Decizia nr.11 din 23 mai 2016

La data de 29 februarie 2016, prin Adresa nr. 6/11.517/C/2016, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii referitor la „interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul stabilirii înţelesului unitar al sintagmei «finalitate diferită» din cuprinsul textului de lege”. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 1 martie 2016, formându-se Dosarul nr. 8/2016, cu termen de soluţionare la 23 mai 2016.

La data de 14 martie 2016, prin Adresa nr. 10.371/4.229/I1I-5/2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu recursul în interesul privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru, în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit”. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14 martie 2016, formându-se Dosarul nr. 13/2016, cu termen de soluţionare la 23 mai 2016.

Prin rezoluţia din 16 martie 2016, constatându-se că sesizările au acelaşi obiect, s-a dispus conexarea dosarelor, soluţionarea lor de către acelaşi complet şi întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii de către judecătorii iniţial desemnaţi. II. Obiectul recursurilor în interesul legii

Din cuprinsul celor două recursuri în interesul legii declarate, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că, în practica instanţelor, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare), în ceea ce priveşte modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit. Astfel, s-a constatat că unele instanţe au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează în mod distinct, pentru fiecare cerere în parte, întrucât sunt cereri cu caracter de sine stătător şi finalitate diferită. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că taxa judiciară de timbru se calculează pentru întreaga sumă, în mod global, compusă din debit şi dobândă, penalităţi sau alte accesorii, nefiind stabilită câte o taxă judiciară de timbru aferentă fiecărei cereri în parte.

Plecând de la situaţia premisă reţinută atât de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cât şi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv practica neunitară a instanţelor cu privire la modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru în acţiunile prin care se solicită atât plata unui debit bănesc considerat principal, cât şi a accesoriilor aplicate acestuia – dobânzi, penalităţi sau alte accesorii aferente acestui debit exprimate, de asemenea, în bani – autorii sesizărilor au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, să se stabilească înţelesul unitar al sintagmei „finalitate diferită”, respectiv să se determine modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor anterior identificate. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare Art. 34. – „(1) Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel. ( )” IV. Examenul jurisprudenţial

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au considerat că promovarea recursului în interesul legii este necesară din perspectiva existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în situaţia în care cererea de chemare în judecată cuprinde unul sau mai multe capete de cerere principale, dar şi capete de cerere accesorii (spre exemplu, debit principal plus penalităţi de întârziere/dobânda legală), taxa judiciară de timbru se va calcula aferent fiecărui capăt de cerere în parte, aplicând sistemul proporţional, pe tranşe, în raport de fiecare, iar nu raportat la valoarea lor însumată. Principalele argumente în acest sens sunt: – atunci când se solicită obligarea pârâtului atât la plata unui debit principal, cât şi la plata unui debit accesoriu (penalităţi de întârziere sau, după caz, dobânda legală), cele două obiecte au finalitate diferită. Debitul principal vizează executarea în natură a unei obligaţii de a da o sumă de bani, care este întotdeauna posibilă, iar debitul accesoriu reprezintă daune moratorii pentru întârzierea în executarea de bunăvoie a obligaţiei de a da; – faptul că reclamantul a solicitat cuantumul total, şi nu defalcat pe debit principal şi penalităţi de întârziere, respectiv că suma acestora este un debit de sine stătător, pentru că astfel este menţionat în facturile fiscale emise, nu prezintă relevanţă juridică, fiind o opţiune a reclamantului; – din coroborarea prevederilor art. 34 cu art. 58 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, au rămas în vigoare. Potrivit art. 35 alin. (4) din aceste norme: „Când prin cerere se pretind şi majorări de întârziere şi/sau dobânzi, cuantumul acestora, de la data la care încep să curgă şi până la data înregistrării cererii sau a completării ei, se cuprinde în valoarea taxabilă a cererii.”; prin urmare, dacă reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani (debit principal) şi a dobânzilor de la data la care acestea au început să curgă şi până la data înregistrării cererii, va trebui să calculeze şi să indice valoarea acestor dobânzi, pentru a se stabili taxa judiciară de timbru aferentă cererii; – dacă reclamantul solicită, în afara debitului principal, şi plata dobânzilor, de la data la care acestea au început să curgă şi până la data plăţii efective, atunci acesta va trebui, de asemenea, să indice valoarea dobânzilor de la data la care acestea au început să curgă şi până la data înregistrării cererii, pentru a se putea stabili taxa judiciară de timbru, în timp ce dobânzile de la data înregistrării cererii şi până la data plăţii efective nu vor fi luate în calcul la stabilirea taxei judiciare de timbru, ci numai la pronunţarea hotărârii; – în consecinţă, în acord şi cu prevederile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa va determina taxa judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport cu fiecare dintre cele două capete distincte de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată; – se mai apreciază că regulile prevăzute de art. 98 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă vizează exclusiv determinarea competenţei şi nu pot fi extinse şi în materia timbrării. În această situaţie, art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate numai o parte din capetele de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru capetele de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că, în situaţia în care cererea de chemare în judecată cuprinde unul sau mai multe capete de cerere principale, dar şi capete de cerere accesorii (spre exemplu, debit principal plus penalităţi de întârziere) taxa judiciară de timbru se calculează în raport cu valoarea totală a pretenţiilor, şi nu distinct pentru fiecare asemenea pretenţie. Principalele argumente în acest sens sunt: – capetele de cerere au aceeaşi natură, şi anume pretenţii băneşti, adică o cerere evaluabilă în bani. S-a apreciat că în cazul cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, când obiectul cererii este reprezentat de solicitarea la plată a unor facturi în care se regăseşte atât contravaloarea energiei/serviciilor şi taxele de servicii neachitate, cât şi penalităţi de întârziere, acestea nu sunt cereri cu finalitate diferită. Atât principalul, cât şi accesoriile vizează plata unei sume de bani şi au aceeaşi cauză juridică (răspunderea contractuală); – cele două capete de cerere au aceeaşi finalitate, deoarece prin ambele se urmăreşte acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere de către pârât a obligaţiilor sale. Or, penalităţile, potrivit Codului civil, nu sunt altceva decât evaluarea anticipată de către părţile dintr-o convenţie a întinderii prejudiciului suferit de oricare dintre ele în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută cu întârziere obligaţiile convenţionale asumate; – împrejurarea stabilirii şi calculării taxei judiciare de timbru este distinctă de operaţiunea stabilirii competenţei instanţei, în funcţie de valoarea cererii, caz în care prevederile art. 98 şi următoarele din Codul de procedură civilă instituie reguli precise de determinare a valorii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost supuse controlului de constituţionalitate, în sensul că instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 71 din 18 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 9 mai 2015, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinându-se că aspectele care determină finalitatea capetelor de cerere, necesară pentru a se stabili taxa judiciară de timbru ce se datorează, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, potrivit cu particularităţile fiecărei cauze.

În legătură cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare), cu acelaşi conţinut ca art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 iunie 2013, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, pentru considerentul că autorii excepţiei criticau modul de interpretate şi de aplicare a normelor vizate, aspecte care nu pot fi convertite în vicii de constituţionalitate menite să justifice contrarietatea acestora cu legea fundamentală.

Nu s-a identificat jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra problemei de drept care face obiectul sesizării. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

S-au identificat ca relevante: – Decizia civilă nr. 2.044 din 4 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, irevocabilă, în considerentele căreia s-a statuat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, trebuiau interpretate sistematic cu cele ale art. 14 din acelaşi act normativ, potrivit cărora, când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, în afară de cazul în care, prin lege, se prevede altfel. Finalitatea diferită, în accepţiunea art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă din cauza juridică a fiecărei solicitări şi a faptului că fiecare dintre acestea putea face obiectul unei acţiuni distincte; împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică în pretenţii nu este de natură să conducă la concluzia că litigiul ar avea un singur capăt de cerere, întrucât în cadrul aceluiaşi litigiu este posibil să existe mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, chiar dacă au aceeaşi natură; – Decizia nr. 4.004 din 25 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, irevocabilă, prin care, validându-se raţionamentul instanţei de apel, s-a reţinut că, în cazul în care reclamantul a învestit instanţa cu mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, fiecare dintre acestea are un regim juridic diferit sub aspectul obligaţiei de timbraj, respectiv taxa judiciară de timbru va fi datorată în funcţie de obiectul fiecărei pretenţii; – Decizia nr. 3.457 din 18 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II-a civilă, irevocabilă, prin care s-a stabilit că, în condiţiile în care cele două capete de cerere formulate de către reclamant au avut caracter distinct, de sine stătător şi finalitate diferită (debit principal şi penalităţi), instanţa de fond nu putea anula întreaga acţiune ca insuficient timbrată, ci aceasta trebuia soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost achitată în mod legal; în speţă, s-a reţinut că instanţa de fond nu a procedat la stabilirea taxei judiciare de timbru în mod distinct, pentru fiecare capăt de cerere al acţiunii şi în mod nelegal a anulat integral acţiunea ca insuficient timbrată, deşi reclamantul a achitat o taxă judiciară de timbru de 7.916 lei, sumă mai mare decât valoarea taxei judiciare de timbru datorate (6.786,2 lei) pentru debitul principal.

Deşi Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul căreia au fost date dezlegările în drept din deciziile enumerate, este în prezent abrogată, potrivit dispoziţiilor art. 58 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, jurisprudenţa poate fi apreciată ca relevantă în măsura în care dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, sunt identice cu cele ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare. VII. Doctrina

Studiile doctrinare au reţinut că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege, se prevede altfel. S-a subliniat că nu va fi avută în vedere valoarea globală a cererii, determinată prin însumarea valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei, iar cotele procentuale prevăzute de art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi aplicate la o bază de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt de cerere evaluabil în bani. De asemenea, s-a remarcat ca situaţie particulară cazul acţiunii cu mai multe capete de cerere, subliniindu-se că atunci când acestea au finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se calculează pentru fiecare capăt de cerere separat. S-a considerat că art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, a avut în vedere doar acele capete de cerere care au o fizionomie proprie, adică au caracter de sine stătător.

S-au identificat şi studii doctrinare care au apreciat că sintagma „cereri cu finalitate diferită” utilizată de art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, trebuia introdusă de legiuitor pentru a distinge cererile principale promovate printr-o acţiune unică de cererile accesorii, adică cererile care au aceeaşi finalitate cu un alt capăt de cerere principal, pentru care nu se datorează taxa judiciară de timbru (de exemplu, repunerea în situaţia anterioară, cheltuielile de judecată, considerate cereri accesorii conform art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999). VIII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

Titularul sesizării a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii. În acest sens, s-a subliniat că practica neunitară a fost generată de modul diferit în care instanţele au interpretat sintagma „finalitate diferită” cuprinsă în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Plecând de la însăşi definiţia cuvântului „finalitate” s-a constatat că, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin finalitate se înţelege scopul pentru realizarea căruia se desfăşoară o acţiune sau o activitate. Astfel, cu aplicare la situaţia de faţă, finalitatea reprezintă scopul spre care tinde reclamantul în formularea acţiunii, şi anume executarea în natură a obligaţiei şi acoperirea prejudiciului pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligaţiei. În situaţia în care pretenţiile părţii reclamante sunt compuse din plata unui debit principal şi a unor penalităţi de întârziere cuantificate până la data sesizării instanţei, raportat la prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cele două pretenţii au finalitate diferită: cererea de obligare a pârâtului la plata debitului principal reprezintă executarea în natură a obligaţiei de a da o sumă de bani, iar cererea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere reprezintă aplicarea sancţiunii pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de a da. Chiar dacă pretenţiile derivă dintr-un contract, acest aspect nu este de natură să schimbe „finalitatea diferită” a acestora. În măsura în care modul de stabilire a penalităţilor este prevăzut de părţi prin contract, respectiva prevedere contractuală are rolul de a evalua anticipat întinderea prejudiciului suferit de oricare dintre părţile contractante, în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută cu întârziere obligaţiile convenţionale asumate. Şi în acest caz, dacă reclamantul solicită debitul principal, care i se cuvine în baza contractului, precum şi penalităţi de întârziere pentru neexecutare la termen, cele două pretenţii au finalitate diferită, şi anume executarea contractului şi sancţiunea pentru neexecutarea la termen a obligaţiei principale. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care reclamatul include în aceeaşi factură debitul principal şi penalităţile, deoarece taxa judiciară de timbru se calculează potrivit legii, iar nu în funcţie de modul în care reclamantul înţelege să îşi organizeze activitatea. Contractul pe care îşi întemeiază partea reclamantă pretenţiile reprezintă, într-adevăr, cauza cererii de chemare în judecată, însă cauza cererii nu trebuie confundată cu finalitatea, scopul urmărit de reclamant, care reprezintă cauza acţiunii civile. Finalitatea avută în vedere de prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, vizează cauza acţiunii civile, şi anume, în situaţia care a generat practica neunitară, executarea obligaţiei de a da (plata debitului principal) şi acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de plată (debitul accesoriu). Argumentul conform căruia obiectul celor două cereri este similar nu poate fi reţinut ca întemeiat, deoarece obiectul cererii îl reprezintă obligaţia în sine de executare în natură a obligaţiei de plată (art. 1.527 din Codul civil), respectiv de obligare la acoperirea prejudiciului pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei principale (art. 1.531 din Codul civil). Cele două obligaţii au finalitate diferită, chiar dacă expresia lor este identică, respectiv plata unei sume de bani, sau temeiul este acelaşi – contractul dintre părţi. În acest sens se pot aminti şi dispoziţiile art. 1.538 din Codul civil care reglementează clauza penală şi care menţionează că „debitorul se obligă la o anumită prestaţie”, existând deci posibilitatea ca prejudiciul să fie acoperit nu numai prin plata unei sume de bani, ci şi printr-o altă prestaţie. Interpretarea oferită este în acord şi cu prevederile Legii nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, care, potrivit dispoziţiilor art. 55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică acţiunilor înregistrate anterior intrării în vigoare a actului normativ. Potrivit art. 14 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, „când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”, iar potrivit art. 11 din normele metodologice de punere în aplicare a legii, rămase în vigoare, „când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, dintre care unele evaluabile şi altele neevaluabile în bani, taxa judiciară de timbru se datorează distinct pentru fiecare capăt de cerere, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege, se prevede altfel.” Se face şi în acest caz diferenţa în funcţie de finalitatea urmărită de reclamant prin formularea capetelor de cerere, iar menţiunile din normele metodologice privind natura petitelor, cereri evaluabile sau neevaluabile în bani, nu au rolul de a stabili modul de calcul al taxei judiciare diferit, în sensul cumulării valorilor în cazul capetelor de cerere evaluabile în bani, ci doar fac distincţie între cererile evaluabile şi cele neevaluabile, care au regim de taxare diferit. De asemenea, sintagma „după natura lui” cuprinsă şi în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate conduce la concluzia că taxa judiciară de timbru se calculează raportat la valoarea totală a pretenţiilor (debit şi penalităţi/dobândă), deoarece petitele au aceeaşi natură, şi anume pretenţii băneşti, adică o cerere evaluabilă în bani. Sintagma „după natura lui”, cuprinsă în art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, are rolul de a face diferenţa între modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru pentru cererile evaluabile în bani şi cele neevaluabile, în cazul cererilor evaluabile urmând a se stabili taxa judiciară de timbru pentru fiecare capăt de cerere, în funcţie de finalitatea urmărită de reclamant. IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 18. Şi procurorul general a apreciat că aceeaşi opinie este în litera şi spiritul legii, pentru următoarele argumente: În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se stabilesc în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege. Referitor la acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un mecanism de stabilire a taxelor judiciare de timbru, mecanism ce se aplică la o bază de calcul reprezentând valoarea fiecărui capăt de cerere evaluabil în bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a însumării valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei. Rezultă astfel preferinţa legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor judiciare de timbru proporţional pe tranşe, alcătuit din îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura majorării valorii obiectului cererii, calcul care conduce la obţinerea unor rezultate diferite. În practică, se poate constata că, deşi soluţia stabilirii unei taxe judiciare de timbru în mod diferit, pentru fiecare capăt de cerere, se impune cu prevalenţă atunci când se formulează mai multe capete de cerere având obiect diferit ca natură juridică, ea nu este aplicată întotdeauna atunci când se formulează mai multe capete de cerere având ca obiect pretenţii băneşti, din care unele reprezintă principalul, iar altele accesoriul. În cauză, examenul jurisprudenţial a relevat faptul că divergenţa în soluţionarea problemei de drept rezultă tocmai din semnificaţia diferită acordată de către instanţe noţiunii de „capete de cerere cu finalitate diferită” din cuprinsul acestei norme legale, în situaţia acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente acestui debit. În funcţie de interpretarea dată acestei noţiuni, instanţele au stabilit în mod diferit timbrajul aferent, fie considerând că taxa judiciară de timbru se calculează pentru întreaga sumă, în mod global, compusă din debit şi penalităţi, fie că această taxă se calculează în mod distinct, pentru fiecare cerere în parte. În opinia procurorului general, au procedat corect instanţele care au determinat taxa judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe, în raport cu fiecare dintre cele două capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată, având în vedere că, raportat la dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cele două capete de cerere au finalitate diferită. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1.516 din Codul civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Raportat la această normă legală, se poate observa că finalitatea cererii având ca obiect plata debitului principal o constituie executarea în natură a obligaţiei de plată. Spre deosebire de aceasta, cererea vizând plata dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente debitului principal are o finalitate diferită, ce decurge, în primul rând, din interpretarea dispoziţiilor legale ce o reglementează. Astfel, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil statuează: „. . .creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.” Daunele- interese moratorii sunt, deci, despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Pe lângă prevederile din Codul civil referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare, există şi norme speciale în materie, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare. Aşa cum rezultă şi din titlu, acest act normativ reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti, şi stabileşte reguli suplimentare în raport cu cele cuprinse în Codul civil. În sinteză, părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele, cu anumite limite. Pe de altă parte, stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţe al creditorului şi debitorului, acord intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere cu caracter accesoriu se numeşte clauză penală şi este reglementată de dispoziţiile art. 1.538-1.543 din Codul civil. Clauza penală are puternic rol cominatoriu, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, ştiind că este ameninţat cu plata unei sume forfetare ridicate, va face tot posibilul să execute întocmai prestaţiile datorate. Finalitatea diferită a celor două categorii de cereri decurge şi din prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, art. 1 din acest act normativ defineşte la pct. 10 creanţa fiscală ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie. Totodată, la pct. 11 al aceluiaşi articol se statuează că creanţa fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar la pct. 12 este definită creanţa fiscală accesorie, ca fiind dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii. Din interpretarea normelor legale rezultă că, deşi obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, finalitatea acestora este diferită. Astfel, dobânda accesorie creanţelor fiscale este o sancţiune specifică dreptului public, aplicabilă în cadrul răspunderii de drept financiar, fiind o veritabilă sancţiune cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral prin norme juridice imperative. Din interpretarea tuturor acestor norme legale rezultă, în mod evident, că cererea având ca obiect plata de penalităţi sau dobânzi aferente debitului are o finalitate diferită faţă de cea a cererii principale, constând, deci, fie în acoperirea prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei datorate, în cazul dobânzilor, fie în constrângerea debitorului în executarea obligaţiei principale, în cazul penalităţilor. Pe de altă parte, în sprijinul soluţiei conform căreia, în acţiunile având ca obiect pretenţii reprezentând debit principal şi penalităţi de întârziere, taxa judiciară de timbru se aplică separat, în raport de fiecare dintre cele două capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată, este şi argumentul că regulile prevăzute de art. 98 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă vizează exclusiv determinarea competenţei instanţelor de judecată, ele neputând fi extinse şi în materia timbrării. Totodată, este important de precizat ca soluţia anterior menţionată are consecinţe, în mod direct, cu privire la sancţiunea aplicabilă atunci când reclamantul care a învestit instanţa cu aceste capete de cerere nu timbrează decât o parte din ele. Problema sancţiunii care trebuie aplicată în cazul achitării taxei judiciare de timbru doar pentru unele capete de cerere a fost rezolvată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care, în art. 34 alin. (2) statuează în mod expres că, în situaţia în care, la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere, „. . .acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.” În acelaşi sens, art. 36 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că „dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţă reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, acţiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal”. În cazuistica analizată este aplicabil mutatis mutandis raţionamentul dezvoltat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 10 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 24 iulie 2013, în privinţa pretenţiilor suprapuse într-o cerere unică, situaţie în care timbrajul se stabileşte în raport cu fiecare pretenţie supusă verificării din partea instanţei. Or, capetele de cerere ce au ca obiect dobânzile sau, după caz, penalităţile de întârziere, accesorii ale debitului principal, au o finalitate diferită faţă de cea a cererii principale, tocmai în considerarea fundamentului de drept substanţial care stă la baza consacrării acestora în dreptul pozitiv. Art. 29 din Codul de procedură civilă defineşte acţiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una din părţi. În funcţie de obiectul acţiunii civile individualizate, care constituie elementul obiectiv, se soluţionează diferitele aspecte care apar în desfăşurarea procesului, inclusiv aspectul vizând fixarea taxei judiciare de timbru. În consecinţă, având în vedere dreptul la dispoziţie al părţilor, recunoscut de art. 9 din Codul de procedură civilă, care coroborat cu prevederile art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, în sensul că acesta trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut şi prevederile art. 30 din Codul de procedură civilă, privind cererile în justiţie, procurorul general a apreciat că în problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii promovat, taxa judiciară de timbru se calculează distinct pentru fiecare cerere în parte, iar nu la valoarea lor însumată. X. Opinia judecătorilor-raportori

În aplicarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au semnalat, mai întâi, că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat sesizarea prin prim-adjunctul procurorului general, după vacantarea funcţiei de procuror general, iar în cauză nu s-a ataşat dovada delegării competenţelor către prim-adjunctul procurorului general, în condiţiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Au apreciat însă că în situaţia imposibilităţii exercitării atribuţiilor legale de către titularul recunoscut de lege, nimic nu împiedică declararea recursului în interesul legii de către adjunctul procurorului general.

Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că recursurile în interesul legii declarate în cauza de faţă sunt inadmisibile, pe de o parte pentru că din examenul hotărârilor judecătoreşti ataşate pentru a releva a doua orientare jurisprudenţială nu se poate deduce care a fost dispoziţia legală aplicată pentru stabilirea întinderii taxei judiciare de timbru, ori modalitatea de interpretare a normei şi care a fost algoritmul de calcul al taxei judiciare de timbru, iar o parte dintre acestea se referă la dispoziţiile Legii nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare (în prezent abrogată), astfel încât prin realizarea examenului jurisprudenţial nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursurilor în interesul legi a fost soluţionată diferit, prin antiteza acestui set de jurisprudenţă cu acela care reflectă prima orientare. Pe de altă parte, hotărârile ataşate sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în demonstrarea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale sunt hotărâri de primă instanţă supuse apelului, în legătură cu care nu s-au făcut verificări din care să rezulte că sunt definitive. De asemenea, au apreciat că nici scopul procedurii de unificare a practicii judiciare nu poate fi atins, atâta vreme cât interpretarea sintagmei „finalitate diferită” nu reprezintă o problemă de interpretare a legii, ci doar un exerciţiu al aplicării sale. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Mai întâi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că recursurile în interesul legii conexate nu au obiect identic, chiar dacă acestea se referă la aceeaşi normă de drept, art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Prin memoriul formulat de către petenta E.E.M. – S.A., înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti cu nr. 1/11517/C din 17 august 2015, a fost semnalată problema modului în care instanţele, în aplicarea art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au stabilit timbrajul în situaţia unor cereri de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor chemaţi în judecată atât la plata unor sume de bani cu titlu de debit principal, cât şi a debitului bănesc reprezentând accesorii – penalităţi de întârziere sau, după caz, dobândă legală. Plecând de la petiţia cu aceste limite, Curtea de Apel Bucureşti a demarat verificări cu privire la practica existentă în această materie la nivelul instanţelor din circumscripţia proprie, cât şi la nivelul celorlalte curţi de apel, întocmind ulterior sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la timbrarea acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti izvorâte din derularea relaţiilor contractuale dintre părţi, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente acestui debit, a sesizat această instanţă cu recursul în interesul legii. Prin acest recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat instanţei supreme să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cadrul acţiunilor având ca obiect pretenţii băneşti, constând atât în contravaloarea debitului principal, cât şi a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere aferente, după caz, acestui debit. Deşi sesizările conexate nu au acelaşi obiect, situaţia premisă care le-a generat derivă dintr-o cauză identică. În esenţă, cauza sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost determinată de observaţia că divergenţa sesizată în jurisprudenţă a rezultat din semnificaţia diferită acordată de către instanţe noţiunii de „capete de cerere cu finalitate diferită”, a cărei interpretare este problematizată în formularea recursului. De aceea, aspectele semnalate sunt relevante pentru ambele sesizări. Asupra admisibilităţii recursurilor în intere