ÎCCJ, decizie (scj.ro #153800)

Acțiune în pretenții. Imputația plății. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în pretenții

tranzacție

imputația plății

C. civ. din 1864, art. 1073, art. 1082, art. 1088, art. 1110 - art. 1113

În caz de nerespectare a termenului stipulat pentru executarea unei obligații, creditorul este îndreptățit la dezdăunări, conform art. 1073 și art. 1082 C. civ., dezdăunări care, la obligațiile pecuniare, se exprimă în dobânda legală, conform art. 1088 C. civ.

Aceste dezdăunări nu sunt automat datorate decât în situația în care părțile au convenit expres în acest sens, caz în care ele pot fi cuantificate și pot constitui o creanță certă, lichidă și exigibilă, asupra căreia să se poată opera imputația unei plăți anume determinate.

Pentru a proceda la imputația plății cu prioritate asupra accesoriului, în termenii art. 1111 C. civ., premisa de la care trebuie pornit este a existenței unei convenții cu privire la principal și rendită/dobândă, care să permită a se stabili care era nivelul datorat al dobânzii la momentul plăților efectuate, pentru ca imputația plății să poată fi făcută în legătură cu o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În cazul unei tranzacții asupra unei obligații bănești care nu este purtătoare de dobândă, între părți neexistând o convenție cu privire la plata unei dobânzi cu caracter moratoriu, accesorie debitului principal, imputația plății trebuie făcută asupra debitului principal.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 527 din 27 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2012 la 03 aprilie 2012, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 200.000 lei, obligarea în solidar a acestora la plata dobânzii legale la suma datorată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la data achitării integrale, precum și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii se arată că suma datorată își are izvorul în convenția din 20 ianuarie 2005, încheiată între părți, prin care pârâții au recunoscut primirea sumei de 300.000 euro și prin care se obligau să o restituie în șase rate eșalonate până la 31 decembrie 2008.

A arătat reclamantul că, deoarece pârâții nu și-au respectat angajamentele, i-a acționat în judecată pentru ratele scadente în cadrul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 București, iar în urma acestui demers pârâții și-au îndeplinit obligația achitării sumei solicitate - echivalentul în lei a 100000 euro -, astfel încât a renunțat la judecată, încheind cu aceștia pentru restul sumei datorate, anume pentru echivalentul în lei a 200.000 euro un contract de tranzacție, iar potrivit art. 2 pct. 2 din acest contract pârâții B. și C. s-au angajat să plătească fie cash, fie în contul indicat suma la 30 iunie 2010 și la 31 decembrie 2010.

În drept, cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1576, art. 1584, art. 1039 și art. 1062 C. civ. de la 1864.

La 06 noiembrie 2012 reclamantul și-a precizat câtimea obiectului litigiului, în sensul că suma datorată este de 904.000 lei, iar dobânda legală este de 23.730 lei până la 06 noiembrie 2012.

La 08 ianuarie 2013 a depus întâmpinare pârâtul B., solicitând respingerea în principal a acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În ședința publică de la 07 mai 2013, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 169 din 18 februarie 2014, prima instanță a admis în parte acțiunea, i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 886.900 lei, cu dobânda legală de la 03 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului și a respins în rest acțiunea. De asemenea, i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 14.246 lei taxă timbru și 20.000 lei onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că la 15 decembrie 2009 între părți s-a încheiat un contract de tranzacție, în care la punctul 2 sunt identificate obligațiile pârâților B. și C., după cum urmează:

La punctul 1, pârâții se obligă să plătească reclamantului suma pretinsă, astfel cum este definită la punctul 1 de mai sus.

La punctul doi se arată că suma pretinsă trebuie achitată jumătate până la 31 iunie 2010 și jumătate până la 31 decembrie 2010.

La punctul trei se arată că pârâții își asumă obligația de a solicita Judecătoriei Sector 2 București, în cadrul litigiului în curs, să ia act de încheierea tranzacției și să pronunțe o hotărâre de expedient, iar în cazul în care aceștia nu își îndeplinesc în tot sau în parte obligațiile asumate prin tranzacție, reclamantul are dreptul să ceară executarea silită pentru a obține suma pretinsă.

A reținut tribunalul că suma pretinsă este definită la punctul 1 din contract ca fiind suma de bani pretinsă de reclamant de la pârâți, în vederea stingerii litigiului și preîntâmpinării eventualelor litigii, respectiv suma de 200.000 euro.

A fost definit termenul „litigiu” la punctul 1.2 ca fiind reprezentat de dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 București, iar „suma achitată” ca fiind suma de 125.000 euro, plătită de pârâți reclamantului.

S-a mai notat că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 s-a finalizat la 15 ianuarie 2010 prin pronunțarea unei încheieri de ședință prin care s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata acțiunii.

Astfel, tribunalul a constatat ca prim aspect că la 15 decembrie 2009 între părțile din proces a intervenit un nou act juridic, prin care cei doi pârâți s-au obligat la plata unei sume de bani de 200.000 euro („suma pretinsă”) pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 București, cu date scadente la 30 iunie 2010 și la 31 decembrie 2010, obligațiile părților născându-se concomitent cu încheierea acestei tranzacții.

Sub aspect probator, tribunalul a constatat că niciuna din părți nu a negat semnarea efectivă a tranzacției, apărările pârâților vizând alte aspecte decât nerecunoașterea încheierii actului juridic.

Ca situație de fapt, tribunalul a reținut și că între părți a mai fost încheiat un contract de împrumut la 20 ianuarie 2005, ce avea ca obiect suma de 300.000 euro, în 6 rate, iar prin acțiunea dedusă judecății în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 București s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând o parte din suma de 300.000 euro, litigiul stingându-se prin renunțarea reclamantului la judecată la 15 ianuarie 2010, iar la 15 decembrie 2009 s-a încheiat între părți un nou act juridic, respectiv un contract de tranzacție, ce avea ca obiect suma de 200.000 euro.

S-a reținut totodată că prin contractul de tranzacție mai sus amintit, ce face obiectul prezentului proces, părțile nu au stabilit ca suma pretinsă să fie purtătoare de dobânzi, în sensul O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data încheierii actului.

Față de apărarea din întâmpinare, făcută de pârâtul B., care a arătat că între data încheierii tranzacției și data la care s-a luat act de renunțarea la judecată s-ar mai fi achitat suma de 52.744 euro, tribunalul a reținut că reclamantul din dosarul nr. x/300/2008 a arătat că ar fi primit suma pretinsă în acel dosar, precizând la aceeași dată și cuantumul dobânzilor solicitate în acel dosar la suma de 52.744 euro.

Ca urmare, tribunalul a constatat că, și dacă s-ar fi achitat la acea dată suma de bani ce reprezenta dobânzi, calculate la suma de 100.000 euro ce a făcut obiectul dosarului din 2008, aceste sume au fost achitate în baza contractului dintre părți încheiat în 2005, astfel cum s-a învederat acelei instanțe și nu în vederea stingerii obligațiilor din noul contract de tranzacție, semnat în 2009.

În ceea ce privește apărările formulate de pârâtul C., tribunalul a menționat că acest pârât a fost întrebat în ședință publică dacă, față de cele invocate în întâmpinare, a înțeles să solicite constatarea nulității actului juridic, acesta învederând că nu a formulat o astfel de acțiune.

A constatat așadar tribunalul că apărările formulate tind fie la anularea actului juridic,  ca urmare a lipsei cauzei juridice a acestuia, fie la dovedirea unei simulații între părți, afirmându-se existența unui act secret, prin care de fapt se urmărea să se aducă reclamantului beneficii de pe urma societății pe acțiuni unde pârâții erau acționari. În acest context, constatându-se că nu s-a invocat nulitatea actului nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție, că nu s-a formulat o cerere reconvențională în acest sens, tribunalul nu a primit în prezentul proces apărările formulate sub acest aspect.

Mai mult, deși tribunalul a subliniat că nu este foarte obișnuit ca niște persoane „cu un nivel de educație peste medie”, cum arată pârâtul, să încheie acte juridice pentru sume atât de mari, fără garanții și fără încheierea unui înscris autentic, semnarea acestei tranzacții în forma depusă la dosar a fost recunoscută de toate părțile, ea nefăcând obiectul unor acțiuni în nulitatea acesteia sau în simulația acesteia, reprezentând un contract valabil încheiat ce produce consecințe juridice.

Prima instanță a făcut referire la probele administrate pentru dovedirea plăților pretins a fi fost făcute și a reținut doar plata celor 56.7000 lei rezultați din chitanțe și a celor 8.400 lei recunoscuți la interogatoriu.

Tribunalul a constatat că între părți s-a încheiat un contract de tranzacție, în condițiile art. 1704 C. civ., în vederea stingerii unui litigiu, cu obligația pârâților născută din acest act juridic de a achita reclamantului suma de 200.000 euro, fiind incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

Cu privire la destinația plăților dovedite a fi fost făcute în temeiul tranzacției, instanța de fond a notat poziția divergentă a părților, în sensul că pârâții au susținut că acestea au fost imputate asupra principalului, iar reclamantul susține, astfel cum rezultă și din chitanțele de la filele 59 verso - 61, că acestea au fost achitate cu titlu de dobândă

În aceste condiții, tribunalul a reținut dispozițiile art. 1587 C. civ., potrivit cărora se pot stipula dobânzi pentru un împrumut de bani, precum și dispozițiile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului.

Conchizând, potrivit probelor administrate, că s-a făcut dovada că sumele s-au plătit cu titlu de dobânzi, tribunalul a făcut aplicarea pentru aceste sume a dispozițiilor mai sus invocate ale art. 1588 C. civ.

În ceea ce privește suma de 8.700 lei, depusă în cont cu titlu de restituire și suma recunoscută la interogatoriu, pentru care nu s-a făcut dovada că au fost achitate cu acest titlu, tribunalul a constatat că acestea trebuie imputate asupra debitului principal, urmând a fi obligați pârâții la plata sumei de 886.900 lei.

A evocat instanța dispozițiile art. 1088 C. civ., conform cărora „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune, de societate. Aceste daune - interese se cuvin fără ca creditorul sa fie ținut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”

A evocat și dispozițiile art. 1079 alin. 1 C. civ., conform cărora, dacă obligația constă în a da sau a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său și a constatat tribunalul că cei doi pârâți au fost puși în întârziere prin notificarea făcută prin intermediul executorului judecătoresc la 25 ianuarie 2012, însă dobânda legală este solicitată începând cu data cererii de chemare în judecată, astfel că tribunalul i-a obligat pe pârâți la plata dobânzii legale de la 03 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 14.246 lei taxă timbru și 20.000 lei  onorariu avocat, onorariul fiind redus în limitele admiterii acțiunii.

Prin încheierea de ședință de la 10 mai 2016, tribunalul a admis cererea formulată de reclamant și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 169/2014, în sensul că a hotărât că mențiunea „respinge în rest acțiunea” privește inclusiv cererea de obligare în solidar a pârâților la plata sumei de bani admisă prin hotărâre.

Căile de atac exercitate separat împotriva acestei încheieri de ședință au fost respinse, astfel încât ea a devenit irevocabilă.

Împotriva sentinței civile nr. 169 din 18 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă au declarat apeluri pârâții.

Prin decizia civilă nr. 395 A din 17 septembrie 2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate și i-a obligat pe apelanții-pârâți să îi plătească intimatului-reclamant suma de 2.600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelanții-pârâți au declarat recursuri împotriva deciziei pronunțate de instanța de prim control judiciar.

Prin decizia nr. 1850 din 8 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei de casare instanța supremă a reținut următoarele:

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte a constatat că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Analizând critica recurentului-pârât C. întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la pronunțarea instanței de apel asupra unei pretenții care nu a făcut obiectul judecății, Înalta Curte a apreciat că aceasta este întemeiată.

Din această perspectivă, a constatat că, într-adevăr, instanța de apel a subliniat că prima instanță a calificat greșit contractul ca fiind unul de împrumut, dar a considerat că efectuarea plății subzistă în temeiul altui contract, pe care însă nu l-a lămurit. Or, calificarea contractului era importantă, din perspectiva efectelor care leagă părțile. În plus, această distincție și calificare erau necesare în planul cauzei cererii, pe care instanța trebuia să o stabilească.

În consecință, instanța supremă a subliniat faptul că s-a constatat prin decizia recurată împrejurarea că, în speță, contractul de tranzacție reprezintă izvorul obligațional, nu contractul de împrumut, însă analiza considerentelor hotărârii atacate conduce la concluzia că instanța a aplicat regulile din materia împrumutului, astfel încât, în rejudecare, instanța de apel este obligată să lămurească aspectele legate de calificarea izvorului juridic obligațional prin raportare la efectele pe care acesta le produce.

O altă critică a recurentului-pârât C., apreciată ca întemeiată de instanța supremă, se referă la faptul că instanța de apel nu a interpretat corect clauzele tranzacției, întrucât din analiza acestora rezultă că din suma totală de 200.000 euro s-au achitat deja 125.000 euro. În plus, s-a notat că s-a susținut că nu au fost analizate probe ale dosarului care justificau plăți parțiale.

Acest motiv de recurs a fost încadrat de recurentul-pârât C. la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă, în raport cu aspectele criticate, Înalta Curte a apreciat că este incident art. 304 pct. 8 din același cod.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte a observat că, într-adevăr, nu au fost analizate toate actele depuse de parte în susținerea efectuării unor plăți parțiale, nefiind lămurit aspectul dacă cei 125.000 euro s-au achitat dintr-un total datorat în cuantum de 200.000 euro sau a fost avută în vedere suma de 300.000 euro. În consecință, instanța de casare a stabilit ca instanța de apel să lămurească, în rejudecare, aspectele arătate anterior, prin raportare și la faptul că tranzacția a fost determinată de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, urmând a fi avută în vedere și valoarea acestui litigiu.

O ultimă critică formulată de recurentul-pârât C., întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat modalitatea în care a fost făcută imputația plății, precum și nelămurirea problemei referitoare la caracterul creanței, în sensul dacă aceasta este divizibilă sau indivizibilă.

Critica a fost găsită întemeiată, instanța de casare stabilind că instanța de apel urmează să lămurească și aceste aspecte, cu precizarea că, în urma calificării izvorului obligațional dintre părți, să verifice și dacă a operat o punere în întârziere sau aceasta s-a produs doar o dată cu cererea de chemare în judecată. Totodată, a impus ca instanța de rejudecare să analizeze și regulile referitoare la imputația plății, respectiv dacă aceasta putea fi aplicată și în ce modalitate.

În continuare, analizând critica recurentului-pârât B. întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la contradictorialitatea motivării hotărârii recurate prin nesocotirea apărărilor esențiale aduse de părți, Înalta Curte a constatat că în speță s-au lămurit insuficient aspectele legate de obiectul tranzacției, nefiind totodată analizate nici probele aduse de părți sub acest aspect.

În consecință, a stabilit că instanța de apel, în rejudecare, are a verifica și susținerea pârâtului B. referitoare la declarația autentică a reclamantului, potrivit căreia nu ar mai avea niciun fel de drepturi sau pretenții față de pârâtul B., declarație căreia instanța de apel, în opinia pârâtului, nu i-ar fi dat efect.

În ceea ce privește critica întemeiată de recurentul-pârât B. pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a ignorat efectele tranzacției, neanalizând nevalabilitatea acesteia din perspectiva motivelor invocate, susținându-se că s-a tranzacționat asupra unei obligații inexistente - împrumutul, Înalta Curte a apreciat că aceste aspecte nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere lipsa de concizie a considerentelor deciziei recurate. Din această perspectivă, instanța supremă a notat faptul că instanța de apel, deși formal s-a pronunțat pe o așa zisă valabilitate a tranzacției, totuși a exprimat niște considerente generale și lipsite de consistență, astfel încât în acest stadiu procesual nu poate fi verificată modalitatea în care s-a făcut aplicarea legii.

În considerarea argumentelor expuse în cele ce preced, constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de lege enunțate,  instanța de recurs a apreciat că este de prisos examinarea celorlalte critici și, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9, coroborat cu art. 312 C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pe care a obligat-o să remedieze cu ocazia rejudecării deficiențele arătate și să aibă în vedere și examinarea celorlalte susțineri din recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2012* la 2 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 1078A/2017 din 24 noiembrie 2017, instanța de apel a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți împotriva sentinței civile nr. 169 din 18 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2012. A schimbat  în parte sentința apelată și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 830.200 lei (în loc de 886.900 lei), cu dobânda legală de la 03 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului. A menținut restul dispozițiilor sentinței, l-a obligat pe reclamant să îi plătească pârâtului C. suma de 5.308,75 lei, iar pârâtului B. suma de 3.788 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel și recurs, în limita pretențiilor admise și a cheltuielilor dovedite. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată din apel și din recurs.

Pentru a decide astfel, instanța de apel de rejudecare a reținut, în esență, următoarele:

În raport de îndrumările date de către instanța supremă, curtea de apel i-a pus în vedere intimatului-reclamant să indice în scris care este izvorul juridic al obligației, respectiv contractul de împrumut sau contractul de tranzacție și să precizeze dacă și când s-a efectuat punerea în întârziere.

De asemenea, a pretins ca apelanții-pârâți să depună precizări cu privire la declarația autentică la care se referă pârâtul B., în sensul de a indica dacă suma de 125.000 euro s-a achitat din totalul de 200.000 euro sau din totalul de 300.000 euro.

A constatat că prin precizările din 29 iunie 2017 și din 17 octombrie 2017 reclamantul a arătat că, potrivit încheierii de ședință din 07 mai 2013, la interpelarea tribunalului, la prima zi de înfățișare, a menționat în mod expres că a invocat contractul de tranzacție ca temei juridic al prezentei acțiuni și că punerea în întârziere s-a efectuat la 10 noiembrie 2010 cu notificările nr. 698 - pentru C. și nr. 699 - pentru B., emise de către B.E.J. D., dar și la 23 ianuarie 2012, cu notificările nr. 50 - către B. și nr. 51 - către C., emise de către executorii judecătorești E.

A notat instanța de apel că prin concluziile scrise pârâtul C. pretinde că a restituit suma de 168.337 lei prin virament bancar către reclamant și că această sumă reprezintă dividende din anii 2004, 2005, 2007 și 2008.

În raport de precizările reclamantului, dar și de conținutul încheierii din 07 mai 2013 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, prin care apărătorul reclamantului a invocat în mod expres ca temei al cererii de chemare în judecată contractul de tranzacție, curtea de apel a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prin care reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâți pentru restituirea sumei de 200.000 euro și a dobânzii legale, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, îl reprezintă contractul de tranzacție din 15 decembrie 2009.

Din conținutul acestui contract, necontestat de către pârâți, instanța de apel a tras concluzia că pârâții s-au obligat să-i plătească reclamantului suma de 200.000 euro în două rate, scadente la 30 iunie 2010 prima jumătate și la 31 decembrie 2010 cealaltă jumătate, iar în contul acestei obligații asumate de pârâți reclamantul s-a obligat să renunțe la judecata din dosarul nr. x/300/2008, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

A mai reținut că din cuprinsul aceleiași convenții rezultă că pârâții au confirmat achitarea unei sume de 125.000 euro către reclamant până la data încheierii tranzacției și a conchis în sensul că contractul astfel încheiat este unul civil, neconținând niciun element de comercialitate.

În raport de clauzele acestui contract, curtea de apel a reținut că susținerile pârâților referitoare la plata sumei de 125.000 de euro către reclamant au în vedere obligația asumată prin contractul inițial de împrumut, care nu face obiectul prezentei judecăți și a subliniat faptul că, de altfel, chiar din conținutul încheierii din 15 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, prin care s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata acțiunii precizate, rezultă restituirea unor sume de bani achitate în baza contractului de împrumut din 20 ianuarie 2005.

Instanța de prim control judiciar a confirmat în rejudecare raționamentul instanței de fond, întemeiat pe actele și lucrările dosarului, potrivit căruia rezultă restituirea de către pârâți către reclamant a sumelor de 56.700 lei din chitanțe și, separat, a sumei de 8.400 lei, nerecunoscută la interogatoriu.

A apreciat că, nefiind în fața unui contract de împrumut, ci a unei obligații de plată a unei sume de bani într-un contract intitulat „tranzacție”, greșit prima instanță a aplicat dispozițiile art. 1587 și art. 1588 C. civ., cu consecința deducerii din suma totală (reprezentând echivalentul în lei a 200.000 euro) doar a sumei de  8.400 lei și a aprecierii că diferența de 56.700 lei a fost achitată în contul dobânzilor.

De altfel, reține instanța de rejudecare, convenția încheiată între reclamant și pârâți la 15 decembrie 2009 nu prevede obligația vreunei sume de bani cu titlu de dobânzi, astfel încât și din acest punct de vedere în mod greșit prima instanță a reținut că suma de 56.700 lei a fost achitată în baza unui contract de împrumut și cu titlu de dobândă.

Ca o consecință a celor statuate, instanța de apel a stabilit că din suma de 886.900 lei la care au fost obligați pârâții către reclamant urmează a se deduce și suma de 56.700 lei imputată asupra debitului, urmând ca diferența ce urmează a fi restituită să fie de 830.200 lei, sens în care au fost admise apelurile pârâților și schimbată în parte sentința.

În altă ordine de idei, curtea de apel a reținut că în cauză punerea în întârziere a avut loc prin notificările din 23 ianuarie 2012, însă prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale începând cu data intentării cererii de chemare în judecată -  03 aprilie 2012, așa încât în mod just a fost admis acest capăt de cerere, pârâții fiind obligați să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului începând cu 03 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului.

În acest sens, au fost apreciate ca incidente dispozițiile art. 1079 alin. 1 și art. 1088 C. civ., prin care se stipulează că obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, neexecutate nu pot cuprinde decât dobânda legală, fără ca creditorul să fie ținut a justifica vreo pagubă și că acestea nu se datorează decât din ziua cererii de chemare în judecată sau de la data notificării.

În ce privește datoria pârâților, curtea de apel a decis că aceasta este divizibilă, aspect stabilit implicit și prin încheierea din 10 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în acest dosar, instanță care, admițând cererea formulată de către reclamant, a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1169/2014 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, în sensul că dispoziția privind respingerea în rest a acțiunii privește inclusiv cererea de obligare în solidar a pârâților la plata sumei de bani.

Sub același aspect, s-a notat că în considerentele încheierii s-a reținut că din contractul de tranzacție nu a rezultat că pârâții au înțeles să instituie un caz de solidaritate pasivă, care este o excepție de la regula diviziunii datoriei și nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres prin voința părților, în condițiile art. 1041 C. civ.

Curtea de apel a reținut că argumentele aduse de către prima instanță în lămurirea dispozitivului sentinței pronunțate clarifică obligația pârâților ca fiind una divizibilă în sensul art. 1041 C. civ. și și le-a însușit ca atare.

În concluzie, apreciind că apelurile sunt întemeiate doar pentru nededucerea sumei de 56.700 lei din suma de 886.900 lei, curtea de apel le-a admis și a schimbat în parte sentința, decizând ca pârâții să plătească reclamantului suma de 830.200 lei, în loc de 886.900 lei, cu dobânda legală de la  03 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a acestui debit.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În baza art. 274  alin. 1 și art. 276 C. proc. civ., instanța de apel l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului C. suma de 5308,75 lei, iar pârâtului B. suma de 3788 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel și recurs, în limita pretențiilor admise și a cheltuielilor dovedite și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs, întrucât atât recursurile, cât și apelurile formulate de către pârâți au fost admise.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în rejudecare au declarat în termen legal recursuri motivate toate părțile litigante, cauza fiind înregistrată sub același număr unic x/3/2012* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă la 11 ianuarie 2018.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Primul motiv de recurs

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel susținând că toate părțile litigante recunosc contractul de tranzacție ca fiind izvorul obligațional și a arătat că acest act juridic îndeplinește toate condițiile de validitate a unui contract, prin acesta stipulându-se o obligație afectată de termen, fără plata unei dobânzi.

A apreciat recurentul-reclamant că, sub aspectul imputației plății, soluția corectă este cea a instanței de fond, dată în acord cu probele administrate și că, în privința plăților efectuate în perioada 25 ianuarie - 30 septembrie 2011, a operat o înțelegere ulterioară contractului de tranzacție, în baza căreia intimații-pârâți au acceptat plata unei dobânzi la suma datorată, dobândă în limitele legii, în conformitate cu dispozițiile art. 1073, art. 1081 și art. 1088 C. civ., sumele plătite cu acest titlu nedepășind cuantumul legal.

Sub același aspect, recurentul-reclamant a arătat că înscrisurile au fost recunoscute de părți, că acestea au, în condițiile art. 1176 C. . valoare de titluri autentice, că la momentul plăților cele două termene stipulate în contract erau depășite, iar intimații-pârâți fuseseră notificați, creditorul fiind în drept la îndeplinirea întocmai a obligației, iar în caz contrar fiind îndreptățit la dezdăunări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1073 și art. 1081 C. civ.

În plus, recurentul-reclamant a mai susținut și că, dacă intimații-pârâți nu ar fi fost de acord cu mențiunile din chitanțe referitoare la natura plății (aceea de dobândă), aceștia ar fi avut la dispoziție oferta reală de plată, mandatul poștal, consemnarea bancară sau orice altă metodă de eliberare de datorie, precum și refuzul de plată, însă au înțeles să conteste destinația plății abia după ce au fost chemați în judecată.

S-a criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1101 C. civ., susținându-se că un creditor nu poate fi silit a primi parte din datorie, iar în argumentarea aceleiași critici s-a arătat și că de la acest principiu nu se poate deroga decât prin convenția părților sau prin acceptarea creditorului, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

În aceeași ordine de idei, s-a arătat și că, dacă plata s-ar fi făcut înainte de termenele stipulate, nu s-ar mai fi pus problema dobânzii, iar instanța de apel a greșit atunci când nu a luat în analiză înțelegerea părților, care are valoare de act adițional la tranzacție, făcută cu scopul de a amâna plata debitului.

Al doilea motiv de recurs

Recurentul-reclamant a criticat decizia pronunțată în apel arătând că aceasta este nelegală și sub aspectul sumei datorate.

În acest sens, autorul căii de atac a susținut că probele administrate în cauză conduc la concluzia că intimații-pârâți au plătit în total suma de 65.100 lei, sumă care, scăzută din totalul precizat al pretențiilor de 904.000 lei, dă un rest de plată de 838.900 lei, nu de 830.200 lei cât a reținut instanța de apel.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 1073, art. 1081, art. 1088, art. 1101, art. 1112 și art. 1176 C. civ. de la 1864.

Recursul declarat de recurentul-pârât B.

Au fost invocate dispozițiile art. 299 și ale art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs

vizează faptul că decizia atacată nu respectă dezlegările date prin decizia de casare.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că îndatorirea de lămurire a izvorului juridic obligațional trebuia raportată la elementele din dosar, nu la precizări care să fie solicitate reclamantului, acesta din urmă nemaiputând, în faza apelului, să procedeze la precizarea acțiunii (art. 294 alin. 1 C. proc. civ.).

Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a procedat la analiza plăților în cuantum de 125.000 Euro, deși era obligată să facă acest lucru prin decizia de casare, în contextul dosarului nr. x/300/2008.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de casare a solicitat ca instanța de rejudecare să lămurească în detaliu obiectul tranzacției, astfel cum impun de altfel și dispozițiile art. 1712 - 1717 C. civ.

A susținut în cadrul aceluiași motiv de recurs că instanța de apel a ignorat obligația de a verifica și efectele declarației autentice date de reclamant, pe care pârâtul B. le-a invocat.

În fine, în cadrul aceleiași critici s-a arătat că, deși instanța de casare a obligat instanța de apel să aibă în vedere la rejudecare și celelalte motive de recurs, nu au fost analizate referirile la lipsa formulei „Bun și aprobat”, însoțită de transcrierea în cuvinte a sumei pe contractul de tranzacție și nici cele la împrejurarea că reclamantul nu a făcut apel la sentința de fond, întemeiată pe contractul de împrumut, aspect invocat de pârâtul C.

Al doilea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut, întrucât instanța a fost învestită cu pretenții din contractul de împrumut și nu mai putea, în urma precizărilor din apel, să se întemeieze pe contractul de tranzacție.

A arătat recurentul-pârât că, și dacă o astfel de precizare ar fi putut fi făcută în apel, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să analizeze plata sumei de 125.000 euro, ocazie cu care ar fi constatat că creditorul pretindea plata sumei de 325.000 euro, nu de 300.000 euro.

Al treilea motiv de recurs

vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, recurentul-pârât arată că instanța pleacă de la premisa existenței unei tranzacții între părți, în accepțiunea art. 1709 C. civ. de la 1864 și ignoră dispozițiile art. 1712 - 1717 din același cod, care impun desocotirea tranzacției în cazul unei erori vădite și nulitatea tranzacției pentru eroare asupra obiectului.

Astfel, se susține că instanța de apel în mod greșit a ignorat plata sumei de 125.000 euro, anterioară tranzacției, nu a verificat dacă natura obligațiilor era civilă sau comercială și nu a verificat existența însăși a drepturilor asupra cărora părțile au tranzacționat.

În această logică, autorul căii de atac a susținut că, atâta timp cât probatoriul administrat a pus în evidență faptul că nu a existat niciun împrumut între părți (aspect intrat în puterea lucrului judecat), instanța de apel nu putea să îi oblige pe pârâți la plata unor sume nedatorate.

În finalul aceleiași critici s-a arătat că instanța de rejudecare, reținând că apelurile sunt întemeiate doar pentru nededucerea sumei de 56.700 lei din suma de 886.900 lei, nu a argumentat și nu a analizat și celelalte motive de apel, rezumându-se la menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Al patrulea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că instanța de apel a aplicat greșit și discreționar legea civilă, a ignorat dispozițiile legale referitoare la tranzacție (art. 1712 și urm. C. civ.), cărora trebuia să le dea preferință și nu a observat că părțile au tranzacționat asupra unor drepturi și obligații care, la momentul încheierii convenției, nu se aflau în patrimoniul lor, astfel încât exista o vădită eroare în desocotirea tranzacției.

Suplimentar, recurentul-pârât a susținut că tranzacția nu îi este opozabilă pentru că nu a aplicat formula „Bun și aprobat” și nici nu a transcris suma în cifre și litere, astfel cum impun prevederile art. 1180 C. civ.

Recursul declarat de recurentul-pârât C.

Recurentul-pârât a făcut o detaliată expunere a parcursului procesului și a formulat următoarele critici:

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9, cu raportare la art. 294 alin. C. proc. civ., autorul căii de atac susținând că instanța de apel a schimbat în rejudecarea apelului obiectul și cauza cererii introductive de instanță, având în vedere că în primul ciclu procesual atât tribunalul, cât și instanța de apel au soluționat pretențiile reclamantului întemeiate pe existența unui contract de împrumut, iar susținerile reclamantului din precizările de la 7 mai 2013, făcute de un profesionist, în sensul invocării contractului de tranzacție ca temei al acțiunii, trebuiau să fie interpretate doar ca referire la mijlocul de probă, nu ca o modificare a acțiunii.

În contextul evocat recurentul-pârât a susținut că orice altă interpretare dată precizării de la 7 mai 2013 contravine probelor administrate și motivării în fapt și în drept cu care reclamantul a înțeles să învestească instanțele de judecată, ca expresie a principiului disponibilității.

A arătat că precizările făcute în apel în rejudecare de către reclamant au condus la schimbarea obiectului și a cauzei acțiunii, că recurentul-pârât a semnalat acest aspect instanței de apel, că preventiv a solicitat și probe în apărare, dar că aceste probe i-au fost respinse.

A subliniat faptul că între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut și că nu s-a probat remiterea vreunei sume de bani.

Al doilea motiv de recurs

vizează nesocotirea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în esență partea arătând că instanța de apel nu a lămurit dacă plata sumei de 125.000 euro s-a făcut în raport de suma de 200.000 euro sau de suma de 300.000 euro, astfel cum a fost obligată prin decizia de casare.

În cadrul aceleiași critici, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a lămurit nici problema plății sumei de 168.387 lei, care în opinia sa reprezintă dividende virate în contul bancar al reclamantului și a arătat că i-au fost respinse și probele încuviințate pe acest aspect, anume expertiza contabilă și interogatoriul.

Al treilea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât evidențiind faptul că instanța de apel a statuat asupra caracterului civil al tranzacției și asupra lipsei oricărui element de comercialitate a convenției, în condițiile în care pârâții au susținut că și-au asumat o obligație de plată numai pentru situația în care societatea F. SA (ale cărei acțiuni le fuseseră concesionate în anul 2002 și în anul 2005) ar fi înregistrat profit.

A arătat recurentul-pârât că reclamantul însuși recunoaște în memoriul depus la 3 februarie 2014 și în notele scrise depuse pentru termenul din 20 octombrie 2013 că suma pretinsă este rezultatul unei afaceri comerciale, apărările sale ulterioare fiind legate de faptul că suma solicitată este legată de prețul pachetului de 52.671 de acțiuni.

Cu privire la acest aspect, recurentul-pârât a invocat, în esență, lipsa de abordare a instanței de apel, lipsa probatoriului relevant, cu consecința pronunțării unei decizii nemotivate, întemeiate pe o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, cu nesocotirea dispozițiilor art. 977 C. civ., care fac trimitere la interpretarea convenției după intenția comună a părților și nu după înțelesul literal al termenilor, dar și a art. 983 C. civ., care prevăd că, în caz de dubiu, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Toate părțile litigante au depus întâmpinări.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursurile ca nefondate și le-a respins pentru următoarele considerente :

Cu titlu preliminar,

având în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 3 aprilie 2012, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Având în vedere principiul

tempus regit actum,

dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 287/2009, dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, împrejurarea că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe acte juridice anterioare datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), dispozițiile legii civile apreciate ca incidente în cauză se vor socoti făcute cu referire la Codul civil de la 1864.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat.

Primul motiv de recurs

Se constată că recurentul-reclamant pleacă de la premisa că izvorul obligațional de la care trebuie pornit îl constituie contractul de tranzacție, recunoscut de toate părțile litigante, care în opinia sa întrunește toate condițiile de validitate a unei convenții, care stabilește o obligație afectată de termen și care nu prevede nicio dobândă.

Aceasta este și ipoteza reținută de instanța de apel, care vine cu următoarele precizări esențiale: temeiul acțiunii îl reprezintă contractul de tranzacție din 15 decembrie 2009, nu contractul de împrumut din 20 ianuarie 2005; contractul de tranzacție are caracter civil, nu comercial și nu prezintă caracteristicile unui contract de împrumut; în contractul de tranzacție nu s-a stipulat plata de dobânzi.

Urmând acest raționament, instanța de apel a stabilit că instanța de fond a greșit atunci când a făcut imputația plății în primul rând asupra dobânzilor, câtă vreme contractul de tranzacție nu poate fi asimilat unui contract de împrumut cu dobândă.

Pentru a contracara acest raționament al instanței, recurentul-reclamant susține ipoteza încheierii de către părțile litigante a unui veritabil act adițional, ulterior tranzacției și chiar ulterior depășirii termenelor de rambursare, act adițional prin care, se pretinde, părțile au convenit și plata de dobânzi pentru nerespectarea celor două termene stipulate, dobânzi apreciate de partea reclamantă ca fiind în concordanță cu dispozițiile legale, fără a preciza rata dobânzii.

Din perspectiva celor criticate, se poate aprecia că în cadrul acestui prim motiv de recurs se invocă, pe de o parte, greșita aplicare a dispozițiilor legale privitoare la imputația plății, a dispozițiilor art. 969 și art. 1101 C. civ., ceea ce se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, greșita interpretare a înscrisurilor privitoare la plățile efectuate, care în opinia recurentului-reclamant valorează act adițional la contractul de tranzacție, susținerea putând fi circumscrisă și urmând a fi și analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, cu valoare de principiu, că este neîndoielnic faptul că, în caz de nerespectare a termenului stipulat pentru executarea unei obligații, creditorul este îndreptățit la dezdăunări, conform art. 1073 și art. 1082 C. civ., dezdăunări care, la obligațiile pecuniare, se exprimă în dobânda legală, conform art. 1088 C. civ.

Numai că aceste dezdăunări nu sunt automat datorate decât în situația în care părțile au convenit expres în acest sens, caz în care ele pot fi cuantificate și pot constitui o creanță certă, lichidă și exigibilă, asupra căreia să se poată opera imputația unei plăți anume determinate.

Regula generală, în absența convenției sus-amintite, este în sensul că, deși datorate, dezdăunările sub forma dobânzii nu se acordă decât la cerere, iar în cauza de față recurentul-reclamant nu a solicitat dobânzi pe trecut, ci doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât mecanismul imputației plății nu poate fi operant.

Revenind la ipoteza avansată de către recurentul-reclamant, instanța supremă nu neagă posibilitatea ca un contract încheiat

mutuus consensus

să fie revocat sau modificat

mutuus dissensus,

întrucât această posibilitate le este conferită părților de dispozițiile art. 969 alin. 2 C. civ.

În speță, însă, apreciază că o astfel de modificare nu a avut loc între părți sub aspectul stipulării, după împlinirea termenelor, a unei clauze referitoare la

dobânzi aferente sumelor nerestituite, ca parte integrantă a prestației din tranzacție,

similar împrumutului cu dobândă (în care dobânda este prețul împrumutului, având caracter remuneratoriu și natură juridică distinctă de dobânda penalizatoare) și

nici a unei clauze referitoare la dobânzi moratorii.

Această pretinsă modificare este afirmată, de altfel, de recurentul-reclamant pentru prima dată în recurs, ca fundament al criticii referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind imputația plății și este contrazisă de probele administrate și de poziția pe care aceeași parte a avut-o în restul parcursului procesului, în care a invocat în mod constant dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ.,

fără a pretinde vreun moment că ar solicita dobândă în temeiul unei convenții adiționale la tranzacție.

Relevant sub acest aspect este faptul că, deși se face vorbire despre un adițional la tranzacție cu privire la dobândă, recurentul-reclamant nu precizează termenii acestei ulterioare pretinse înțelegeri și nici modul de calcul al dobânzii, limitându-se la a afirma că aceasta a fost stabilită în limitele legii și că sumele plătite cu acest titlu nu au depășit cuantumul legal.

Recurentul-reclamant se prevalează de mențiunile din chitanțele aflate la filele 59 - 61 ale dosarului de fond, în care apare într-adevăr referire la o dobândă convenită pentru întârziere, ceea ce face ca plățile efectuate cu acest titlu să aibă valoarea unei dezdăunări pentru neîndeplinirea obligației pecuniare la termen, în condițiile art. 1082 și art. 1088 C. civ., plătită de către intimații-pârâți în mod voluntar și neregulat, în condițiile în care nu există o dovadă care să ateste o rată a dobânzii asupra căreia părțile să fi convenit.

Această imprecizie a exprimării folosite, dublată de lipsa oricărei alte dovezi relevante și convingătoare cu privire la o ulterioară înțelegere privitoare la dobândă și coroborată cu contestarea permanentă din partea intimaților-pârâți a pretinsei înțelegeri conduce instanța supremă la concluzia că mențiunea referitoare la dobândă din chitanțele prezentate este îndoielnică, că în cauză trebuie aplicat principiul de interpretare prevăzut de art. 983 C. civ. și că interpretarea trebuie făcută în favoarea celor care s-au obligat, în sensul că prin plățile făcute chiar cu depășirea termenelor stipulate aceștia au stins datoria din principal.

Revenind la critica din recurs, instanța supremă reține că, pentru a proceda la imputația plății cu prioritate asupra accesoriului, în termenii art. 1111 C. civ.,

premisa de la care trebuie pornit este a existenței unei convenții cu privire la principal și rendită/dobândă

, care în speță să permită a se stabili care era nivelul datorat al dobânzii la momentul plăților efectuate, pentru ca imputația plății să poată fi făcută în legătură cu o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Acest lucru în speță nu s-a dovedit, dobânda pentru depășirea termenelor din tranzacție a fost contestată a fi fost convenită de către intimații-pârâți pe tot parcursul procesului și nu a fost dovedită indiscutabil sub aspectul existenței și a cuantumului de către recurentul-reclamant, care, de altfel, nici nu solicită dobândă cu începere de la respectivele termene.

Că nu există o convenție cu privire la plata unei dobânzi cu caracter moratoriu, accesorie debitului principal și care să autorizeze imputația plății în condițiile pretinse de reclamant și reținute de instanța de fond, anume în condițiile art. 1111 C. civ., reiese chiar din cererea de chemare în judecată, prin care recurentul-reclamant solicită dobândă

de la data introducerii acțiunii și până la plata debitului,

nu și dobândă pentru trecut.

În contextul dat, instanța supremă apreciază că instanța de apel a reținut în rejudecare în mod judicios că există o tranzacție asupra unei obligații bănești care nu este purtătoare de dobândă, de aceea imputația plății trebuia făcută asupra debitului principal, dispozițiile art. 1110 - art. 1113 C. civ. fiind în mod corect aplicate.

În ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1101 C. civ., instanța suprem