ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la data de 3 decembrie 2019, sub numărul x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea încheierii nr. 18289/2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud, prin care s-a îndreptat eroarea materială săvârșită prin încheierea nr. 516/1991, în sensul că proprietar asupra cotei de 488/813 m.p. teren înscrisă sub Bl. și B2 este C. și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în cotă de 488/813 m.p. în favoarea acesteia; radierea acestei înscrieri/intabulări și revenirea la situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 1530 pronunțată la data de 23 septembrie 2020, Judecătoria Bistrița, reținând că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune civilă în constatarea nulității absolute a intabulării dreptului de proprietate al pârâtei asupra cotei de 488/813 părți teren, înscrisă în CF x Bistrița nr. top. x, situată în Bistrița, str. x, și având în vedere valoarea terenului, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Bistrița, invocată de instanță din oficiu, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamant în favoarea secției civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 7 octombrie 2020.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 367/F pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă: a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, autorității de lucru judecat, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune invocate de către pârâta B.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pe reclamant să plătească pârâtei suma de 9.424,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 106A din data de 3 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 367/F pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimatei B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 106A din data de 3 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamantul A..

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2019, la data de 29 septembrie 2022.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023.

Prin încheierea de ședință din data de 7 februarie 2023, a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată acordat în cauză, de la 21 martie 2023, la 16 mai 2023.

La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, în temeiul art. 222 C. proc. civ., a fost admisă cererea de amânare a judecății formulată de recurentul-reclamant și s-a fixat un nou termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a amânat pronunțarea, cu prioritate, asupra excepțiilor nulității recursului, excepția autorității de lucru judecat și a lipsei de interes în declararea și susținerea recursului, iar, în subsidiar asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum acesta a fost formulat și motivat, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea apelului pe care l-a formulat, în sensul admiterii acestuia.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată este nemotivată.

În opinia recurentului-reclamant, curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederi care o obligau la a motiva pro și contra, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la susținerile părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăți.

A precizat că în sensul celor arătate sunt atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În esență, a arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție nemotivată sub aspectul analizei argumentelor aduse în privința posibilității intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale.

Astfel, a apreciat că argumentele prezentate de către Curtea de Apel Cluj nu reprezintă o motivare efectivă a deciziei recurate, în sensul în care aceasta confirmă optica instanței de fond care este, de asemenea, nemotivată.

Recurentul-reclamant a susținut și că nu se poate accepta ideea potrivit căreia motivarea soluției de confirmare sau de infirmare a unei apărări formulate de către părți se poate realiza implicit, pe cale de interpretare, magistratul fiind ținut să răspundă în mod efectiv aspectelor prezentate de către părți pentru a-și susține punctul de vedere.

Astfel, a considerat că nu reprezintă o motivare efectivă susținerea potrivit căreia "Din considerentele sentinței apelate rezultă cu suficientă claritate că instanța de fond a analizat cauza exact din perspectiva invocată de către reclamant, reținând în mod corect că în condițiile în care pârâta nu a pierdut prin vânzarea apartamentului dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauza au devenit incidente dispozițiile art. 33 alin. (5) și 53 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data emiterii încheierii a cărei nulitate s-a invocat, erorile materiale de genul celei săvârșite în speță putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de față" (pag. 7-8 din decizia civilă nr. 106/A/2020).

A subliniat că, în speță, nu aceasta a fost critica pe care a formulat-o, ci faptul că pentru a se putea clarifica calitatea de proprietar sau neproprietar a intimatei-pârâte B. era necesară o acțiune de drept comun, fiind incidentă rectificarea cărții funciare, iar nu o banală îndreptare de eroare materială.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit atât dispozițiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, cât și prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Invocând aplicarea greșită a art. 47 din Legea nr. 18/1991, recurentul-reclamant a arătat că la data de 13 iunie 1992 s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x și terenul aferent acestuia, menționându-se în mod expres faptul că terenul urmează regimul juridic al art. 47 din Legea nr. 18/1991, cumpărătorul fiind cetățean străin, iar vânzătorul intimata-pârâtă B..

În opinia recurentului-reclamant, este important faptul că intimata-pârâtă a precizat în mod expres faptul că aceasta "consimte la intabularea drepturilor tabulare vândute în favoarea cumpărătorului", iar mențiunea cu privire la prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991 confirmă faptul că intenția intimatei-pârâte a fost de a vinde atât casa, cât și terenul aferent.

Ca atare, a subliniat că intimata-pârâtă și-a înstrăinat întreg dreptul de proprietate în anul 1992, aceasta nefiind interesată la acel moment de posibilitatea cumpărătorului de a dobândi efectiv în proprietate terenul aferent construcției.

Raportat la prevederile art. 47 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, a arătat că alin. (1) ne situează în etapa ulterioară termenului de un an impus de alin. (2), în sensul în care s-a stabilit o sancțiune pentru situația în care o persoană fizică fără cetățenie română dobândește terenuri în România și această sancțiune se aplică diferențiat în funcție de modalitatea de dobândire, prin acte între vii sau prin moștenire.

Astfel, a susținut că este greșită interpretarea dată de către instanța de apel în sensul că "Mențiunea făcută în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992, prin care intimata-pârâtă a vândut apartamentul nr. x înscris în CF nr. x Bistrița, potrivit cu care terenul aferent apartamentului vândut, cu o suprafață de 488 m.p., urmează regimul prevăzut de art. 47 din Legea fondului funciar, nu poate avea semnificația unei renunțări a vânzătoarei, în favoarea statului roman, la terenul aferent apartamentului înstrăinat."

Recurentul-reclamant a apreciat că mențiunea referitoare la incidența art. 47 din Legea nr. 18/1992 nu are valoarea unei renunțări a intimatei-pârâte la dreptul său de proprietate, ci reprezintă o sancțiune aplicată cetățeanului străin care a dobândit terenuri în România, în acest sens fiind și decizia Curții Constituționale a României nr. 342 din 29 septembrie 1997.

În plus, a arătat că înstrăinarea întregului drept de proprietate este confirmată chiar de către atitudinea intimatei care: nu a contestat înscrierea de carte funciară; nu a contestat nicio înscriere de carte funciară ulterioară, deși în cadrul multiplelor înstrăinări s-a menținut aceeași formulare cu privire la situația juridică a terenului; nu a făcut dovada achitării impozitului pe acest teren pentru a dovedi faptul că s-a considerat proprietar; nu a făcut dovada faptului că i s-a comunicat fiecare operațiune de carte funciară cu privire la imobil, cum ar fi fost legal dacă aceasta avea într-adevăr calitatea de proprietar asupra terenului.

Prin urmare, a solicitat să se constate ca instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 47 din Legea nr. 18/1991, intimata-pârâtă B. neavând, în opinia sa, calitatea de proprietar asupra terenului.

Susținând aplicarea greșită a art. 53 din Legea nr. 7/196, recurentul-reclamant a precizat că prin "îndreptarea de eroare materială" s-a realizat o veritabilă rectificare de carte funciară, având în vedere faptul că: măsura a produs un efect substanțial, afectând întinderea dreptului înscris în cartea funciară; se presupune că s-ar fi corectat o înscriere inexactă, respectiv titularul dreptului de proprietate asupra terenului, însă, prin mecanismul îndreptării de eroare materială s-au eludat dispozițiile legale ce stabilesc în mod neechivoc faptul că situația juridică reală, care se vrea a fi rectificată, trebuie să rezulte dintr-o recunoaștere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declarație dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată împotriva acestuia, prin care s-a admis acțiunea de fond.

Ca atare, a considerat că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la îndreptarea de eroare materială, în sensul în care procedeul realizat de către O.C.P.I., la doar o zi după ce a devenit proprietar asupra imobilului construcție, nu reprezintă o eroare materială, ci are valențele unei veritabile rectificări de carte funciară.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea atacată fiind judicious motivată, instanța de apel, în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești pronunțate, arătând care sunt motivele pentru care a considerat că apelul promovat de către partea adversă este nefondat, respectiv motivele pentru care a apreciat că se impune menținerea hotărârii primei instanțe.

A arătat că instanța de apel a analizat problema de drept dedusă judecății, prin prisma dispozițiilor art. 47 din Legea fondului funciar, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în cuprinsul motivelor de apel, precum și motivul de apel prin care acesta a susținut că vânzătoarea a cedat cumpărătorului întreg imobilul, urmând ca acesta din urma să își rezolve problema terenului, apreciind că și acesta este neîntemeiat, prin raportare la dispozițiile legale despre care s-a făcut vorbire - art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Totodată, intimata-pârâtă a menționat și că instanța de apel, analizând critica adusă hotărârii primei instanțe potrivit căreia nu au fost analizate chestiunile invocate de către partea adversă din perspectiva învestirii, a respins-o, arătând faptul că tribunalul a analizat cauza exact din perspectiva celor invocate de către recurentul-reclamant, reținând în mod corect că, în condițiile în care pârâta nu a pierdut, prin vânzarea apartamentului, dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauză au devenit incidente dispozițiile art. 33 alin. (5) si art. 53 din Legea nr. 7/1996, erorile de genul celei săvârșite în speță putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de față.

A mai arătat și că, instanța de apel s-a pronunțat și cu privire la motivul de apel care viza acordarea în favoarea sa a cheltuielilor de judecată, reținând faptul că acestea sunt justificate de înscrisuri și că, în concluzie, nu se impune aprecierea acestui motiv de apel ca fiind întemeiat.

Totodată, intimata-pârâtă a considerat că nu sunt întemeiate nici criticile subsumate de recurentul-reclamant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a invocat faptul că, raportat la prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991, astfel cum acesta era în vigoare la data la care a înstrăinat apartamentul nr. x existent în cadrul construcției edificate pe terenul în suprafața de 488 m.p., terenul nu putea face obiectul înstrăinării, dat fiind faptul că, în speță, cumpărătorul era cetățean străin, interdicție prevăzută sub sancțiunea nulității absolute a înstrăinării dreptului de proprietate.

Intimata-pârâtă a susținut și că, în speță, calitatea sa de proprietar cu privire la cota de teren în suprafață de 488 m.p., precum și aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 au fost constate de către instanța de judecată care a soluționat fondul, fără putință de tăgadă, fiind reținut, din această perspectivă, faptul că nu a înstrăinat niciodată dreptul de proprietate cu privire la imobilul teren, acesta nu a ieșit din patrimoniul său, fiind cert și indubitabil că, la momentul înstrăinării imobilului apartament către cumpărătorul cetățean străin D., nu a fost înstrăinată și cota din teren, întrucât acesta din urmă se afla în incapacitate de a dobândi terenuri în România, prin acte între vii; în consecință, terenul urma regimul prevăzut de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Totodată, a arătat că lipsa calității de proprietar asupra terenului a cumpărătorului D. a fost reținută și prin decizia civilă nr. 36/A/2003 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2003, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În concluzie, intimata-pârâtă a afirmat că imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 488 m.p. de către cetățeanul italian cumpărător semnifică faptul că terenul a rămas în proprietatea vânzătorului apartamentului nr. x.

În plus, a menționat și că, din proba cu înscrisuri administrată, instanța a reținut că nu există niciun act de transfer a dreptului de proprietate asupra terenului în cotă de 488/813 m.p., astfel ca nu și-a pierdut dreptul de proprietate,

Combătând critica recurentului-reclamant prin care s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 7/1996, a arătat că, potrivit prevederilor art. 33 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din Legea nr. 7/1996, erorile materiale strecurate în încheierile de carte funciară pot fi îndreptate, la cerere sau din oficiu, prin încheiere motivată, aceasta fiind comunicată persoanelor interesate.

În opinia intimatei-pârâte, având în vedere că nu există o cerere în acest sens, este evident că eroarea materială strecurată cu privire la calitatea sa de proprietar a în ceea ce privește cota de teren de 488/813 m.p. a fost îndreptată din oficiu, deci în condițiile de legalitate prevăzute de art. 53 din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, a susținut că recurentul-reclamant este de rea-credință pentru că a avut cunoștință de faptul că terenul este proprietatea sa, atunci când a achiziționat apartamentul nr. x, de acest aspect fiind informat de către O.C.P.I., precum și că, odată cu înstrăinarea imobilului apartament, a închiriat în favoarea cumpărătorului D. suprafața de 488 m.p. contra unei chirii lunare de 200 RON, prin contractul de închiriere din data de 2 decembrie 1991.

În consecința, a subliniat că imobilul teren în suprafața de 488 m.p. din totalul de 813 m.p. înscris în cartea funciară nr. x Bistrița se află în proprietatea sa, iar, din istoricul cărții funciare vechi nr. 2710 Bistrița, se poate observa faptul că acest teren nu a ieșit niciodată din proprietatea sa, prin niciuna dintre formele prevăzute de lege, exercitând asupra acestuia o posesie continuă și neîntreruptă în calitate de proprietar.

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., în susținerea căreia a arătat că recurentul-reclamant a invocat doar formal incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o reiterare a motivelor de apel.

Recurentul-reclamant A. nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin notele scrise depuse la data de 15 septembrie 2023, intimata-pârâtă B. a invocat: excepția nulității recursului în privința motivelor invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, sub aspectul pretinsei interpretări greșite a art. 47 din Legea nr. 18/1991, excepția lipsei de interes a părții adverse în formularea și susținerea recursului.

Solicitând admiterea excepției nulității, invocate în privința motivelor de recurs susținute în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a afirmat că, în realitate, recurentul-reclamant, pe de-o parte, are în vedere aspecte ce țin de modul în care instanța a interpretat prevederile contractuale, iar, pe de altă parte, la interpretarea art. 53 din Legea nr. 7/1998, s-a raportat la dispoziții legale care au fost invocate pentru prima dată în recurs (art. 913 C. civ., art. 221 alin. (2) din O.D.G. nr. 700/2014, art. 907 C. civ.), astfel că nu se poate considera că pretinsa lor interpretare greșită ar constitui o critică de nelegalitate adusă hotărârii recurate.

În susținerea excepției autorității de lucru judecat a arătat că, raportat la considerentele și dispozitivul sentinței nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița, definitivă prin nerecurare, instanța nu mai poate pune în discuție, la acest moment, în acest cadru procesual, niciun element ce vizează dreptul său de proprietate asupra terenului, inclusiv din perspectiva unei aplicări greșite a art. 47 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, dispoziții cu privire la interpretarea și aplicarea cărora în cazul particular al situației de față s-a statuat deja cu autoritate/putere de lucru judecat.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a recurentului-reclamant în formularea și susținerea prezentului recurs, intimata-pârâtă a invocat că, în speță, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 33 C. proc. civ., interesul părții adverse nefiind nici determinat, nici legitim, nici personal și nici născut și actual.

În esență, a învederat că, prin sentința civilă nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, a fost admisă acțiunea pe care a promovat-o, în contradictoriu cu recurentul-reclamant, din considerentele și din dispozitivul acestei hotărâri, nerecurate, rezultând că dreptul său de proprietate asupra cotei de 488/813 m.p. din terenul cu nr. cadastral x a fost constatat și prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată chiar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, fiind efectuată și partajarea dreptului de proprietate asupra terenului potrivit acestei cote și a fost obligată partea adversă să recunoască acest drept și să îi lase liberă posesia și folosința terenului liber de construcție.

De asemenea, a arătat și că, dacă ne raportăm la împrejurarea că, potrivit aceleiași hotărâri, recurentul-reclamant pare a fi pierdut proprietatea apartamentului nr. x situat pe terenul a cărei proprietate îi aparține, nemaiavând această calitate cel puțin în perioada 4 iunie 2015 - 23 martie 2023, lipsește interesul în chiar formularea recursului - promovat la data de 19 septembrie 2022 - când recurentul-reclamant nu avea calitatea de proprietar, fiind evident că, în lipsa calității de proprietar al imobilului, interesul în declararea recursului nu întrunește niciuna dintre condițiile prevăzute de lege.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este temeinic motivată, instanța de apel făcând, în opinia sa, o completă analiză a tuturor criticilor și susținerilor părții adverse și expunând o argumentare detaliată și completă a raționamentului său logico-juridic.

Totodată, a apreciat că sunt nefondate criticile prin care recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită a art. 47 din Legea nr. 18/1991 și a art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, a susținut că dispozițiile legale aplicabile la momentul transferului erau clare sub aspectul interdicției absolute a cumpărătorului de a dobândi teren în proprietate prin acte între vii și tocmai pentru a sublinia această interdicție a fost inclusă referirea la regimul juridic stabilit de art. 47 din Legea nr. 18/1991; de altfel, după achiziția construcției, cumpărătorul D. a încheiat cu vânzătoarea un contract de închiriere pentru teren.

A mai apreciat și că decizia Curții Constituționale a României nr. 342/1997, invocată de către recurentul-reclamant, nu poate avea niciun efect în analiza aplicării în speță a art. 47 din Legea nr. 18/1991, având în vedere că aceasta este ulterioară momentului vânzării din iunie 1992.

Pe de altă parte, a susținut și că nu poate fi acceptată interpretarea dată art. 47 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 de recurentul-reclamant, fiind evident că legiuitorul a avut în vedere să instituie o interdicție absolută celor care nu aveau cetățenia română de a dobândi terenuri de orice fel prin acte între vii.

De asemenea, a arătat și că în mod corect instanța de apel a reținut că suntem în prezența unei operațiuni de deplin admisibilă pe calea prevăzută de art. 53 din Legea nr. 7/1996, fiind evident că suntem în ipoteza unei îndreptări a unei erori materiale, câtă vreme este vorba exclusiv despre o îndreptare a unei mențiuni înscrise eronat diferit pe parcursul notărilor în cartea funciară, fără să fi intervenit vreo modificare în ordinea juridică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate de către intimata-pârâtă B., Înalta Curte le va respinge pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Asupra excepție nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine doar în situația în care niciuna dintre criticile formulate de către parte nu este încadrabilă în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată din perspectiva analizei criticii formulate cu privire la aspectul vizând posibilitatea intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale, susținere care este aptă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar celor arătate de către intimata-pârâtă, dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reprezintă o reiterare a criticilor de apel și nici nu vizează în integralitate aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate sau aspecte invocate direct în recurs, ci recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 și, respectiv a celor ale art. 53 din Legea nr. 7/1996 de către curtea de apel, împrejurare ce permite instanței de recurs să exercite un control de legalitate a deciziei recurate, prin prisma motivului de casare invocat de parte.

Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Cu privire la excepția lipsei de interes în formularea și susținerea recursului de către recurentul-reclamant, invocată de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și o va respinge.

Astfel, intimata-pârâtă a susținut această excepție în raport de soluția și de cele reținute în considerentele sentinței civile nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțate de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, definitivă prin nerecurare, arătând că din aceasta rezultă că dreptul său de proprietate asupra cotei de 488/813 m.p. din terenul cadastral cu nr. x a fost constatat și prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată chiar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, fiind efectuată și partajarea dreptului de proprietate asupra terenului potrivit acestei cote, iar recurentul-reclamant a fost obligat să îi recunoască acest drept și să îi lase libera posesie și folosință a terenului liber de construcție.

Ca atare, intimata-pârâtă a apreciat că este evident că recurentul-reclamant nu mai justifică la acest moment niciun interes în susținerea recursului într-o cauză vizând îndreptarea unei erori materiale privitoare la dreptul său de proprietate asupra terenului, drept constatat cu autoritate de lucru judecat, neexistând niciun folos practic ce ar mai putea fi obținut și legitim justificat a fi urmărit în cauză.

Potrivit art. 33 C. proc. civ., în ceea ce privește cerințele legale ale condiției interesului de a acționa, acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Așa cum s-a arătat în doctrină, condiția determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși.

Interesul este legitim atunci când acesta nu contravine normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială, iar această din urmă condiție trebuie să fie deosebită de condiția legalității pretenției formulate, ce impune o analiză a fondului acesteia.

În ceeea ce privește condiția ca interesul să fie personal, aceasta presupune ca partea care promovează acțiunea civilă să urmărească să obțină, direct sau indirect, un folos practic pentru sine, în timp ce cerința interesului născut și actual vizează existența acestuia la momentul în care se exercită acțiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obține folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, fiind, ca atare, prejudiciată. În plus, chiar dacă interesul nu este născut și actual se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Înalta Curte reține că aceste condiții sunt îndeplinite, în circumstanțele în care, prin prezentul recurs, scopul recurentului-reclamant este acela de a obține reformarea unei hotărâri prin care a fost validată respingerea acțiunii sale prin care a solicitat constarea nulității înscrierii în cartea funciară în favoarea intimatei-pârâte, precum și a inexistenței în patrimoniul acesteia a unui drept de proprietate asupra terenului în discuție, susținând calificarea greșită a dreptului pârâtei la momentul înscrierii (prin încheierea nr. 18289/2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin care s-a îndreptat eroarea materială săvârșită prin încheierea nr. 516/1991).

Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, la momentul declarării prezentei căi de atac (16 septembrie 2022), hotărârea invocată de către intimata-pârâtă nu era pronunțată (sentința civilă nr. 616 din data de 23 martie 2023 a Judecătoriei Bistrița), iar, pe de altă parte, în cuprinsul acesteia, instanța a plecat de la ipoteza că intimata-pârâtă era unul dintre proprietarii tabulari asupra terenului, iar, în prezentul litigiu, ceea ce susține recurentul-reclamant este chiar greșita intabulare a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte, cu consecința inexistenței acestuia.

Ca atare, în raport de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în formularea și susținerea recursului de către recurentul-reclamant, invocată de intimata-pârâtă.

Asupra excepției autorității de lucru judecat a sentinței nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, invocată de intimata-pârâtă cu privire la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a arătat că, față de considerentele și dispozitivul sentinței nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, definitivă prin nerecurare, nu se mai poate pune în discuție la acest moment, în acest cadru procesual, niciun element care vizează dreptul de proprietate al intimatei asupra terenului, inclusiv din perspectiva pretinsei aplicări greșite a art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că hotărârea judecătorească definitivă ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, autoritatea de lucru judecat privește atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În ceea ce privește efectele autorității de lucru judecat, art. 431 C. proc. civ. reglementează deopotrivă efectul negativ și pe cel pozitiv, statuând, pe de o parte, că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, precum și că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În speță, prin invocarea excepției, intimata-pârâtă s-a prevalat de efectul negativ al autorității de lucru judecat, împrejurare care determină o analiză din perspectiva triplei identități de părți, de obiect și de cauză în ceea ce privește prezentul litigiu și cel în care a fost pronunțată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă.

Or, dacă se poate reține că atât recurentul-reclamant, cât și intimata-pârâtă au fost părți în litigiul finalizat prin sentința nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, în ceea ce privește obiectul și cauza celor două procese identitatea nu poate fi reținută.

Astfel, în litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Bistrița, reclamanta B. (intimata-pârâtă din prezenta cauză) a solicitat instanței: să constate calitatea s-a de proprietar asupra suprafeței de 488 m.p. din CF x (CF vechi x) Bistrița, top x; să constate efectuarea partajului asupra terenului în baza actului notarial de partaj nr. x din data de 31 mai 1991; să constate existența notării în CF a unui apartamentul compus din 2 camere, 1 bucătărie, 1 cămară de alimente, 1 baie, WC, hol, terasă și boxe, anexe gospodărești, magazie, lemnărie având ca proprietari pe pârâții A. și E., cu obligarea acestora să îi recunoască dreptul de proprietate asupra terenului de 488 m.p. și să îi lase în posesie și folosință suprafața neocupată de construcția înscrisă în CF, să îi plătească chirie pentru terenul de sub construcție de 6 euro/m.p. (pentru cei circa 270 mp, adică suma de 6804 RON); să oblige pe pârâții A. și E. să își ridice construcțiile edificate pe terenul său, altele decât cele intabulate în CF sau, în caz de refuz, să dispună demolarea lor de către reclamantă pe cheltuiala pârâților.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 728, 1075 C. civ. și art. 26 din Legea 7/1996.

Acțiunea reclamantei a fost precizată de patru ori.

Prin intermediul primei precizări de acțiune, reclamanta a solicitat: ieșirea din indiviziune asupra terenului din litigiu conform cotelor; radierea din CF x-C1-U1, Bistrița top x a construcțiilor constând în terasă și boxe, anexe gospodărești - magazie și lemnărie; obligarea pârâților A. să închidă actuala cale de acces la apartamentul I și să deschidă vechea cale de acces și să fie obligați pârâții A. la daune interese într-un cuantum pe care îl va preciza ulterior în raport de expertizele efectuate în cauză. Pe lângă aceste petite au fost reluate și cele privitoare la plata unei chirii lunare, revendicare, demolare construcții și constatarea calități de proprietar a reclamantei asupra cotei de 3/5 părți din terenul de 913 m.p. din litigiu și constatarea calității de proprietar al pârâților A. asupra apartamentului 1 de pe acest teren.

Precizarea de acțiune a fost întemeiată pe următoarele texte legale: art. 480 și urm., art. 489, art. 494 alin. (1) teza finală și alin. (2), art. 720 și urm., art. 998 și urm. din vechiul C. civ., respectiv dispozițiile art. 555, art. 563, 565, art. 578 alin. (2) lit. b), art. 593, art. 632 alin. (1) lit. a), art. 669, art. 676 alin. (1), art. 680 din noul C. civ.

La data de 13 iunie 2012, reclamanta a formulat o precizare și extindere de acțiune prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâților F. și G. și obligarea acestora în solidar cu pârâții A. la plata daunelor interese într-un cuantum pe care îl va preciza ulterior în funcție de rapoartele de expertiză efectuate în cauză; la data de 29 ianuarie 2021, reclamanta a depus o precizare de acțiune, prin care a arătat că solicită contravaloarea chiriei lunare de 6/euro/lună pentru suprafața de teren ocupată de apartamentul 1, de la pârâții A. și E. pentru perioada 15 noiembrie 2010 - 3 iunie 2015, respectiv suma de 27.410,40 euro, și de la pârâtul H. pentru intervalul 4 iunie 2015 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești și în continuare pe durata existenței construcției.

Reclamanta a precizat din nou acțiunea, la data de 29 noiembrie 2022, sub aspectul daunelor interese, arătând că înțelege să mărească cuantumul lunar al chiriei pe care îl solicită, de la suma de 6 euro/lună la suma de 12 euro/lună, arătând și că solicită contravaloarea lipsei de folosință pentru întreg terenul de 488 m.p. și nu doar pentru suprafața ocupată de apartamentul nr. x.

Or, prin demersul judiciar ce formează obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant A. a învesti instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unei încheieri de carte funciară, cu consecința radierii dreptului de proprietate al intimatei-pârâte B., susținând greșita calificare a dreptului intimatei-pârâte la momentul înscrieri, conform art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu se poate reține identitatea de obiect și de cauză între cele două procese, iar consecințele firești ale acestei împrejurări sunt constatarea neîndeplinirii condiției impuse de lege pentru a fi reținut efectul negativ al autorității de lucru judecat și respingerea excepției invocate din această perspectivă de către intimata-pârâtă.

Totodată, observă că, în cuprinsul notelor scrise prin care s-a susținut autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțate de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2010, intimata-pârâtă a precizat că, în cazul în care excepția autorității de lucru judecat va fi respinsă, înțelege ca, în combaterea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se folosească de efectul pozitiv al acesteia.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, între cele două litigii există identitate de părți, Înalta Curte urmează a avea în vedere apărările intimatei-pârâte prin care aceasta se prevalează de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a dezlegărilor date prin sentința invocată, în cadrul analizei motivului de recurs prin care recurentul-reclamant a pretins greșită aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant, în esență, a criticat decizia recurată apreciind că aceasta este nemotivată sub aspectul analizei susținerilor formulate cu privire la posibilitatea intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale, întrucât motivarea soluției de confirmare sau infirmare a unei apărări formulate de o parte nu se poate realiza implicit, astfel cum a procedat instanța de apel atunci când a validat optica tribunalului, care de asemenea, nu este motivată.

Această critică este nefondată.

Astfel, prin cererea de apel, recurentul-reclamant a adus sentinței apelate trei critici, respectiv: interpretarea eronată a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 și a efectelor juridice pe care contractul de vânzare-cumpărare le generează; motivarea tribunalului excede cadrului procesual cu care a fost învestit, în condițiile în care trebuia să motiveze hotărârea strict din perspectiva învestirii (dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidențele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale sau era necesară promovarea unei acțiuni de drept comun); tribunalul nu a analizat dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidențele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale sau era necesară promovarea unei acțiuni de drept comun, ceea ce semnifică practic o nemotivare a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reține că efectul devolutiv al apelului, efect specific acestei căi de atac, permite transmiterea cauzei și a dreptului de a o judeca, în principiu integral, sub toate aspectele de fapt și de drept, de la instanța inferioară la instanța de grad superior.

În consecință, în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei, însă, efectul devolutiv este limitat, potrivit art. 478 C. proc. civ., la ceea ce a constituit obiectul judecății în prima instanță și la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de apelant hotărârii primei instanțe (tantum devolutum quantum apella-tum; tantum devolutum quantum judicatum).

Or, critica formulată de recurentul-reclamant, prin cererea de apel, privea neanalizarea de către prima instanță a susținerii sale vizând împrejurarea dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidențele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale.

Această susține a părții fost analizată de către curtea de apel și a fost apreciată ca fiind nefondată, instanța reținând că, din considerentele sentinței apelate, rezultă cu suficientă claritate ca tribunalul a analizat cauza exact din perspectiva invocată de către recurentul-reclamant, constatându-se în mod corect că, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a pierdut prin vânzarea apartamentului dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauză au devenit incidente dispoziții art. 33 alin. (5) și 53 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data emiterii încheierii a cărei nulitate s-a invocat, erorile materiale de genul celei săvârșite în speță putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de față.

Instanța de apel a concluzionat că, întrucât este certă calitatea intimatei-pârâte de proprietar, prin încheierea atacată nu s-a făcut altceva decât o corectare a situației scriptice pentru a fi concordanță cu realitatea juridică, rezultată din evoluția înstrăinărilor care au avut loc, tribunalul nu a putut reține niciun motiv de nulitate a încheierii.

Ca atare, curtea de apel, pe de o parte, a analizat dacă prima instanță a cercetat această susținere a părții și, pe de altă parte, a validat cele reținute de către aceasta în sensul că era posibilă îndreptarea erorii materiale prin încheierea atacată.

Or, întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

În plus, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, instanța de apel a oferit propria argumentație, arătând că, potrivit contractelor succesive de vânzare-cumpărare, precum și prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991, a rezultat că dreptul de proprietate nu a fost transmis din patrimoniul intimatei-pârâte, iar, prin raportare la prevederile art. 33 alin. (5) și art. 53 din Legea nr. 7/1996, republicată, în condițiile în care nu a fost formulată o cerere în acest sens, este evident că eroarea materială strecurată în privința calității de proprietar asupra cotei de teren în discuție a fost îndreptată din oficiu.

Astfel, Înalta Curte reține că hotărârea atacată îndeplinește rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele pentru care instanța de apel a înlăturat critica pretins a fi fost neanalizată și, ca atare, susținerile recurentului-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, iar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel, apreciind că au fost aplicate în mod greșit atât dispozițiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, cât și cele ale art. 47 din Legea nr. 18/1991.

În ceea ce privește aplicarea art. 47 din Legea nr. 18/1991, recurentul-reclamant a afirmat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că referirea la art. 47 din Legea fondului funciar din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992, prin care intimata-pârâtă a vândut apartamentul nr. x, nu poate avea semnificația unei renunțări a vânzătoarei, în favoarea statului român la terenul aferent apartamentului înstrăinat.

Or, alin. (1) a art. 47 din Legea nr. 18/1991, în forma aplicabilă speței, interzicea persoanelor fizice care nu au cetățenia română și domiciliul în România să dobândească în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii, aceasta fiind ipoteza incidentă în cauză și nu cea de la alin. (2) al aceluiași articol, care se referă doar la situația dobândirii de către aceste persoane a terenurilor prin moștenire.

Ca atare, este nefondată susținerea recurentului-reclamant prin care acesta apreciază că mențiunea din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare referitoare la incidența art. 47 din Legea nr. 18/1991 reprezintă o sancțiune aplicabilă cetățeanului străin care a dobândit terenuri în România.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin sentința definitivă nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Bistrița, s-a reținut că "la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 1992, cumpărătorul, cetățean străin se afla în situația stipulată la primul alineat, în sensul că acesta nu putea dobândii prin vânzare-cumpărare teren în România, interdicția legală fiind una absolută, mai mult din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că reclamanta nu a înstrăinat și terenul aferent apartamentului 1, acest din urmă aspect, fiind tranșat cu putere de lucru judecat și în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bistrița-Năsăud. Prin urmare, inserarea în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 1992, a mențiunii potrivit căreia terenul aferent apartamentului vândut în suprafață de 488 m.p., urmează regimul prevăzut de art. 47 din Legea fondului funciar, nu are nici un fel de efect juridic, cu atât mai mult, mențiunea nu este aptă să A. la pierderea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului, vânzarea unui imobil construcție fără teren, fiind o operațiune juridică valabilă, astfel instanța va constata că reclamanta este proprietară asupra cotei de teren de 488/813 m.p. înscris în CF x Bistrița (CF vechi x Bistrița) top x".

Aceste dezlegări, din litigiul anterior purtat, potrivit cărora intimata-pârâtă nu a înstrăinat imobilul teren în discuție, nepierzând dreptul de proprietate asupra acestuia, se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, și determină concluzia caracterului nefondat al susținerilor recurentului-reclamant privind greșita aplicare a prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 de către instanța de apel.

Totodată, Înalta Curte reține că nu pot fi supuse analizei instanței de recurs aspectele suplimentare pe care recurentul-reclamant le-a adus în susținerea afirmației că a avut loc înstrăinarea întregului drept de proprietate, întrucât, pe de o parte, acestea nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate, iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat, în dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Bistrița, s-a statuat definitiv că intimata-pârâtă nu a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Este lipsită de eficiență referirea recurentului-reclamant la hotărârea Curții Constituționale prin care s-a reținut neconstituționalitatea prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1997, având în vedere că aceasta este ulterioară momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1992.

Este nefondată și afirmația recurentului-reclamant privind greșita aplicare a prevederilor art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, în condițiile în care s-a reținut în mod legal că intimata-pârâtă nu a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului, având în vedere că, în speță, cumpărătorul era un cetățean străin, iar, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, nu putea dobândi acest drept, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia, așa cum susține recurentul-reclamant, că, în realitate, în speță, s-a realizat o veritabilă rectificare de carte funciară, iar instanța de apel în mod eronat a făcut aplicarea art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, cum potrivit acestor dispoziții legale, erorile materiale săvârșite cu ocazia înscrierilor sau radierilor pot fi îndreptate, prin încheiere motivată, de către registratorul biroului teritorial, la cerere sau din oficiu, cu comunicarea acesteia persoanei interesate, iar dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a fost transmis niciodată din patrimoniul intimatei-pârâte, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii cadastrului și a publicității imobiliare, validând raționamentul și concluzia tribunalului în sensul că nu a putut reține niciun motiv de nulitate a încheierii atacate.

În ceea ce privește argumentele aduse în susținerea acestei critici prin raportare la prevederile art. 907 și art. 913 C. civ., precum la dispozițiile art. 221 alin. (2) din O.D.G. nr. 700/2014, Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, întrucât nu au fost puse în discuție în fața instanței de apel, în condițiile în care judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate a deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991, cât și a reglementărilor art. 53 din Legea nr. 7/1996, împrejurare față de care nu se poate reține incidența ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Totodată, față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză (de respingere, ca nefondat, a recursului), apreciază întemeiată cererea de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată formulată de către intimata-pârâtă B. și, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosar), reduse conf