ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea formulată la data de 10.07.2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., D. și E. ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. să se dispună:

- grănițuirea proprietăților învecinate (imobilul proprietatea lor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Neamț, pe de-o parte și imobilul proprietatea S.C. C. S.R.L., identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Piatra-Neamț), astfel încât granița să fie aceea descrisă de linia punctelor x, conform planului de amplasament și delimitare a bunului imobil din conținutul documentației cadastrale recepționate cu nr. x din 28.02.2006 de către OJCGC Neamț și să se înlăture, în consecință, suprapunerea de imobile ce a fost notată în cărțile funciare;

- rectificarea înscrierilor din cartea funciară nr. x a municipiului Piatra-Neamț, în sensul indicării proprietății A. și B., drept vecinătate la limita de nord a imobilului care constituie proprietatea S.C. C. S.R.L., identificat cu nr. cadastral x;

- iar în contradictoriu cu pârâții D. și E. să se dispună:

- obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților suprafața de 960 m.p. pe care pârâții o ocupă fără drept din imobilul proprietatea lor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Neamț, terenul ocupat având ca vecinătăți pe laturile de est, nord și vest restul proprietății, iar pe latura de sud terenul proprietatea S.C. C. S.R.L.;

- obligarea pârâților la desființarea gardului împrejmuitor pe care l-au ridicat în jurul suprafeței de 960 m.p. pe care o ocupă fără drept din imobilul proprietatea lor, identificat cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Neamț, suprafață de teren astfel cum a fost descrisă la pct. 3), iar pentru cazul în care pârâții nu aduc la îndeplinire această obligație, să fie autorizați reclamanții de către instanță să execute în locul și pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1323 din 5 octombrie 2016, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții E., D. și S.C. C. S.R.L..

A obligat pârâții D. și E. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 462 m.p. teren situat în intravilanul municipiului Piatra Neamț, str. x, identificat cu conturul punctelor x în schița anexă a raportului de expertiză efectuat de expert F. pentru termenul din 9.03.2016, aflată la dosar Tribunalul Neamț, ce face parte integrantă din prezenta.

A obligat aceiași pârâți să desființeze gardul ridicat pe aliniamentul 107-90-86-15, evidențiat în aceeași schiță anexă a raportului de expertiză la care s-a făcut referire în paragraful anterior, iar în caz de neconformare autorizează reclamanții ca, pe cheltuiala pârâților, să execute această obligație.

A admis acțiunea în grănițuire formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L..

A stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamanților dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.10.2000 - B.N.P. G. și proprietatea pârâtei dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2007 - B.N.P. H., pe aliniamentul x în schița anexă a raportului de expertiză efectuat de expert F. pentru termenul din 9.03.2016, aflată la dosar Tribunalul Neamț, ce face parte integrantă din prezenta.

A admis cererea de rectificare înscriere carte funciară formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L..

A înlăturat din cartea funciară nr. x a municipiului Piatra Neamț privind imobilul cu nr. cadastral x și din cartea funciară nr. x a municipiului Piatra Neamț privind imobilul cu nr. cadastral x notarea suprapunerilor celor două imobile.

A rectificat înscrierea din cartea funciară nr. x a municipiului Piatra Neamț privind imobilul cu nr. cadastral x, proprietatea pârâtei S.C. C. S.R.L., în sensul că la nord imobilul în cauză se învecinează cu proprietatea reclamanților, înscrisă în cartea funciară nr. x a municipiului Piatra Neamț, cu nr. cadastral x, iar nu cu I..

A obligat pârâții D. și E. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 5.214 RON.

A obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 3.003 RON.

Prin decizia nr. 27 din 18 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a anulat apelul formulat de pârâții E., D. și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1323/05.10.2016, pronunțată de Tribunalul Neamț, ca fiind formulat de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 1331 din 26 iunie 2019, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenții-pârâți D. și E. împotriva deciziei nr. 27 din 18 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 487 din 23 iulie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a hotărât următoarele:

A admis apelurile formulate de apelanții A. și B., și de apelanții D. și E..

A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că:

A admis în parte acțiunea.

A obligat pârâții D. și E. să lase reclamanților A. și B. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren cuprinsă pe perimetrul punctelor de contur: x conform schiței anexe la raportul de expertiză întocmit de expert topo J. de la fi. 97 voi. III dosar apel.

A obligat pârâții D. și E. să desființeze gardul pe aliniamentul x, evidențiat în aceeași schiță anexă a raportului de expertiză menționat anterior, iar în caz de neconformare a autorizat reclamanții ca, pe cheltuiala pârâților, să execute această obligație.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A compensat cheltuielile de judecată

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Bacău au declarat recurs pârâții D. și E..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-pârâți au formulat, în esență, următoarele critici:

- hotărârea atacată cu recurs este dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., întrucât atât minuta cât și dispozitivul deciziei nu cuprind mențiunile cu privire la calea de atac, ori dacă este definitivă;

- modalitatea în care instanța de apel a analizat expertiza topo efectuată în cauză echivalează, în opinia recurenților, cu o antepronunțare; în plus, arată recurenții-pârâți, instanța de apel a determinat suprafața de teren pentru care a admis cererea de revendicare în mod nelegal, fără ca aceasta să fie determinată de expertul judiciar;

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât în cauză nu s-a dovedit existența vreunei suprapuneri, iar schița întocmită de către instanță excede cadrului procesual.

Astfel, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

La 27 octombrie 2021, intimații K. și B. au formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 487 din 23 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și au solicitat casarea în parte a deciziei recurate; ca urmare a casării parțiale a deciziei civile nr. 27 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de apel Bacău, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.,în urma rejudecării în fond, au solicitat respingerea apelului promovat de către pârâții D. și E. împotriva sentinței civile nr. 1323/C din 05 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă; admiterea apelului reclamanților A. și B. și schimbarea în parte a sentinței apelate, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată de către instanța de apel să se dispună admiterea în totalitate a acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâții D. și E., iar în consecință să se dispună:

- obligarea să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților A. și B. suprafața de 960 m.p. teren pe care acești pârâți o ocupă fără drept din imobilul proprietatea reclamanților, terenul ocupat fiind reprezentat de poligonul descris de punctele x din Schița terenului ce constituie anexa la Raportul de expertiză depus la termenul din 19.03.2021, de către expertul J. având ca vecinătăți pe latura de vest - proprietatea L., pe laturile nord și est - restul proprietății noastre, iar pe latura de sud - terenul proprietatea M. și N.;

- obligarea pârâților D. și E. la desființarea gardului împrejmuitor pe care l-au ridicat în jurul suprafeței de teren pe care o ocupă fără drept din imobilul proprietatea lor, traseul gardului fiind descris de linia punctelor 80-301-92 din Schița terenului ce constituie anexa la Raportul de expertiză depus la termenul din 19.03.2021, de către expertul J., iar pentru cazul în care pârâții nu aduc la îndeplinire această obligație, să fie autorizați reclamanții de către instanță să execute în locul și pe cheltuiala pârâților;

- obligarea pârâților D. și E. la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți la prima instanță.

În dezvoltarea motivelor recursului incident, s-a arătat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea cererii de revendicare cu privire la suprafața de teren cuprinsă de poligonul punctelor x, s-a arătat că instanța de apel a secționat terenul din titlul de proprietate nr. x/1999, identificat de către expertul J. ca fiind cuprins în poligonul punctelor x.

Or, arată recurenții-reclamanți, cât timp contractul de vânzare-cumpărare prin care ei au dobândit dreptul de proprietate de la beneficiarii titlului de proprietate indică în mod neechivoc faptul că se înstrăinează terenul din titlul de proprietate nr. x/1999, amplasamentul real al corpului de proprietate dobândit de către reclamanți este cel indicat de punerea în posesie cu ocazia emiterii titlului de proprietate, iar figurarea eronată a conturului și amplasamentului terenului în documentația cadastrală întocmită de către persoana angajată de către vânzătorii moștenitori ai lui O. nu are cum să îndepărteze pe reclamanți de la amplasamentul real al proprietății lor.

Acest lucru este impus de faptul că în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 (în vigoare la data întocmirii documentației cadastrale și a înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară), precum și ale art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., înscrierea în cartea funciară are numai efect de opozabilitate, pe de-o parte, iar efectul de opozabilitate nu vizează întinderea suprafeței de teren și amplasamentul (art. 32 lit. a) din Legea nr. 7/1996 - versiunea anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ. -).

Atât timp cât imobilul proprietatea recurenților-reclamanți se învecinează cu imobilul proprietatea S.C. C. S.R.L., este exclusă cu desăvârșire posibilitatea ca între aceste două imobile să existe vreo proprietate care să aparțină familiei D. și Maria, care nu au depus nici un titlu de proprietate pentru terenul pe care îl ocupă; deși s-a depus o hotărâre judecătorească, având în vedere că în mod clar nu s-a pronunțat în vreo judecată în contradictoriu cu reclamanții din această cauză, nu poate fi opusă reclamanților A. și B. (cum corect au reținut atât prima instanță, cât și instanța de apel).

S-a mai susținut în recursul incident că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 563 C. civ., pentru că fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamanților conform titlului de proprietate nr. x/1999, pe amplasamentul identificat de către expertul J., nu a admis acțiunea în revendicare cu privire la suprafața de teren cuprinsă de poligonul punctelor x.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 și 431 C. proc. civ., pentru că s-a ignorat soluția rămasă definitivă în cauza de față prin grănițuirea dispusă prin sentința civilă nr. 1323/C din 05 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, când s-a stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamanților A. și B., pe de-o parte, și proprietatea acestei pârâte (actuala proprietate M. și N.), pe de altă parte, pe aliniamentul x în schița anexă la raportul de expertiză întocmit de către expert F., aliniament care corespunde liniei punctelor x în planul de amplasament și delimitare conținut de raportul de expertiză întocmit de către expertul J. în instanța de apel.

Modul în care s-a rezolvat grănițuirea, chestiune tranșată prin soluția rămasă definitivă prin hotărârea primei instanțe, stabilindu-se că proprietatea reclamanților se întinde până la aliniamentul descris de punctele x în planul de amplasament și delimitare conținut de raportul de expertiză întocmit de către expertul J., trebuie respectat în soluționarea acțiunii în revendicare.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că este contradictorie motivarea instanței când respinge cererea de revendicare cu privire la suprafața de teren cuprinsă de poligonul punctelor S-93-94-95-77-E1-F-T-S, în condițiile în care acesta suprafață este inclusă în amplasamentul titlului de proprietate nr. x/1999 și se suprapune cu amplasamentul din sentința civilă nr. 2799 din 18.06.2008, pronunțată în dosarul nr. x/279.2008, iar despre această hotărâre, în mod corect au stabilit atât prima instanță cât și instanța de apel că nu le poate fi opusă reclamanților apelanți Manea.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță a admis numai în parte acțiunea în revendicare, considerând că pentru suprafața relativ la care a respins cererea de revendicare, reclamanții nu ar fi răsturnat prezumția de proprietate ce operează în favoarea pârâților persoane fizice.

Aceeași greșeală a săvârșit-o și instanța de apel, ceea ce constituie o încălcare și aplicare greșită a legii, deoarece instanța de apel s-a preocupat doar de critica titlurilor de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamanți și autorii reclamanților, fără a arăta ce titlu de proprietate ar fi prezentat pârâții persoane fizice cu privire la suprafața de teren cuprinsă de poligonul punctelor x, după cum nu argumentează în ce mod pretinsul drept de proprietate dobândit de către pârâții D. și E. ar fi preferabil dreptului de proprietate al reclamanților. Altfel spus, nu arată de ce și în ce mod, titlul de dobândire exhibat de către pârâți ar fi preferabil titlului de dobândire al reclamanților.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 27 octombrie 2021, intimații K. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului promovat în cauză de recurenții-pârâți.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de pârâții E. și D. și recursul incident declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 487 din 23 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Faptele relevante pentru soluționarea căilor de atac pendinte, astfel cum rezultă din hotărârile instanțelor de fond, sunt următoarele:

Reclamanții Manea au cumpărat în anul 2000 prin act autentificat notarial un teren în suprafață de 2818 mp, din care suprafața de 1070 mp făcuse obiectul reconstituirii în beneficiul vânzătorilor (P.) printr-un titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991 în anul 1999.

Anterior, autorii reclamanților deținuseră un imobil compus din teren în suprafață de 2070 mp și construcție, aceasta din urmă fiind înstrăinată în anul 1983 către autorii pârâților Q.. Cu această ocazie, suprafața de teren de 2070 mp a intrat în proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974.

În temeiul legilor speciale de reparație edictate ulterior anului 1990, în beneficiul cumpărătorilor construcției a fost constituit dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 1000 mp (aferent construcției), iar în beneficiul vânzătorilor Butuc a fost reconstituit, prin titlul de proprietate anterior menționat, dreptul asupra suprafeței de 1070 mp, diferența până la cei 2070 mp deținuți anterior vânzării din anul 1983.

Pârâții Lazăr au obținut în anul 2008 o hotărâre judecătorească care ține loc de act autentic de vânzare pronunțată în contradictoriu cu autorii lor (Q.) pentru suprafața de 1070 mp, instanțele de fond din cauza de față constatând că respectiva suprafață nu se afla în patrimoniul promitenților vânzători pentru a putea fi înstrăinată către pârâții Lazăr, aceștia deținând exclusiv suprafața de 1000 mp pentru care s-a dispus constituirea dreptului de proprietate, suprafață distinctă ce a fost înstrăinată către societatea C. S.R.L..

Reclamanții Manea au formulat în dosarul pendinte, în contradictoriu cu pârâții Lazăr, o cerere de revendicare pentru suprafața de teren de 970 mp (din suprafața de 1070 mp mai sus menționată), precum și de ridicare a gardului aflat pe terenul revendicat.

Prin aceeași acțiune s-a solicitat, distinct, grănițuirea proprietății reclamanților Manea de cea a pârâtei C. S.R.L., cerere soluționată definitiv prin sentința primei instanțe, neatacată sub acest aspect.

Prin sentința tribunalului, cererea de revendicare a fost admisă numai în parte, pentru suprafața de 462 mp; s-a argumentat în acest sens că în această măsură a fost identificată o suprapunere între proprietățile părților, precum și că sentința din anul 2008 ce ține loc de act autentic de vânzare între Q. și pârâții Lazăr nu le este opozabilă reclamanților, care nu au fost parte în acel proces, precum și că vânzătorii nu erau proprietarul terenului de 1070 mp înstrăinat.

Instanța de apel a admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâți împotriva sentinței sub aspectul modului de soluționare a cererii de revendicare, admițând acțiunea pentru o suprafață de teren a cărei suprafață concretă nu este determinată și al cărei contur este stabilit prin modificarea olografă de către instanță a schiței anexe raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul în specialitatea topografie.

În esență, argumentarea instanței de apel are în vedere o lipsă de identitate între terenul menționat în titlul de proprietate emis în anul 1999 și actele vechi de proprietate de care s-a prevalat fostul proprietar, ceea ce a permis concluzia că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață revendicată.

Prima chestiune care se impune a face obiectul analizei și care este invocată - explicit sau implicit - în ambele cereri de recurs, este modul de identificare de către instanța de apel a suprafeței de teren pentru care a admis cererea de revendicare.

Astfel, legat de acest aspect recurenții-pârâți au susținut că la momentul la care a identificat topografic terenul fără contribuția expertului judiciar, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 335 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte observă că instanța de apel a argumentat în cuprinsul deciziei atacate omisiunea de a proceda la determinarea concretă a suprafeței de teren pentru care reclamanții au exhibat un titlu de proprietate fără ca aceasta să fie măsurată și reprezentată grafic și topometric de către expertul de specialitate prin aceea că o atare măsură procesuală ar fi reprezentat o antepronunțare a completului cu privire la soluția ce urma a fi pronunțată în cauză.

Contrar aprecierilor curții de apel și recurenților-pârâți, instanța de recurs consideră că administrarea deplină a probelor necesare soluționării cauzei nu poate constitui o exprimare a opiniei cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Astfel, pe de-o parte, atunci când pentru stabilirea corectă a unor fapte este nevoie de opinia unei persoane de specialitate (expertul judiciar), instanța nu poate suplini sau completa această opinie decât prin alte mijloace de probă acceptate în procesul civil; ipoteza în care răspunsul expertului nu este suficient de lămuritor pentru soluționarea cauzei este reglementată în legea procesual civilă în dispozițiile art. 337 și art. 338 C. proc. civ., ce permit instanței a cere expertului judiciar fie lămuriri, fie completarea sau chiar refacerea expertizei.

Totodată, având în vedere că hotărârea judecătorească prin care se recunoaște un drept de proprietate în contradictoriu cu cel care exercită stăpânirea asupra terenului va constitui titlu executoriu pentru predarea bunului către proprietar, este de neconceput punerea sa în executare în absența unor coordonate cadastrale și topografice realizate cu acuratețe de expertul de specialitate, care să permită identificarea imobilului pentru care s-a dispus lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie.

Mai mult, atunci când dreptul de proprietate este supus înscrierii în cartea funciară, înscrierea drepturilor rezultate din hotărârea judecătorească presupune identificarea cu aceeași acuratețe a amplasamentului și vecinătăților imobilului, motiv pentru care art. 4 lit. l) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, prevede atribuția Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară de a aviza lucrarea expertului, la solicitarea instanței ce a dispus efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea topografie, prin verificarea conformității măsurătorilor expertului cu datele cuprinse în sistemul de cadastru aflat în administrarea sa.

Aceste argumente susțin teza de mai sus, în sensul că determinarea amplasării, marginilor și vecinătăților terenului revendicat și a coordonatelor sale cadastrale cu ajutorul expertizei de specialitate topografică reprezintă o cerință intrinsecă ce asigură legalitatea hotărârii judecătorești în acest tip de cauză, atunci când identificarea concretă a bunului imobil constituie o chestiune litigioasă.

Pe de altă parte, în privința limitelor în care instanța de apel poate exercita rolul activ pentru a dispune - în acest caz - completarea sau refacerea unui raport de expertiză necesar soluționării cauzei, se reține că art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Prin urmare, punerea în discuția părților a necesității de a administra alte probe și dispunerea acestora chiar dacă părțile se împotrivesc, dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru aflarea adevărului și pentru dezlegarea corectă a cauzei, sunt nu numai prerogative, ci chiar obligații ale instanței, corelative celei de a stărui pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului.

Nu în ultimul rând, relevante pentru chestiunea în discuție sunt prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 teza a doua C. proc. civ., care reglementează cazul de incompatibilitate ce constă în exprimarea anterioară a părerii cu privire la pricina ce urmează să se judece (caz colocvial denumit "antepronunțare"), norma statuând cu claritate că "Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil."

Prin urmare, din coroborarea art. 22 alin. (4) și art. 42 alin. (1) pct. 1 teza a doua C. proc. civ. rezultă că instanța de apel nu s-ar fi poziționat într-o ipoteză de incompatibilitate dacă ar fi pus în discuția părților necesitatea completării expertizei topografice, inclusiv prin solicitarea unor lămuriri cu privire la chestiunile - ce fac obiectul analizei în considerentele deciziei recurate - legate de întinderea și plasamentul terenului pentru care reclamanții au prezentat un titlu de proprietate.

Concluzia tuturor acestor argumente este aceea că, trasând olograf limitele suprafeței de teren pentru care acțiunea a fost admisă prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale anterior evocate (ale art. 337 și art. 338 C. proc. civ.).

Corelativ, o atare determinare a lipsit părțile de posibilitatea de a formula apărări sau puncte de vedere legate de poziționarea concretă a terenului în discuție ori de a solicita un probatoriu suplimentar - de vreme ce nu rezultă că operațiunea determinării laturii respective s-a realizat de instanță pe parcursul cercetării judecătorești - astfel încât măsura se constituie într-o surpriză pentru părțile litigante, aptă a contura și încălcarea art. 13 alin. (3) teza a doua și art. 14 alin. (4) C. proc. civ.

De aceea, se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Strâns legat de aceste chestiuni, dar cu implicații în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor de drept substanțial, este fondat și motivul de recurs formulat de recurenții-reclamanți, care au imputat instanței de apel greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 563 C. civ., ce reglementează acțiunea în revendicare - remediul procesual ce constituie fundamentul demersului de apărare a dreptului de proprietate.

Or, argumentarea instanței de apel pleacă, în aprecierea instanței de recurs, de la o greșită aplicare a normelor ce reglementează reconstituirea dreptului de proprietate ce a fost realizată în anul 1999 în beneficiul autoarei reclamanților, ajungând în acest mod la greșita aplicare a art. 563 C. civ.

Astfel, analiza în fapt a instanței de apel s-a raportat la înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamanților recurenți anterior preluării în proprietatea statului, analizate comparativ cu titlul de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991, cu concluzia că reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor au deținut întocmai terenul înscris în titlul de proprietate (transmis lor apoi pe calea vânzării) și a cărui protecție judiciară s-a solicitat prin acțiunea formulată în cauza de față.

Or, prevederile Legii nr. 18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile preluate de stat în perioada de referință a legii nu au inclus o regulă imperativă a reconstituirii dreptului pe același amplasament; acesta era numai principiul, dar diferite împrejurări concrete puteau împiedica o atare reconstituire (nașterea între timp a drepturilor unor terți cu privire la respectivele terenuri, afectarea lor de variate amenajări urbane sau rurale ori agricole, etc), astfel încât în aplicarea legii s-au realizat în mod legal numeroase reconstituiri pe alte amplasamente.

De aceea, dreptul izvorât din emiterea titlului de proprietate - dedus judecății în cauza pendinte - poate să nu poarte asupra aceluiași bun imobil de care beneficiarul reconstituirii a fost anterior deposedat, dar această împrejurare nu lipsește de substanță proprietatea recunoscută cu ocazia aplicării legii speciale de reparație, iar acest drept a fost întocmai transmis reclamanților recurenți.

Din aceste considerații teoretice rezultă că, pentru corecta soluționare a cererii de revendicare cu care instanța de apel a fost legal învestită, era necesar ca probatoriul administrat să lămurească pe deplin - dacă era posibil - în primul rând dacă reconstituirea a respectat amplasamentul anterior al terenului preluat de la autorii reclamanților recurenți cu ocazia înstrăinării construcției, iar abia în a doua etapă dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea este același cu cel deținut de pârâții recurenți în temeiul sentinței pronunțate în anul 2008.

Aceasta întrucât, pe de-o parte, instanțele de fond nu au negat validitatea titlului de proprietate emis în anul 1999 (și ea nu a fost contestată în litigiul de față, pe cale de acțiune sau de apărare), iar identitatea terenului din titlul de proprietate cu cel preluat de la autoare în temeiul Legii nr. 58/1974 era doar o chestiune conexă, incidentală, în cadrul ansamblului faptelor cauzei și care servea tot corectei identificări a imobilului litigios.

Pe de altă parte, raționamentul juridic care permite respingerea cererii de revendicare pentru argumentul că nu s-a dovedit că autorii ce au beneficiat de reconstituirea dreptului lor au deținut întocmai același imobil îmbracă forma unei verificări a existenței unui lanț neîntrerupt de transmisiuni de la autorii anteriori la reclamant, iar ipoteza pendinte nu permite un atare tip de raționament, pentru argumentele deja arătate legate de modul în care se putea face reconstituirea și față de natura juridică sui generis a titlului de proprietate emis în cadrul acestei proceduri.

De aceea, în speță nu se identifică o situație în care să se poată considera că a avut loc o transmisiune (convențională sau de altă natură) de la autorii reclamanților la stat, apoi de la stat la autorii reclamanților, pentru a putea justifica verificarea continuității dreptului astăzi aflat în patrimoniul reclamanților; față de natura abuzivă a măsurii de preluare a terenului (sancționată corespunzător prin legea de reparație) și de circumstanțele particulare ale circuitului terenului, o asemenea ficțiune juridică nu poate fi primită.

Cât timp titlul de proprietate al autorilor reclamanților nu este anulat, pe cale principală sau pe cale de apărare, instanța de apel nu avea posibilitatea de a-l lipsi de efecte cu argumentul că cel care a beneficiat de reconstituire nu a deținut întocmai acea proprietate la momentul anterior deposedării de către stat.

De aceea, toate argumentele expuse relevă o greșită aplicare a legii atât din perspectivă substanțială, cât și din perspectivă procedurală, ceea ce atrage temeinicia ambelor recursuri, precum și casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre judecare la instanța de apel, în acord cu art. 497 C. proc. civ.

Prealabil analizei comparative a drepturilor exhibate de părțile aflate în conflict, instanța de apel este ținută a stabili cu claritate faptele relevante, respectiv amplasamentul concret al terenului revendicat inclus în titlul de proprietate emis în beneficiul autoarei reclamanților și apoi existența sau absența identității totale sau parțiale a acestuia cu terenul pe care îl stăpânesc pârâții și pentru care au exhibat o hotărâre judecătorească. În absența acestor clarificări, este nelegală soluționarea acțiunii în revendicare prin fundamentarea sa pe argumentele reținute în cauză de instanța de apel.

Conex acestor împrejurări, cum s-a arătat, împrejurarea reconstituirii pe același sau pe alt amplasament este relevantă tot pentru corecta identificare a imobilului și totodată pentru dezlegarea apărării reclamanților legată de efectele rămânerii definitive a sentinței primei instanțe în privința acțiunii de grănițuire soluționată în contradictoriu cu societatea C..

Această hotărâre, ce consfințește linia de hotar între proprietatea reclamanților și cea a pârâtei C., a dezlegat, afirmă reclamanții, chestiunea litigioasă a amplasării terenului proprietatea lor, și se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește această problemă.

Înalta Curte observă că nu sunt aplicabile prevederile art. 431 alin. (1) sau 2 C. proc. civ., deoarece nu se pune în discuție efectul negativ al autorității de lucru judecat - ceea ce s-a judecat având alt obiect, alte părți și altă cauză.

Totodată, reclamanții nu pot opune pârâților nici efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru că pârâții recurenți Lazăr nu au fost parte în acțiunea deja soluționată și nici nu au calitatea de succesor al vreuneia dintre părțile acelui litigiu, existând exclusiv o legătură între cele două acțiuni, în grănițuire cu un terț și în revendicare cu pârâții - chiar dacă, formal, cele două acțiuni principale, îndreptate împotriva unor pârâți distincți, au fost formulate în același dosar.

Cu toate acestea, chiar dacă sentința primei instanțe în partea ei definitivă nu poate fi opusă pârâților Lazăr cu efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat, hotărârea astfel pronunțată este, față de pârâții Lazăr, un mijloc de probă cu privire la chestiunea litigioasă, pe care aceștia îl pot combate în prezentul litigiu, în condițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., prin administrarea unor probe contrare statuărilor acolo cuprinse referitoare la identitatea terenului stăpânit de ei cu cel pentru care reclamanții au exhibat un titlu de proprietate.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere și criticile reclamanților care privesc nelegalitatea raționamentului instanței de apel prin prisma nevalorificării adecvate a împrejurării - constatate de ambele instanțe de fond - că pârâții nu pot opune ca titlu de proprietate reclamanților sentința pronunțată în anul 2008, de vreme ce ei nu au fost parte în acel proces, iar vânzătoarea nu era proprietarul suprafeței de 1000 mp de teren. Aceste chestiuni nu pot fi analizate de instanța de recurs la acest moment, în absența dezlegărilor faptice fundamentale mai sus evocate, necesar a fi realizate cu întâietate.

Corespunzător, vor primi un răspuns și apărările recurenților pârâți Lazăr referitoare la o pretinsă contradicție între situațiile de fapt reținute de prima instanță (în privința societății C.) și respectiv de cea de apel (referitoare la imobilul revendicat de reclamanți de la pârâții Lazăr).

Este nefondat motivul de recurs dezvoltat de pârâți cu privire la absența din dispozitivul deciziei recurate a posibilității atacării sale cu recurs; chiar dacă susținerea este, principial, corectă, această absență nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii cât timp calea de atac prevăzută de lege în beneficiul părții a fost exercitată de aceasta în termenul legal și este soluționată de către instanța de control judiciar, nefiind identificată vătămarea la care se referă art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este, deci incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru acest motiv.

Pentru toate aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și recursul incident declarat de recurenții-pârâți E. și D. împotriva deciziei nr. 487 din 23 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.