ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 129/2025

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub numărul x/84/2021 la 30 august 2021, reclamanta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul reprezentat de spațiul comercial situat în Zalău, str. (…), jud. Sălaj, în suprafață de aproximativ 60 m.p., identificat ca spațiul nr. 3 pe planul parter al imobilului înscris în C.F. nr. (…) Zalău, sub A.l.l., având nr. cad. (…) – C1, nr. niveluri 3, suprafața construită la sol - 203 m.p., spații comerciale și birouri P+2E în stadiu fizic și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 68 din 27 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Sălaj – Secția Civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material al acțiune, invocată de pârâta B S.R.L. prin întâmpinare. S-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 540 din 17 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A S.R.L. A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. și în consecință: a fost pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între vânzătoarea pârâtă S.C. B S.R.L. și cumpărătoarea reclamantă S.C. A S.R.L. cu privire la imobilul constând în spațiul comercial nr. 3 identificat pe planul parter al imobilului conform autorizației de construire nr. x/28.07.2009, în suprafață utilă de 61,45 mp, situat în mun. Zalău, strada (...), jud. Sălaj, având cotă parte de 91,40/1.000 părți din imobilul construcție înscris în C.F. nr. (...) Zalău, sub A.l.l., nr. cadastral (…), care se compune din „spații comerciale și birouri P+2E în stadiu fizic, cu suprafața construită la sol de 203 mp, cu 3 niveluri”, construcție edificată pe terenul în suprafață de 640 mp, intravilan, întabulat în C.F. nr. (…) Zalău, cu Al, nr. cadastral (…).

A fost păstrată soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției.

A fost obligată pârâta B S.R.L. la plata către reclamanta A S.R.L. a sumei de 8.000,42 lei, cu titlu de cheltuieli efectuate în primă instanță.

A fost obligată apelanta A S.R.L. să plătească expertului judiciar C diferența de 600 lei, onorariu expertiză judiciară.

A fost obligată intimata B S.R.L. la plata către apelanta A S.R.L. a sumei de 8.546 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material (Codul civil), hotărârea fiind pronunțată în condițiile în care imobilul nu este individualizat și identificat cu date de carte funciară și nu este înscris ca atare în C.F. în proprietatea sa, rezultând astfel și încălcarea prevederilor Legii nr. 7/1996 a Cadastrului și publicității imobiliare și, totodată, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în condițiile existenței unor datorii în sarcina sa, constând în impozite și taxe aferente imobilului ce a format obiectul convenției dintre părți.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., admițându-se solicitarea intimatei-reclamante care vizează o cotă parte de 91,40/1000 părți din imobil, cerere care a reprezentat formularea unor pretenții noi în faza de apel, în raport de cererea introductivă.

Prealabil, recurenta-pârâtă arată că, raportat la data încheierii promisiunii de vânzare și anume data de 26.08.2009, legea aplicabilă prezentului litigiu este Codul civil de la 1864, însă, atât din reglementările vechiului Cod civil, cât și din reglementările noului Cod civil, rezultă că, pentru admisibilitatea unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții, după cum urmează: să existe un antecontract încheiat cu respectarea dispozițiilor legale; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părți să refuze autentificarea actului; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract; promitentul vânzător să fie proprietarul bunului imobil, iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunțării sentinței.

În această ordine de idei, recurentul-pârât susține că, sub imperiul Codului civil de la 1864, care este aplicabil în speță, se impune a se analiza condiția ca pârâtul promitent-vânzător să fie proprietarul bunului, ca o cerință pe fondul cauzei pentru admiterea acțiunii, față de caracterul constitutiv de drepturi al hotărârii și, dacă se dovedește calitatea de proprietar a promitentului-vânzător asupra imobilului, în ipoteza refuzului acestuia de a încheia contractul în formă autentică, neîndeplinirea obligației de către promitentul-vânzător poate fi suplinită prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să înlocuiască actul autentic notarial. În baza art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, singura condiție de validitate care poate fi suplinită de instanță, în condițiile legii, este consimțământul promitentului care refuză în mod nejustificat să încheie contractul promis.

Privitor la condiția ca promitentul vânzător să fie proprietarul bunului imobil, recurenta-pârâtă susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că pentru ca bunul imobil - spațiul comercial nr. 3 - să poată intra în patrimoniul său, se impune a se efectua operațiunea tehnico-cadastrală de dezmembrare și identificare individuală cu date de carte funciară a acestui imobil, ceea ce în speță nu se poate realiza, dat fiind stadiul nefinalizat al lucrărilor de construcție. Astfel, ținând cont de faptul că imobilul „spațiul comercial nr. 3” nu este întabulat în cartea funciară ca bun imobil individualizat în mod expres, cu număr cadastral distinct, această situație juridică este de natură să determine imposibilitatea de a se pronunța o hotărâre care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil. În speță, nu este îndeplinită condiția ca promitentul vânzător să fie proprietar al bunului care a făcut obiectul antecontractului a cărui validare s-a solicitat prin cererea introductivă, acest aspect fiind confirmat și prin concluziile expertului judiciar.

Recurenta-pârâtă afirmă că hotărârea judecătorească pronunțată în această materie, în situația admiterii acțiunii, are un efect constitutiv de drepturi, iar efectul constitutiv reclamă o finalitate concordantă cu dispozițiile legii cadru în materie, respectiv Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, în al cărei domeniu de reglementare intră, atât identificarea riguroasă a imobilelor ce fac obiectul publicității imobiliare, cât și opozabilitatea drepturilor dobândite prin diversele moduri de dobândire consacrate de legea civilă, unul dintre acestea fiind contractul de vânzare-cumpărare, nefiind premise analogii în baza unor presupuneri bazate pe calcule matematice, astfel cum s-a statuat în prezența cauză prin hotărârea pronunțată în faza de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că este necesar a se proba nu numai acordul de voință, în sensul temeiului de drept substanțial ce poate sta la baza unei soluții de admitere a acțiunii, ci și coordonatele concrete ale bunului imobil în litigiu, individualizarea exactă a acestuia, față de existența reglementărilor legale ce sunt determinante pentru modul în care se transferă drepturile reale dintr-un patrimoniu în altul în cadrul circuitului civil, iar în cauză, în absența unei documentații cadastrale de individualizare în C.F. a imobilului „spațiul comercial nr. 3” care a reprezentat obiectul antecontractului încheiat la data de 26.08.2009, decizia atacată pe calea prezentului recurs a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 37 alin. (l) din Legea nr. 7/1996.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că, în speță, nu este îndeplinită condiția legată esențială ca bunul imobil care a făcut obiectul antecontractului, și anume „spațiul nr. 3” să se afle înscris în C.F. în patrimoniul promitentului vânzător, această cerință urmând a putea fi îndeplinită numai după efectuarea operațiunii de dezmembrare a imobilului înscris în C.F. nr. (...) Zalău, sub A.1.1, având nr. cad. (...) și după înscrierea în cartea funciară a spațiului nr. 3 ca bun individual determinat căruia să i se atribuie un număr cadastral separat, doar în aceste condiții putând fi luată în considerare transmiterea dreptului de proprietate a acestui spațiu către intimata-reclamantă, ca urmare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic, în baza antecontractului care a fost încheiat la 26.08.2009.

Totodată, recurenta-pârâtă supune atenției instanțe de recurs faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea care ține loc de act autentic de vânzare, identificând imobilul sub forma cotei-părți de 91,40/1000 din întreg imobilul înscris în C.F. nr. (…) Zalău, care, potrivit concluziilor expertizei, ar putea corespunde suprafeței spațiului comercial nr. 3, în condițiile în care cererea modificatoare pe care reclamanta a formulat-o în sensul identificării imobilului și sub forma unei cotei-părți, pe care inițial a indicat-o la o cotă de 115/1000 parte din întreg imobilul, prin prisma unor simple presupuneri și calcule matematice, a fost formulată în cadrul dezbaterilor pe fond în prima instanță, fiind o cerere modificatoare tardiv formulată, raportat la prevederile art. 204 C. proc. civ., aspect pe care l-a învederat și pe cale de întâmpinare în apel, însă, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a făcut referire doar la solicitarea legală a apelantei privind micșorarea câtimii pretențiilor de la cota de 115/1000 la cea de 91,40/1000, astfel cum a rezultat conform calculelor efectuate de către expert în cadrul expertizei topografice.

Recurenta-pârâtă precizează că apărarea sa, exprimată prin întâmpinare, viza solicitarea inițială, respectiv modalitatea în care a fost formulată cererea de apel, în sensul în care a fost adăugată mențiunea privind ,,bunul - având o cotă de 115/1000 din imobil conform C.F. nr. (..) Zalău...”, solicitare care încalcă prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Continuând argumentația, recurenta-pârâtă susține că și în situația în care, în realitate, cota de 91,40/1000 ar putea reprezenta cota-parte din imobil aferentă spațiului nr. 3, în condițiile existenței unui sistem de evidență cadastral-juridică a proprietăților imobiliare instituit prin norme legale imperative, sistem la care trebuie să se conecteze orice transfer patrimonial realizat între două subiecte de drept, în lipsa unei dezmembrări a respectivului „spațiu nr. 3”, a identificării individuale cu date de carte funciară și a întabulării separate a acestuia, obligații care în cadrul procedurii contencioase, judiciare, îi reveneau exclusiv intimatei- reclamante, din probatoriul administrat rezultând că nu au fost îndeplinite de către aceasta, pronunțarea unei unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic cu nesocotirea acestor cerințe este nelegală.

Concluzionând, recurenta-pârâtă solicită a se constata că hotărârea recurată a fost pronunțată, pe de o parte, cu recunoașterea nelegală în favoarea intimatei-reclamante a unui drept de proprietate asupra unei cote-părți din întregul imobil, ceea ce în mod vădit excedează obiectului antecontractului pentru care s-a solicitat suplinirea consimțământului, validându-se altceva față de imobilul care a format obiectul antecontractului, deoarece în antecontractul încheiat la 26.08.2009, obiectul acestuia este reprezentat de „spațiul nr. 3” și nu de o cotă-parte din întreg imobilul, iar, pe de altă parte, instanța de apel s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. privitor la inadmisibilitatea formulării pretențiilor noi în apel.

Referitor la datoriile fiscale pe care le înregistrează cu privire la construcție la data pronunțării deciziei recurate, recurenta-pârâtă învederează faptul că obligativitatea cerinței de a nu exista obligații de plată în sarcina promitentului vânzător este explicit cuprinsă în prevederile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 159 alin. (6) din aceeași lege, sancțiunea neconformării la această cerință legală este nulitatea absolută.

Or, în speță, cu toate că a constatat neîndeplinirea acestei cerințe legale, instanța de apel a considerat în mod eronat că reclamanta ar fi probat cu succes faptul că sarcinile fiscale ar fi fost create în mod artificial de către pârâtă, prin efectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3366/05.07.2022, tocmai pentru a nu fi îndeplinită condiția impusă de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Curtea de apel a apreciat că această conduită este contrară exigențelor bunei-credințe, reținând că, atât timp cât prin certificatul de atestare fiscală din data de 21.06.2022, privind datoriile fiscale înregistrate de pârâtă, se confirmă inexistența oricărei categorii de restanțe bugetare în contul societății la acea dată, situația fiind identică și pentru momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, o soluție contrară ar permite instituirea unei condiții pur potestative în favoarea sa, situație interzisă prin efectul dispozițiilor art. 1010 C. civ. de la 1864.

Consideră recurenta-pârâtă că raționamentul instanței de apel este nu numai eronat, ci contravine în mod vădit prevederilor legale la care se face referire, câtă vreme, pe de-o parte, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3366/05.07.2022 de către B.I.N. D a efectuat un act de dispoziție legal, în baza atributelor dreptului său de proprietate și anume a dreptului de dispoziție.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi acceptată o interpretare a legii asemenea celei exprimate de instanța de apel, deoarece, pe de-o parte, prevederea legală nu lasă loc de interpretări și indică fără echivoc sancțiunea nulității care este aplicabilă în cazul neconformării la norma legală, iar pe de altă parte, o interpretare în maniera adoptată de Curte tinde la o restrângere nejustificată și nelegală privitor la exercitarea deplină a dreptului său de proprietate.

În plus, faptul că nu existau debite de natură fiscală la 05.07.2022, dată la care s-a încheiat contractul de vânzare a cotelor-părți de 429/1000, respectiv 456/1000, care au fost transmise prin contracte notariale autentice de vânzare- cumpărare, nu prezintă nicio relevanță în sensul reținut de instanța de apel, deoarece momentul de referință pentru verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor de validitate ale vânzării este acela al pronunțării hotărârii judecătorești, nicidecum o dată anterioară la care s-a efectuat o altă tranzacție cu terțe persoane și, de asemenea, este evident că doar în absența datoriilor fiscale se puteau încheia respectivele contracte de vânzare a cotelor-părți, așadar respectivul certificat fiscal nu reprezintă altceva decât dovada respectării prevederilor legale privitor la respectiva tranzacție și nicidecum o dovadă a creării în mod artificial și cu rea-credință a unor obligații fiscale.

Astfel, privitor la buna-credință, recurenta-pârâtă susține că, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864 ,,buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință”, în același sens fiind și prevederile art. 14 alin. (2) din noul C. civ. Așa fiind, având în vedere faptul că prezumția legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este instituită, iar în speță nu se poate reține că s-ar fi produs vreo dovadă a faptului că prin simpla exercitare a dreptului său de dispoziție constând în vânzarea unor cote-părți din imobil a adoptat o conduită caracterizată de rea-credință, consideră că acest aspect a fost în mod nejustificat reținut de către instanța de apel.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă apreciază că prevederile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu pot fi interpretate în modalitatea în care a procedat instanța de apel, deoarece norma legală nu face nicio distincție privitor la modalitatea în care au luat naștere datoriile fiscale, ci condiționează tocmai legalitatea înstrăinării imobilelor de inexistența oricăror obligații de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, în cazul nerespectării acestei cerințe sancțiunea fiind nulitatea de drept.

Or, atât timp cât legea nu distinge dacă obligațiile fiscale au intervenit ca urmare a unei conduite caracterizate de bună sau de rea-credință, consideră că în speță se impune aplicarea principiului „unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”, aceasta semnificând că nici instanța de apel nu poate adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuși.

De asemenea, sub acest aspect al obligativității instanței de a valida un antecontract de vânzare-cumpărare numai în situația în care se dovedește prin certificat de atestare fiscală la zi achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut inaplicabilitatea în speță a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziei nr. 42/2017, acestea putând fi valorificate în cauză, deoarece chiar dacă soluția Înaltei Curți are în vedere o promisiune bilaterală de schimb, întreaga argumentare din cuprinsul deciziei amintite pornește de la premisa aplicării în materia schimbului a dispozițiilor privitoare la vânzare, inclusiv sub aspectul posibilității pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate.

Concluzionând, din perspectiva motivelor dezvoltate în cele ce preced, recurenta-pârâtă solicită să se constate nelegalitatea deciziei civile atacate, cu consecința admiterii recursului și, drept urmare, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită suplinirea consimțământului pârâtei pentru vânzarea unui imobil, prin pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Pentru a putea fi admisă o asemenea acțiune, este necesar a fi îndeplinite cumulativ toate condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare, precum și cerințele speciale privitoare la înscrierea prealabilă a imobilului în cartea funciară, față de dispozițiile art. 35 alin. (1) și 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, și prezentarea unui certificat de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligațiilor de plată către bugetul local, prin raportare la art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte subliniază că, deși dispozițiile art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996 reglementează pe de o parte, procedura premergătoare autentificării actelor notariale prin care se transmite, se modifică sau se constituie un drept real imobiliar, în cadrul căreia notarul care încheie actul este obligat să solicite un extras de carte funciară pentru autentificare, care este valabil timp de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii, sau, după caz, un certificat de sarcini și, pe de altă parte, stabilesc că actele notariale prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar se încheie numai dacă bunurile imobile sunt înscrise în cartea funciară, nu înseamnă că instanța de judecată chemată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare care ar avea același efect juridic – transferarea/dobândirea dreptului de proprietate, poate să ignore aceste dispoziții.

Astfel, dacă o anumită procedură trebuie respectată pentru încheierea actului în fața notarului public, aceste obligații incumbă și instanței de judecată, instanța fiind datoare să soluționeze orice cerere în condițiile legii, astfel cum dispune art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, având în vedere specificul prezentei cauze ce derivă din faptul că admiterea acțiunii de față are ca efect substituirea consimțământului recurentei-pârâte la perfectarea vânzării și transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, se impune să fie avute în vedere și dispozițiile art. 159 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, din analiza cărora rezultă că în cazul unei acțiuni prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, sub sancțiunea nulității de drept, proprietarii bunurilor trebuie să prezinte certificat de atestare fiscală și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează.

Așadar, suplimentar condițiilor generale de fond pentru validitatea unei convenții, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 instituie, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor și mijloacelor de transport, și condiția lipsei obligațiilor fiscale către bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării, dovedită prin certificate de atestare fiscală.

Totodată, art. 159 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 instituie sancțiunea nulității de drept pentru ipoteza actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (5), evocat mai sus.

Aceste concluzii se desprind și din considerentele deciziei nr. 42/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicabilă pentru identitate de rațiune și în materia promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare.

Considerentele acestei decizii pot fi valorificate și în cauza de față, chiar dacă soluția are în vedere o promisiune bilaterală de schimb, întreaga argumentare din cuprinsul deciziei amintite pornind de la premisa aplicării în materia schimbului a dispozițiilor privitoare la vânzare, inclusiv sub aspectul posibilității pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate.

În cuprinsul acestei decizii, se subliniază, cu prioritate, că, la fel ca notarul public, care verifică aceleași condiții cu ocazia întocmirii unui act de schimb voluntar, instanțelor le revin obligații similare, deoarece, prin hotărârea care ține loc de act autentic, se suplinește doar consimțământul părților la întocmirea actului de schimb; înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, ca și actul din care să rezulte că proprietarul actual al bunului are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrative-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sunt însă aceleași.

Și în acest caz, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficiența acțiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat în cuprinsul deciziei nr. 42/2017 că dispozițiile art. 57 din O.U.G. nr. 80/2013 au pus în sarcina instanței obligația de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun. Totodată, a menționat că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea pârâtului, ar trebui să se acorde reclamantului (dacă formulează un petit în acest sens), posibilitatea de a plăti el însuși obligațiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiași proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligațiilor achitate.

Înalta Curte subliniază faptul că îndeplinirea acestor condiții se verifică la momentul pronunțării hotărârii și că, deși finalitatea ambelor proceduri este aceeași din perspectiva efectului translativ de proprietate, conduita părților și pârghiile procesuale conferite instanțelor de judecată sunt diferite și impun nuanțări în cazul procedurii judiciare generate de formularea unei acțiuni care să conducă la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Reținând incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impune analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de prim control judiciar, care, ținând cont de considerentele obligatorii prezentate în cele ce preced, va trebui să evalueze cerințele speciale instituite de art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, precum și de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, pentru pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 540 din 17 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 540 din 17 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.