art. 1111, art. 1113

Atunci când o creanță este producătoare de dobânzi și debitorul datorează și debitul principal și accesoriile, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.

În cazul unei datorii producătoare de dobânzi nu se aplică regulile înscrise în art. 1113 C.civ., ci dispoziția expresă a art. 1111 C.civ. - care condiționează prerogativa debitorului de a alege datoria asupra căreia înțelege să facă imputația de acordul creditorului – astfel încât debitorul nu poate susține că plata se impută asupra debitului principal, care se constituie într-o datorie mai veche decât penalitățile aferente, deoarece dispozițiile art. 1113 C. civ. au în vedere doar datorii “de egală natură”, adică debite principale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1498 din 11 aprilie 2014

Judecata în fața primei instanțe. Sentința Tribunalului București, Secția a VI-a civilă

Prin sentința civilă nr. 20099 din 21.12.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta SC BCR A.V.I.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA și cu intervenientul P.L., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 89.970 lei, reprezentând despăgubiri, suma de 50.023,32 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data de 24.07.2011, precum și în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, dar și suma de 7.026,86 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 20.12.2007, numitul P.L. a condus autoturismul înmatriculat sub nr. GL-00-XXX, asigurat RCA la SC U.A. SA cu polița nr. 000879230 și a produs un accident rutier din culpa sa exclusivă, avariind autoturismul înmatriculat sub nr. B-00-YYY, proprietatea SC TBIL SA, asigurat facultativ pentru avarii auto CASCO la societatea reclamantă cu polița AVA 0391657. A mai constatat că, pentru avariile suferite de autovehiculul asigurat CASCO, reclamanta a achitat suma de 89.970 lei, conform O.P. nr. 69124344 din 24.07.2008. De aceea, în temeiul art. 22 și 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptățită să recupereze întreaga sumă plătită, dar și penalitățile aferente care se calculează potrivit art. 64 alin. (4) din Ordinul nr. 11/2007 al C.S.A., așa încât a admis acțiunea.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, SC U.A. SA a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 223 din 04.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă; pe cale de consecință, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.351,90 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate până la 05.01.2012 și în continuare, la plata de penalități în procent de 0,1% pe zi, aferente debitului principal de 89.970 lei, calculate cu începere de la data de 06.01.2012 și până la achitarea integrală a debitului principal; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate, iar intimata-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.415,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în urma accidentului rutier produs la data de 20.12.2007 din culpa exclusivă a intervenientului P.L., care a condus autoturismul înmatriculat sub nr. GL-00-XXX, asigurat RCA la SC U.A. SA, a fost avariat autoturismul înmatriculat sub nr. B-00-YYY, proprietatea SC TBIL SA, asigurat facultativ pentru avarii auto CASCO la societatea reclamantă cu polița AVA 0391657. A mai constatat că intimata a deschis dosarul de daune nr. AGA/GL/2199/07, achitând apoi suma de 89.970 lei, astfel: a reținut din valoarea totală a despăgubirilor suma de 3.585,42 lei pentru reîntregirea sumei asigurate, la cererea asiguratului său, conform art. 8.14 din Condițiile Generale de asigurare CASCO, precum și suma de 8.563,54 lei, reprezentând ratele de primă datorate până la sfârșitul perioadei asigurate, conform art. 8,12 din aceleași Condiții Generale, iar diferența în cuantum de 77.821,10 lei a plătit-o asiguratului.

De aceea, curtea de apel a apreciat ca fiind nefondată susținerea apelantei potrivit căreia suma achitată de intimată cu titlu de despăgubire ar fi de numai 77.821,10 lei, apreciind așadar că suma suportată de către intimată cu acest titlu este de 89.970 lei și se compune din sumele achitate pentru asiguratul său și cea care i-a fost acestuia efectiv plătită.

În continuare, a constatat că în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995, intimata-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului său și, în temeiul art. 48 și urm. din aceeași lege, s-a îndreptat pentru acoperirea prejudiciului împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv împotriva apelantei-pârâte, solicitându-i, prin adresa nr. 22380 din 14.12.2009, plata sumei de 89.970 lei, cu titlu de despăgubiri.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (2) lit. a) și art. 65 alin. (3) din Ordinul nr. 113133/2006 al C.S.A., apelanta-pârâtă avea obligația, dacă nu existau obiecțiuni asupra sumelor solicitate, de a efectua plata în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, iar, în cazul neformulării obiecțiunilor în termen de 30 de zile, asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecțiuni, datoria devenind scadentă.

Cum apelanta-pârâtă nu a efectuat plata în termenul de 15 zile prevăzut de art. 65 alin. (2) lit. a) și nici nu a formulat obiecțiuni în termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (3) al aceluiași articol, curtea de apel a reținut că datoria a devenit scadentă la data de 14.01.2010, iar de la acel moment au început să curgă și penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi, prevăzute de art. 65 alin. (4) din Ordinul nr. 113133/2006 al C.S.A., în vigoare în raport de data producerii accidentului rutier. De asemenea, a mai notat că pretinsele obiecțiuni formulate de apelantă prin adresa nr. 62 din 12.01.2010 nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 65 menționate mai sus, deoarece nu există nicio dovadă a comunicării adresei respective către intimată. În acest context, instanța de apel a subliniat că, nefiind formulate în termen obiecțiunile, apar ca fiind nefondate susținerile apelantei referitoare la unitatea radio, ele nemaiputând fi invocate după împlinirea termenului de 30 de zile de la avizare.

În altă ordine de idei, în condițiile în care apelanta-pârâtă a plătit la data de 05.01.2012 suma de 60.516,47 lei, curtea de apel a apreciat că prima instanță a omis să ia în calcul această sumă la determinarea valorii totale rămase de plată către intimata-reclamantă.

Cum însă la data efectuării plății, creanța intimatei se compunea din debitul principal de 89.970 lei și din penalități în cuantum de 64.868,37 lei, iar plata era una parțială, întrucât nu acoperea integral debitul principal, instanța de prim control judiciar a constatat că imputația plății se face mai întâi asupra penalităților, conform art. 1111 din Codul civil de la 1864, căci a lipsit consimțământul intimatei ca plata să se impute asupra capitalului.

De aceea, în urma imputației plății din data de 05.01.2012, a reținut că datoria apelantei se compunea, la acel moment, din suma de 89.970 lei, cu titlu de despăgubiri și 4.351,90 lei, reprezentând penalități de întârziere, acestea din urmă urmând să fie calculate în continuare, până la plata integrală a debitului principal; în acest sens și în aceste limite, sentința primei instanțe a fost schimbată, fiind păstrate celelalte dispoziții.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC U.A. SA a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa, desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Judecătoriei Sectorului 1 București, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii doar în parte a pretențiilor reclamantei, ca urmare a plății debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că prima instanță a soluționat cauza fără a fi competentă material, dar și că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că atât timp cât debitul principal are un cuantum inferior sumei de 100.000 lei, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revenea judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 C.proc.civ., și nu tribunalului, iar instanța de apel nu a cercetat acest aspect în virtutea rolului său activ; de aceea, recurenta a invocat excepția de necompetență materială a primei instanțe.

Pe de altă parte, dezvoltând motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal că sunt aplicabile prevederile art. 1111 C.civ. vizând imputația plății.

Astfel, a susținut că suma de 60.516,47 lei, pe care a plătit-o intimatei la 05.01.2012, reprezintă contravaloarea reperelor avariate considerate ca fiind justificate, recurenta înțelegând așadar să facă această plată în contul debitului principal, iar nu al penalităților, sens în care există și o mențiune pe ordinul de plată, care face trimitere la referința dosarului de daună al intimatei. Totodată, a apreciat că nu se putea face imputația plății asupra penalităților, ele fiind o consecință a neplății debitului principal.

De asemenea, recurenta a precizat că tocmai pentru a confirma că reperele pe care nu le-a acceptat la plată erau într-adevăr nejustificate a solicitat efectuarea unei expertize tehnice auto, afirmând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea raportului de expertiză, din ale cărui concluzii a rezultat că unitatea radio nu trebuia înlocuită, având în vedere dinamica producerii accidentului; de aceea, a apreciat că nu poate fi pusă în sarcina sa obligația de achitare a contravalorii acesteia, schimbarea unității radio neavând justificare.

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că în materia asigurărilor nu își găsește aplicarea art. 1111 C.civ., întrucât o interpretare contrară ar duce la îmbogățirea fără justă cauză a celui care solicită imputația plății; mai mult, a precizat că intimata nu a refuzat să recunoască plata parțială a debitului principal și nici nu a cerut instanței să facă aplicarea textului de lege evocat mai sus.

În continuare, a evocat prevederile art. 66 alin. (3) din Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006 și a arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că ar fi intervenit imputația plății, în condițiile în care intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la efectuarea plății, că ar avea obiecții cu privire la cuantumul despăgubirii.

Totodată, recurenta a mai apreciat că în speță nu se puteau aplica dispozițiile art. 1111 C.civ., deoarece datoria mai veche era cea a debitului principal, iar nu cea accesorie, a penalităților. În acest sens, a citat art. 1110 și art. 1113 C.civ. și a susținut că, în lipsa convenției părților, primul care decide asupra cărei obligații se impută plata este debitorul, iar intimata nu era îndreptățită să treacă peste această manifestare de voință, mai ales după ce a acceptat plata parțială a debitului principal și să impute astfel plata asupra unor datorii mai recente, care derivă din cea mai veche (debit principal).

La data de 08.04.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi casată sau modificată când aceasta s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Motivul de casare presupune încălcarea competenței de ordine publică, invocată în condițiile legii.

Potrivit art. 159 C.proc.civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, a celei materiale și a celei teritoriale exclusive.

În speță, recurenta a susținut că tribunalul a încălcat regulile de competență materială, care atrăgeau competența judecătoriei în judecarea în primă instanță a cauzei, în funcție de valoarea obiectului cererii.

Or, pentru a se putea invoca acest motiv de recurs, este necesară respectarea cerințelor impuse de art. 159

1

C.proc.civ., care, în alin. (2), prevede că necompetența materială poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Or, în speță, recurenta-pârâtă în acțiunea dedusă judecății nu a înțeles să invoce în fața primei instanțe, în condițiile de procedură impuse de textul evocat mai sus, excepția de necompetență materială, așa încât nu o poate ridica pentru prima dată în recurs, sub forma motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., care, așa cum s-a reținut deja, sancționează cu nelegalitatea hotărârea pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, însă sub rezerva ca aceasta să fi fost

invocată în condițiile legii

.

Nici susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să verifice competența tribunalului, în virtutea rolului său activ, nu poate fi primită, întrucât ea nu are aptitudinea de a o exonera pe autoarea căii de atac de obligația de a fi invocat ea însăși în fața primei instanței excepția, pentru a o putea reitera, sub forma criticilor, în căile de atac; în contra afirmațiilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în măsura în care instanța de apel ar fi procedat la verificarea din oficiu a competenței tribunalului s-ar fi produs o gravă încălcare a legii, care limitează nu doar sfera persoanelor legitimate să invoce necompetența materială, dar și momentul procesual până la care aceasta se poate pune în discuție.

Așadar, motivul de casare este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea greșită a legii, cu referire expresă la prevederile art. 1111 C.civ.

În acest context și circumscris aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că suma de 60.516,47 lei, pe care a plătit-o intimatei la 05.01.2012, reprezintă contravaloarea reperelor avariate pe care le-a considerat justificate, recurenta înțelegând așadar să facă această plată în contul debitului principal, iar nu al penalităților, sens în care există și o mențiune pe ordinul de plată, care face trimitere la referința dosarului de daună al intimatei. Totodată, a precizat că tocmai pentru a confirma că reperele neacceptate la plată erau într-adevăr nejustificate a solicitat să se efectueze o expertiză tehnică auto, susținând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea raportului de expertiză, din ale cărui concluzii a rezultat că unitatea radio nu trebuia înlocuită, având în vedere dinamica producerii accidentului; de aceea, a apreciat că nu poate fi pusă în sarcina sa obligația de achitare a contravalorii acesteia.

Însă, instanța supremă atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării sale, a cărei analiză este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar în ceea ce privește criticile de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

De aceea, aspectele vizând interpretarea raportului de expertiză nu vor face obiect al analizei Înaltei Curți, cu precizarea că înlăturarea de către instanța de apel a concluziilor unui raport de expertiză nu poate, în sine, să cauzeze o încălcare a dreptului la apărare al recurentei, de vreme ce judecătorii sunt suverani în aprecierea probelor.

De asemenea, nu se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. nici afirmația recurentei potrivit căreia în mod greșit a considerat instanța de apel că ar fi intervenit imputația plății, în condițiile în care intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la efectuarea plății, prevăzut de art. 66 alin. (3) din Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006, că ar avea obiecții cu privire la cuantumul despăgubirii, întrucât și această susținere ar presupune o evaluare a materialului probator administrat.

În realitate, singura critică ce se poate circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dintre cele invocate de recurentă, derivă din aplicarea greșită a prevederilor art. 1111 C.civ.; în acest sens, Înalta Curte, înlăturând cu prioritate, ca fiind lipsită de fundament legal, susținerea recurentei potrivit căreia în materia asigurărilor nu își găsește aplicarea art. 1111 C.civ., ia act de afirmația acesteia, în sensul că textele legale incidente ar fi fost cele ale art. 1110 și 1113 C.civ., din care ar rezulta că datoria mai veche și, deci, asupra căreia trebuia să poarte imputația, era cea a debitului principal, iar nu cea accesorie, a penalităților.

În analiza acestei critici trebuie pornit de la prezentarea textelor de lege invocate de autoarea căii de atac.

Potrivit art. 1110 C.civ., „

debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță, are dreptul de a declara, când plătește, care este datoria ce voiește a desface

”.

În conformitate cu art. 1111 C.civ., “

debitorul unei datorii, pentru care se plătește dobândă (...) nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferință asupra (...) dobânzii. Plata parțială, făcută pe capital și dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii

”.

Iar potrivit art. 1113 C.civ., „

când în chitanță nu se zice nimic despre imputație, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen și alta neajunsă, deși aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputația se face asupra celei ajunse la termen. Dacă datoriile sunt de egală măsură, imputația se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputația se face proporțional asupra tuturora

”.

Rezultă, așadar, că în lipsa unei convenții a părților asupra imputației plăților – ca în speță –, primul care decide asupra cărei obligații se impută plata este debitorul; într-adevăr, această afirmație a recurentei este pe deplin susținută de dispozițiile art. 1110 C.civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte subliniază că era necesar ca recurenta să țină seama de faptul că plata pe care a înțeles să o facă ar fi trebuit să fie suficientă pentru a stinge

întreaga datorie

, căci în caz contrar a făcut o plată parțială, care a încălcat principiul indivizibilității sale.

De asemenea, tot ca principiu – pe care în speță, instanța de apel l-a aplicat în mod corect –, când creanța este producătoare de dobânzi (ca în speță), și debitorul datorează și debitul principal și accesoriile, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului. Prin urmare, textul art. 1111 C.civ. condiționează prerogativa debitorului de a alege datoria asupra căreia înțelege să facă imputația, în cazul creanței producătoare de dobânzi, de acordul creditorului, care în speță lipsește.

În continuare, Înalta Curte constată că în situația în care debitorul nu face imputația plății, creditorul este cel chemat să o facă și doar în cazul în care niciuna dintre părți nu a făcut imputația, se aplică principiile înscrise în art. 1113 C.civ.

În acest context, recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să aplice prevederea cuprinsă în art. 1113 alin. (2) C.civ. și să constate că plata s-a imputat asupra debitului principal, care se constituie într-o datorie mai veche decât penalitățile aferente, dar instanța supremă înlătură o astfel de afirmație, subliniind că dispozițiile textului legal evocat mai sus nu au în vedere decât datorii “

de egală natură

”, adică debite principale; în cazul unei datorii producătoare de dobânzi, nu se aplică regulile înscrise în art. 1113 C.civ., ci dispoziția expresă a art. 1111 C.civ., aspect reținut de altfel în mod judicios de către curtea de apel.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a pronunțat o decizie legală și că motivele de recurs invocate nu justifică nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.