ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la 25 ianuarie 2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F. ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună: obligarea pârâților D. și E. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului suprafața de aproximativ 46 mp pe care o ocupă fără drept din proprietatea reclamantului, respectiv din imobilul înscris în CF x Zalău; obligarea pârâtului F. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului suprafața de aproximativ 38 mp pe care o ocupă fără drept din proprietatea reclamantului, respectiv din imobilul înscris în CF x Zalău, care reprezintă drumul de acces la proprietatea reclamantului; stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților, respectiv între imobilul proprietatea reclamantului, teren în suprafață de 1336 mp înscris în CF x Zalău (nr. CF vechi x) cu nr. cadastral x și imobilele pârâților; și rectificarea cărților funciare, în sensul repoziționării în sistem cadastral a parcelelor înscrise în aceste cărți funciare, conform liniei de hotar care se va stabili între proprietățile părților. În drept, au fost invocate prevederile art. 907, art. 908, art. 560, art. 561, art. 563 C. civ., art. 113, art. 117 din Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014. La 9 mai 2017, reclamantul a depus la dosar completare la acțiune, prin care a înțeles să completeze cadrul procesual prin introducerea în cauză în calitate de pârât a S.C. G. S.A..

Deciziile pronunțate asupra fondului cauzei: Prin sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2019 pronunțată de Judecătoria Zalău a fost admisă, în parte, cererea modificată și precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., D., E., F., C., S.C. G. S.A., având ca obiect revendicare imobiliară, stabilire linie de hotar și rectificare carte funciară. Prin decizia civilă nr. 529 din 16 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Sălaj a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâții D., E. și F., precum și apelul declarat de către pârâta S.C. G. S.A.. Apelanții D., E. și F., pe de o parte, și apelanta S.C. G. S.A., pe de altă parte, au fost obligați să plătească intimatului A. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.000 RON fiecare. Prin decizia civilă nr. 178/R din 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâții D., E. și F. împotriva deciziei civile nr. 529 din 16 iulie 2019 a Tribunalului Sălaj. Recurenții au fost obligați să plătească intimatului A. suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs.

Cererea de recuzare: Prin cererile înregistrate la 16 iunie 2020, recurenții-pârâți D., E. și F. au solicitat recuzarea și înlocuirea doamnei judecător H., a doamnei judecător I. și a doamnei judecător J. și desființarea încheierii de ședință din 11 iunie 2020 în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de amânare, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării acestei solicitări în fața unui judecător imparțial conform prevederilor art. 51 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ. În drept, au fost indicate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea recurată: Prin încheierea din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererile formulate de pârâții D., E. și F., având ca obiect recuzarea doamnelor judecător H., I. și J. în dosarul nr. x/2017.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva încheierii din 23 iunie 2020 au declarat recurs pârâții D., E. și F. la 17 august 2020. Prin cererea de recurs, recurenții-pârâți au solicitat casarea încheierii recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererilor de recuzare, fiind formulate următoarele critici: Prin încheierea recurată au fost încălcate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece în cuprinsul acesteia este reluat integral istoricul procesului, fără a fi avute în vedere, concret, motivele invocate de pârâți în raport cu momentul procesual de la termenul din 11 iunie 2020. De asemenea, au menționat că motivarea cuprinde numai generalități, fără vreo legătură directă cu argumentele invocate prin cererea de recuzare. În ceea ce privește interpretarea noțiunii "imparțialitate", au precizat că esențială nu este existența în sine a unei preconcepții a judecătorului cu privire la cauză (aspect pur subiectiv și aproape imposibil de dovedit), ci existența unor circumstanțe care să justifice în mod rezonabil temerea cu privire la o prejudecată din partea magistratului. Au arătat că, la termenul de judecată din 11 iunie 2020, au solicitat amânarea judecății cauzei din perspectiva a două motive care vizau imparțialitatea instanței: pe de-o parte, până la soluționarea cererii de strămutare aflată pe rolul Î.C.C.J. - dosar nr. x/2020, care urma să aibă termen la 16 iunie 2020, pe de altă parte, până la soluționarea dosarului nr. x/2017 având ca obiect recursului declarat împotriva încheierii din 26 mai 2020, prin care s-au respins cererile de recuzare anterioare. Au criticat că instanța a respins această cerere și a rămas în pronunțare "cu orice chip" în ciuda faptului că existau 3 incidente procedurale pe rolul instanțelor, ceea ce este contrar rolului judecătorului care presupune interpretarea și aplicarea corectă a textului de lege, în spiritul și în sensul avut in vedere de legiuitor, fiind de evitat situația desființării de drept a hotărârii. Au menționat că, deși a fost respinsă cererea de amânare a judecății, instanța a amânat pronunțarea la 25 iunie 2020, totodată fiind relevant și că procesul a fost suspendat din cauza pandemiei de Covid-19. Prin urmare, au considerat că o astfel de situație nu poate decât să nască serioase îndoieli cu privire la imparțialitatea magistraților din recurs care, în mod clar, au avut o atitudine părtinitoare față de una din părți. În final, au făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. și Î.C.C.J. în ceea ce privește teoria aparenței de imparțialitate a judecătorului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților Intimații nu au depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 9 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Printr-o primă critică s-a susținut că au fost încălcate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece în cuprinsul încheierii recurate este reluat integral istoricul procesului, fără a fi avute în vedere, concret, motivele în susținerea cererilor de recuzare. Analiza acestei critici urmează a fi abordată atât din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece se susține caracterul superficial al motivării hotărârii, cât și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al aceluiași text de lege, în condițiile în care s-a menționat că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. au fost nesocotite. Astfel, nu se poate reține încadrarea indicată de recurenți, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a invocat încălcarea unor norme de drept material, ci a unor norme de procedură. Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neputând fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În cauză, curtea de apel era ținută a verifica dacă judecătorii recuzați sunt incompatibili din perspectiva cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., conform căruia judecătorul este incompatibil atunci când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Contrar susținerilor recurenților, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritate și precizie, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite cu privire la fiecare dintre elementele prezentate de părți ca fiind indicii de imparțialitate în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Într-adevăr, instanța a manifestat diligență pentru expunerea întregului istoric al litigiului, însă acest demers prezintă utilitate în conturarea contextului faptic avut în vedere pentru a se aprecia asupra imparțialității judecătorilor învestiți cu soluționarea pricinii. Astfel, curtea a motivat punctual că respingerea cererii de amânare a soluționării recursului, formulată de recurenții-pârâți, nu poate fi supusă controlului judiciar prin intermediul cererii de recuzare și, totodată, a arătat că această împrejurare nu este de natură a afecta imparțialitatea instanței. Analizând conținutul încheierii de ședință din 11 iunie 2020 în demersul de verificare a incidenței unor elemente de natură să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, instanța a reliefat că cererile au fost puse în dezbaterea contradictorie, părțile au fost reprezentate prin avocați, iar rezolvarea acestora este argumentată în fapt și în drept. În concret, s-a reținut corect că instanța de recurs nu putea să dispună suspendarea judecării recursului până la soluționarea cererii de strămutare, în condițiile în care prevederile art. 143 alin. (1) stipulează că instanța învestită cu soluționarea cererii de strămutare este cea care poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauțiuni de 1.000 RON, măsură ce se comunică de urgență instanței de la care s-a cerut strămutarea, potrivit alin. (3) al aceluiași text legal. Cât privește critica referitoare la respingerea cererii de amânare a judecării recursului pe motiv că s-a formulat recurs împotriva încheierii de respingere a cererilor de recuzare anterioare, Înalta Curte constată că instanța a apreciat în mod legal că nu este incident art. 49 alin. (2) C. proc. civ., ci remediul procesual este prevăzut de art. 53 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Mai exact, art. 49 alin. (2) C. proc. civ. reglementează starea cauzei până la soluționarea cererii de recuzare, stipulând că "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare." În schimb, prin art. 53 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., legiuitorul a reglementat remediul procesual pentru situația în care este admisă calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, astfel: "Când instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță." Prin urmare, nu se poate aprecia că respingerea cererilor de amânare, în lipsa epuizării unei căi de atac prevăzute de lege, ar putea ridica suspiciunea de atitudine părtinitoare față de una dintre părți, în condițiile în care normele de procedură nu obligă la suspendarea sau amânarea judecății, ci dimpotrivă aceste măsuri sunt expresia obligației instanței de a asigura desfășurarea cu celeritate a procesului. Față de aceste prevederi legale, instanța învestită cu soluționarea cererilor de recuzare a evaluat corect că refuzul instanței de a amâna soluționarea recursului nu este prin el însuși de natură să afecteze imparțialitatea completului de judecată, reținând că există suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorilor. Aceste garanții au fost reliefate în mod exhaustiv prin hotărârea recurată, în raport cu fiecare element enunțat ca fiind susceptibil să nască îndoieli întemeiate cu privire la imparțialitate. Apoi, împrejurarea că instanța a amânat pronunțarea asupra recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 529 din 16 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Sălaj nu poate decât să reflecte aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., anterior enunțate, fiind respectată interdicția de a pronunța hotărârea până la soluționarea cererii de recuzare. Concluzionând, Înalta Curte reține că în cauză au fost interpretate în mod legal dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Față de toate considerentele expuse, în aplicarea art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate.