ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1516/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Prin cererea înregistrată la 14.09.2020 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B., C. (în continuare "pârâții D.") și E. (în continuare, "pârâta E."), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- revocarea contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâții D., în calitate de vânzători și pârâta E., în calitate de cumpărător, autentificate de Societatea Profesională Notarială F. la 10.01.2019 sub nr. x, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, sub nr. x, cu privire la apartamentul nr. x, situat la aceeași adresă și sub nr. x, având ca obiect casa de locuit și terenul intravilan situate în Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud și

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 39/07.04.2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea ca nefondată și a obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., admis prin decizia civilă nr. 614/10.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă; sentința apelată a fost schimbată, iar cererea de chemare în judecată admisă, fiind declarate inopozabile contractele de vânzare-cumpărare indicate în aceasta. Totodată, intimații-pârâții au fost obligați, în solidar, să achite apelantei-reclamante suma de 70.795,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs pârâții, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 39/07.04.2022.

Prin motivele de recurs formulate ulterior declarării căii de atac, pârâții D., după prezentarea circumstanțelor anterioare declanșării procesului și a parcursului procesual al litigiului, au susținut cu prioritate neîntrunirea condițiilor cumulative pentru admiterea acțiunii revocatorii - creanța să fie certă și, ca regulă, anterioară actului pretins prejudiciabil, actul să fi produs un prejudiciu creditorului, să existe o fraudă din partea debitorului, iar terțul să fie complice la aceasta.

Ca prim motiv de recurs, pârâții D. au invocat dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susținând că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul în care instanța de apel a refuzat să analizeze problema anteriorității creanței, considerând această condiție a fi îndeplinită și statuând în mod greșit că acest aspect a fost stabilit deja de către prima instanță iar pârâții nu au declarat apel și nici apărări prin care să solicite reexaminarea ei în apel. Refuzând această analiză, pârâții-recurenți au susținut că instanța de apel a înfrânt prevederile imperative ale art. 477 C. proc. civ., care consacră caracterul extensiv al apelului, cât și pe cele referitoare la autoritatea de lucru judecat deoarece, față de cererea din apel a părții adverse, de schimbare în tot a sentinței primei instanțe și de admitere a acțiunii revocatorii, au considerat că se impunea examinarea tuturor condițiilor de admisibilitate, inclusiv a celei privind anterioritatea creanței.

Susținând că instanța de apel a nesocotit și principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 C. proc. civ., recurenții au arătat că, dacă ar fi analizat condiția anteriorității, instanța ar fi constatat că nu este îndeplinită, creanța reclamantei fiind ulterioară contractelor de vânzare atacate întrucât biletul la ordin cu seria x nr. x a fost emis la 02.10.2019, în timp ce contractele de vânzare au fost încheiate la 10.01.2019.

Totodată, au combătut statuarea curții de apel privind autoritatea de lucru judecat dobândită de dezlegarea potrivit căreia creanța este certă și anterioară, arătând că aceasta era doar provizorie potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ. Cu privire la acest aspect, au învederat că autoritatea de lucru judecat a sentinței primei instanțe era numai una provizorie astfel că, în calea de atac a apelului, instanța de apel nu era împiedicată să verifice aspectul referitor la anterioritatea creanței, ca și condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii, având chiar obligația de a realiza această examinare.

De asemenea, au arătat că art. 479 C. proc. civ. obliga instanța de apel să invoce, din oficiu, motivele de nelegalitate ale sentinței apelate, din moment ce normele consacrate de art. 1.562-1.565 C. civ. sunt norme de ordine publică. Au susținut că, în virtutea acestor dispoziții, nesocotite de instanța de apel, aceasta obligația de a invoca încălcarea normelor ce reglementează condițiile de exercitare a acțiunii revocatorii din oficiu, fără sa fie necesara critica apelantului.

Al doilea motiv de casare invocat a fost cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., circumscris căruia, după ample considerente teoretice, autorii recursului au susținut că instanța de apel nu a examinat real problemele esențiale deduse judecății, prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză, limitându-se la aprecieri cu caracter general și achiesând la susținerile reclamantei.

În aprecierea recurenților D., lipsa considerentelor privind analiza certitudinii și anteriorității creanței constituie o încălcare a obligației de motivare a hotărârii judecătorești, învederând că nu au fost analizate susținerile lor privind excedentul financiar înregistrat în urma tranzacțiilor cu E., privind prețul uzual încasabil în vânzările silite - mult inferior valorii reale - și nici solicitarea că starea de insolvabilitate să nu fie analizată doar prin prisma existenței dosarului de executare împotriva recurentului; au arătat, în schimb, că instanța a preluat susținerile reclamantei - fie ad litteram, fie parafrazându-le.

Apreciind că motivarea hotărârii în condițiile arătate nu face dovada cercetării fondului în mod real și efectiv, lipsind raționamentul care să explice de ce au fost primite integral susținerile părții adverse, recurenții au mai susținut că, din perspectiva aceluiași motiv de casare, se impune a se constata și caracterul contradictoriu al considerentelor prin care se reține, pe de o parte, că, pârâții D. au încasat 590.000 euro ca preț, deși E. datora 500.000 euro în baza contractelor de vânzare și, pe de altă parte, că aceste au provocat o însărăcire a debitorului B., ce a condus la admiterea acțiunii.

Cu privire la aceste aspecte, recurenții au denunțat și lipsa de logică a statuării potrivit căreia, prin virarea unei sume mai mari de bani de către terț debitorului B., s-a urmărit și obținut fraudarea reclamante și a remarcat insuficiența raționamentului prin care s-a conchis că terțul ar fi participat la pretinsa fraudare a creditorului, întemeiat exclusiv pe relație de prietenie dintre pârâți.

Autorii căii de atac au arătat că instanța de apel a motivat doar in abstracto identificarea unui prejudiciu cauzat reclamantei prin contractele de vânzare. Distinct de critica de nemotivare, prejudiciul trebuia determinat în concret și pentru a respecta art. 1.565 alin. (2) C. civ.; a susținut că s-au încălcat și drepturile procesuale ale terțului dobânditor, care nu se poate prevala de dreptul de a păstra bunurile imobile cumpărate.

Conchizând, au susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și au solicitat, față de caracterul imperativ al art. 425 C. proc. civ. și de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

Printr-un al treilea motiv de recurs, autorii recursului au invocat greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cuprinse în art. 1.562-1.565 C. civ., critică subsumată prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Au susținut că, pe lângă condiția de a fi certă, creanța trebuie să fie și anterioară încheierii de către debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită.

În susținerea criticii formulate, recurenții au prezentat opinii doctrinare și au reiterat refuzul curții de apel de a analiza această condiție; pe fondul acesteia, au arătat că reclamanta A. S.R.L. deține împotriva recurentului B. o creanță ulterioară contractelor de vânzare încheiate cu E., reiterând în acest sens datele relevante, respectiv 02.10.2019 - emiterea biletului la ordin și 10.01.2019, cea a încheierii contractelor de vânzare.

În continuare, au arătat că bunurile imobile valorificate prin cele trei contracte de vânzare erau bunuri comune, deținute în devălmășie, în regimul matrimonial al comunității legale; au susținut că reclamanta nu avea dreptul de a formula acțiunea revocatorie și împotriva recurentei C., față de art. 353 alin. (1) C. civ., anterior sistării stării de devălmășie.

Așadar, au apreciat că acțiunea revocatorie a fost admisă cu încălcarea art. 1.563 C. civ., deoarece privea bunuri aflate în patrimoniul comun al recurenților și nu exclusiv al debitorului B.; cum această condiție de admisibilitate nu era îndeplinită, instanța de prim control judiciar trebuia să respingă apelul declarat, validând respingerea acțiunii.

Cu privire la condiția ca actele juridice să fi creat un prejudiciu creditorului, prevăzută de art. 1.562 C. civ., acești recurenți au susținut că în mod greșit a fost considerată îndeplinită, deși din probatoriu a rezultat că prețul de vânzare al imobilelor - de 500.000 euro, achitat în integralitate de E. - nu este derizoriu sau lezionar. Au apreciat că instanța de apel a lipsit contractele de vânzare de forța lor juridică și a afectat, totodată, siguranța circuitului civil.

Autorii căii de atac au imputat și modul în care instanța de apel a constatat starea de insolvabilitate, învederând că, în esență, aceasta s-a bazat pe răspunsurile interogatoriu prin care au recunoscut că aveau nevoie de lichidități, contrar atât art. 1.417 alin. (2) C. civ., cât și jurisprudenței instanței supreme.

În continuare, au criticat raționamentul potrivit căruia cele trei contracte de vânzare ar fi provocat o însărăcire debitorului B., reiterând că, dacă prețul vânzării nu a fost derizoriu sau lezionar, vânzarea unor bunuri nu poate crea sau o agrava insolvabilitatea, fiind doar schimbarea tipului de active deținute.

Cum bunurile imobile înstrăinate erau ipotecate în favoarea unei societăți bancare, doar aceasta era susceptibilă să își acopere creanța de 365.909,86 euro în situația executării silite, când se recuperează doar 25-75% din valoarea reală a bunurilor executate; în contrast, prin vânzarea către pârâtă E., nu numai că au achitat creanța ipotecară, dar au obținut și o sumă 135.000 euro, suplimentar.

Au conchis că tranzacțiile efectuate nu au avut nici ca scop și nici ca finalitate sărăcirea propriului patrimoniu, în dauna creditoarei reclamante, reiterând că inexistența unui prejudiciu determinat este confirmată de chiar raționamentul instanței de apel, care constată că E. a achitat suma de 550.000 euro prin virament bancar și suma de 40.000 euro în numerar.

Pe de altă parte, au susținut că virarea de către pârâta E., a unei părți de 180.000 euro din prețul datorat pârâților D., către fiica acestora, a fost apreciată irelevantă în analiza acțiunii revocatorii, susținând că, față de acest act, reclamanta avea deschisă o acțiune distinctă.

Recurenții au invocat că verificarea condiției fraudei creditorului s-a făcut în mod nelegal de instanța de apel, care a sancționat-o pe pârâta E., deși aceasta nu putea fi considerată că a contribuit la prejudiciul suferit de reclamantă, din moment ce a achitat prețul convenit.

Autorii recursului au enumerat considerentele în temeiul cărora curtea de apel a validat îndeplinirea condiției, susținând că nu se poate impune unui subiect de drept civil să nu manifeste diligență în exercitarea propriilor drepturi, pentru a nu ridica suspiciunea de fraudă și nici să se aprecieze că actele de înstrăinare ar putea fi declarate inopozabile, dacă terții dobândesc creanțe împotriva sa.

Au arătat și că instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la persoana care ar fi putut cauza prejudicii reclamantei, din moment ce nu recurentul B., ci societatea G. S.A. a amânat creanța și a emis subsecvent bilete la ordin care nu au putut fi încasate; au susținut că distincția dintre cele două subiecte de drept nu dispare, chiar dacă acest recurent a fost avalist al instrumentelor de plată și acționar al societății.

Revenind la încasarea unei părți din preț în contul fiicei lor, recurenții au arătat că a intervenit anterior nașterii creanței reclamantei și într-o manieră publică și transparentă, iar această donație putea fi atacată prin alte mijloace procesuale.

Au conchis, solicitând instanței de recurs să constate că nici condiția fraudei comise de recurenții-pârâți D. nu este îndeplinită, întrucât nu poate exista fraudă fără prejudiciu, iar diligența sporită nu putea conduce la ideea ca s-a urmărit fraudarea reclamantei A..

O ultimă condiție analizată a fost cea a complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a contractat; a apreciat eronate considerentele prin care, în susținerea îndeplinirii condiției, instanța de apel a reținut că E. a plătit vânzătorilor o sumă suplimentară de 90.000 euro, acceptând majorarea prețului agreat prin antecontractele de vânzare cu 100.000 euro, că aceasta nu ar fi achiziționat imobilele cu intenția de a face o investiție, din moment ce a permis recurenților să locuiască în continuare într-unul dintre imobile, în temeiul unui contract de locatiune și că există relații de prietenie între pârâți.

Au considerat aceste considerate contrare art. 1.562 alin. (2) C. civ. care stipulează că terțul trebuie să fi contribuit la mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, nu la micșorarea acesteia și au făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul propriu, pârâta E. - dezvoltând aceleași argumente cu cele expuse de pârâții D. în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sintetizate mai sus - a invocat încălcarea dispozițiilor C. proc. civ.: art. 9 și 22 privind principiul disponibilității și rolului activ al judecătorului, art. 477 și 479 alin. (1) teza a doua, referitoare la limitele devoluțiunii în apel și la prerogativa instanței de a invoca, din oficiu, motive de nelegalitate de ordine publică și art. 430 alin. (4) referitor la autoritatea de lucru judecat provizorie.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilității, pârâta-recurentă E. a susținut că, deși reclamanții au învestit instanțele cu o cerere de revocare a contractelor de vânzare, instanța de apel, schimbând hotărârea primei instanțe a dispus o soluție de inopozabilitate a acestor contracte, schimbând astfel, fără a pune în discuția părților, obiectul cererii și încălcând, în acest mod, și dreptul la un proces echitabil, aspecte care atrag nulitatea hotărârii, neputând fi primit argumentul instanței de apel privind utilizarea unei terminologii inadecvate de către reclamant, de vreme ce acesta a fost asistat de avocat.

Recurenta a învederat că instanța de apel a refuzat în mod nejustificat să cerceteze condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, în special cele referitoare la anterioritatea creanței și a prejudiciului, susținând că a fost astfel înfrânt principiul legalității consacrat de art. 7 C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului prev. de art. 22 C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că, dacă ar fi analizat condițiile de admisibilitate ale acțiunii, instanța de apel ar fi constatat că biletul la ordin a fost emis după 10 luni de la data vânzării apartamentelor apreciind că argumentul instanței de apel referitor la o pretinsă autoritate de lucru judecat existentă cu privire la îndeplinirea acestei condiții este eronat, de vreme ce, din perspectiva art. 430 alin. (4) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat al hotărârii primei instanțe este una provizorie.

Un set distinct de critici, de asemenea similare celor ale pârâților D., a fost prezentat în fundamentarea ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la refuzul instanței de apel de a cerceta condiția anteriorității creanței, ceea ce echivalează cu o absență a motivării.

În continuare, a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia, pentru motive similare cu ceilalți pârâți, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 1.562-1.565 C. civ. și prezentând aceleași argumente referitoare la lipsa caracterului anterior al creanței și lipsa prejudiciului produs prin contractele de vânzare încheiate, precum și cele referitoare la lipsa complicității sale la pretinsa fraudă.

A afirmat că, deși nu s-au adus dovezi privind intenția de fraudă, s-a început urmărirea sa silită, iar bunurile - dobândite și achitate - au fost puse în vânzare, pentru a se achita sumele datorate de B..

În privința considerentelor privind complicitatea sa la fraudă, dedusă din plata unei sume suplimentare de 90.000 euro către vânzători și din acceptul ca aceștia să utilizeze imobilul, a arătat că imobilele au fost achiziționate în scop investițional și a încercat să le valorifice; totodată, a permis ca imobilul să fie folosit pentru a evita degradarea acestuia.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 09.03.2023, intimata-reclamantă a solicitat constatarea nulității recursurilor, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Cu privire la excepția de nulitate, intimata-reclamantă a susținut că niciunul din motivele invocate nu constituie motive de nelegalitate ci de netemeinicie astfel că nu pot fi încadrabile în niciunul din cazurile de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

În combaterea pe fond a argumentelor prezentate de recurente, intimata a susținut temeinicia concluziei instanței de apel care a plecat în raționamentul său juridic de la faptul că aspectele referitoare la certitudinea și anterioritatea creanței sunt chestiuni necontestate, de vreme ce pârâta nici nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe care a stabilit aceste două chestiuni de fapt și nici nu a formulat apărări prin întâmpinare prin intermediul cărora să solicite o reevaluare a acestor aspecte în apel, apreciind din această perspectivă, că ansamblul de critici formulate de recurenți sunt nefondate.

În combaterea pe fond a acestor susțineri, intimatul a ținut să precizeze că, în realitate, obligația de garanție a fost asumată de pârâtul D. în anul 2015, în considerarea acestei obligații fiind avalizate succesiv mai multe bilete la ordin, emise la 28.12.2018, 27.06.7019, 31.07.2019, 02.09.2019 și 02.10.2019 și că, pe de altă parte, condiția anteriorității creanței, ce era prevăzută de C. civ. de la 1864, nu a mai fost reglementată de dispozițiile noului C. civ.

Cu privire la criticile legate de lipsa motivelor care să sprijine soluția instanței de apel, intimatul a susținut caracterul nefondat ala cestor argumente, învederând că instanța de apel a realizat o reapreciere corectă a întregii probațiuni administrată în cauză, iar faptul că instanța de apel a preluat din motivele de apel datele de identificare ale imobilelor și ale contractelor prin care acestea au fost înstrăinate, precum și modul de achitare a prețului, nu echivalează cu o preluare a motivelor din cererea de apel și cu lipsa unei motivări proprii a instanței, intimatul redând pasajele din decizia atacată în susținerea propriei poziții procesuale conform căreia hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină.

În ce privește critica referitoare la complicitatea la fraudă a recurentei E., intimata a susținut că aceasta rezultă din întreaga stare de fapt precum și probațiunea administrată, fiind evident că achiziționarea celor trei imobile a avut ca scop salvarea de la urmărire a acestor imobile, în virtutea relațiilor de prietenie dintre recurenți, iar nu scopul de investiție afirmat în instanță.

Cu privire la critica recurenților legată de stare de devălmășie în care se aflau bunurile anterior înstrăinării, intimata a susținut că această chestiune nu împiedică exercitarea acțiunii revocatorii, eventualul partaj al bunurilor devălmașe urmând a fi realizat în cursul executării silite și neinteresând acțiunea revocatorie, făcând trimitere în acest sens la un exemplu de jurisprudență al instanței supreme.

Nu în ultimul rând, față de critica legată de o pretinsă încălcare a principiului disponibilității, intimata a susținut că ambele părți au agreat pe parcursul procesului că instanța a fost învestită cu o acțiune revocatorie, astfel că ansamblul de critici formulate de recurentă privind pronunțarea instanței de apel peste limitele învestirii sale este inadmisibilă de vreme ce a fost ridicată pentru prima dată în recurs.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepția nulității, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Preliminar examinării motivelor de recurs, pentru a înlesni înțelegerea considerentelor prezentei decizii, va fi sintetizată starea de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele devolutive pentru ca ulterior, cele două recursuri să fie analizate împreună, acestea deducând instanței critici similare.

Instanțele devolutive au reținut că, la 27.08.2015, între G. S.A., în calitate de promitent-vânzător - al cărui acționar și administrator era recurentul-pârât B. - și reclamanta A. S.R.L., în calitate de promitent-cumpărător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, în formă autentică, cu privire la mai multe imobile - distincte de cele cu privire la care s-a născut prezentul litigiu. În baza acestei promisiuni, G. S.A. a emis un bilet la ordin cu titlu de garanție, pentru suma de 1.000.000 euro.

La 20.12.2018, pârâții B. și C. (în continuare, "pârâții D."), în calitate de promitenți-vânzători, au încheiat cu pârâta E. (în continuare, "pârâta E."), în calitate de promitent-cumpărător, două antecontracte de vânzare-cumpărare autentificate la Societatea Profesională Notarială F. sub nr. x și y, prin care s-a promis vânzarea apartamentelor nr. x și 2, situate la demisol și mansardă în imobilul din Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, fiecare la un preț de 150.000 euro care trebuia achitat până la 24.12.2018, 10.000 euro în numerar și 140.000 euro prin virament bancar, în contul pârâtului B..

Pârâta E. a virat în conturile lui B. și fiicei acestuia, C., o sumă totală de 550.000 euro: la 20.12.2018, în contul lui B. suma de 370.000 euro; iar în contul fiicei, 80.000 euro la 31.12.2018 și 100.000 euro, la 05.02.2019.

Reclamanta a susținut, iar pârâți nu au combătut că, la 28.12.2018, biletul la ordin emis inițial, a fost înlocuit cu un altul, avalizat personal de recurentul-pârât B., pentru suma de 3.033.867,37 RON.

La 10.01.2019, pârâții D., în calitate de vânzători, au încheiat cu pârâta E., în calitate de cumpărător, trei contracte de vânzare-cumpărare la Societatea Profesională Notarială F. cu privire la imobile situate în Bistrița, județul Bistrița-Năsăud (în continuare, la aceste contracte, se va face trimitere cu sintagma "contractele de vânzare").

Prin contractul autentificat sub nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat imobilul reprezentând teren intravilan arabil situat în str. x și casă de locuit în regim de înălțime D+M la prețul de 100.000 euro, achitat, anterior semnării contractului, astfel: 10.000 euro în numerar, iar diferența prin virament bancar, 10.000 euro, în contul pârâtului B. și 80.000 euro, în contul fiicei pârâților C..

Prin contractul autentificat sub nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat apartamentul nr. x, situat în Piața Petru Rareș, pentru un preț de 200.000 euro, achitat anterior semnării contractului, astfel: 10.000 euro, în numerar, și, prin virament bancar, 140.000 euro în contul pârâtului B. și 50.000 euro, în contul fiicei pârâților C..

În fine, prin contractul autentificat nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat apartamentul nr. x, situat în Piața Petru Rareș, pentru un preț de 200.000 euro, achitat în aceleași condiții ca și cel pentru apartamentul nr. x.

La 02.10.2019, la finalul perioadei de înlocuire succesivă a biletelor la ordin, aspect nedisputat de părți, a fost emis ultimul titlu de credit, seria x nr. x, în aceleași condiții cu cele precedente, bilet la ordin avalizat de pârâtul D..

La 21.10.2019, acest bilet la ordin a fost refuzat la plată; ulterior, reclamanta A. S.R.L. a inițiat executarea lui silită, în dosarul de executare nr. 180/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc H..

La 01.11.2019, prin încheierea civilă nr. 549, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea comună de deschidere a procedurii de insolvență în formă generală formulată de grupul de societăți G. S.A., I. S.R.L. și J. S.R.L., reprezentate legal prin administrator B. și a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva G. S.A.

În aceste circumstanțe factuale, reținute în etapele procesuale anterioare, instanța de apel a reformat sentința primei instanțe și, reținând întrunirea condițiilor acțiunii revocatorii, a dispus inopozabilitatea contractelor de vânzare față de creditoarea-reclamantă.

Cu privire la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenții invocă încălcarea principiului disponibilității și impută instanțelor de fond că nu au sancționat formularea greșită a pretenției de către autoarea demersului judiciar, întrucât aceasta a solicitat "revocarea" contractelor de vânzare, în timp ce instanța de apel a dispus "inopozabilitatea" acestora, instanța supremă apreciază că această critică este nefondată.

Nu este vorba în cauză despre o depășire a cadrului procesual de către instanța de apel și, nici despre o înfrângere a principiului disponibilității, ci avem de a face cu utilizarea unei alte terminologii juridice care însă desemnează aceeași acțiune judiciară.

Astfel, de-a lungul timpului, acțiunea revocatorie, reglementată în prezent, sub această denumire, în cuprinsul art. 1562-1565 C. civ., a cunoscut, din perspectivă doctrinară, și alte denumiri, precum acțiune pauliană sau acțiune în inopozabilitate. Termenul de "acțiune pauliană" provine din vechiul drept roman, de la creatorul ei, pretorul K., această denumire păstrându-se până în prezent în limbajul juridic de specialitate. Denumirea doctrinară de "acțiune în inopozabilitate" provine de la efectele pe care le produce admiterea unei astfel de acțiuni judiciare, efecte care, de altfel, sunt descrise de art. 1565 alin. (1) C. civ. conform căruia "actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea (...)".

Astfel, din punct de vedere al terminologiei juridice cei trei termeni sunt sinonimi și pot fi utilizați ca atare în limbajul juridic pe care îl folosesc atât avocații, cât și instanțele, în redactarea actelor de procedură. Așa fiind, critica recurenților, privind o eventuală înfrângere a principiului disponibilității nu poate fi primită, deoarece, admițând acțiunea revocatorie exercitată de către reclamantă, instanța de apel putea să se exprime fie în sensul revocării celor trei contracte, așa cum au solicitat reclamanții, utilizând terminologia juridică veche și care rezultă din denumirea acțiunii conform titlului marginal al art. 1562 C. civ. (revocarea urmând a-și produce efecte, oricum, numai relativ la creditorul reclamant), fie să se exprime în acord cu efectele acestei acțiuni și ale art. 1565 alin. (1) C. civ., adică să declare inopozabile contractele atacate față de creditorul reclamant. Alegând să utilizeze terminologia juridică folosită de C. civ. actual, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității și nici un a depășit cadrul procesual, din apărările părților, formulate atât în fața primei instanțe cât și în apel, rezultând neechivoc faptul că acestea au înțeles care este obiectul și cauza acțiunii precum și faptul că se judecă în cadrul unei acțiuni revocatorii/pauliene, cu toate consecințele ce derivă din eventualitatea admiterii unei astfel de acțiuni.

Nici critica subsumată aceluiași motiv de casare - art. 488 pct. 5 C. proc. civ.- legată de refuzul instanței de apel de a analiza anterioritatea creanței creditorului-reclamant, nu poate fi primită.

Așa cum se poate observa, instanța de fond a subliniat că pârâții nu au contestat calitatea de creditor a reclamantei și nici caracterul cert al creanței de care se prevalează aceasta. De asemenea, a reținut condiția anteriorității creanței invocată de către creditorul-reclamant. Certitudinea și anterioritatea creanței nu au fost contestate de către pârâții-recurenți, nici prin formularea unui apel împotriva hotărârii primei instanțe și nici prin apărările formulate în întâmpinarea depusă la apelul părții adverse, pentru a repune în discuție acest aspect în fața instanței de apel. În acest context, valorificând dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", curtea de apel a apreciat că anterioritatea creanței reprezintă un aspect de fapt necontestat de părți și care, dată fiind necontestarea lui, nu mai trebuie analizată, dezlegarea dată fiind în acord cu exigențele art. 255 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, dacă un anumit fapt este necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Prin urmare, chiar dacă referirea instanței de apel, din finalul raționamentului expus, la o anumită putere de lucru judecat dobândită de sentința primei instanțe cu privire la acest aspect de fapt, nu poate fi pusă la adăpost de critică, totuși, acest aspect este neesențial de vreme ce valorificarea unui aspect de fapt necontestat de părți, nici în fața primei instanțe și nici în apel, reprezintă un demers cognitiv permis de dispozițiile procedurale sus-menționate. O atare concluzie a instanței de apel este, de altfel, întărită de circumstanțele speței, din care rezultă în mod evident anterioritatea creanței și, mai important, anterioritatea obligației pârâtului D., care și-a asumat calitatea de garant-fidejusor încă de la momentul nașterii raportului juridic dintre reclamanta-creditor A. S.R.L. și societatea G. S.A., emițând în numele societății G. mai multe bilete la ordin succesive, pe care le-a avalizat personal și care au fost emise cu titlu "garantare antecontract x/2015".

Așadar, în afară de faptul că aspectul privind anterioritatea creanței reprezintă o chestiune de fapt a cărei stabilire cade în aprecierea instanțelor de fond, Înalta Curte constată că, din probațiunea administrată, și mai ales din emiterea succesivă, cu titlu de garantare a plății, a mai multor bilete la ordin, obligația de garanție a pârâtului D. și creanța corelativă a reclamantei au luat naștere încă de la data nașterii raportului juridic dintre cele două societăți (anul 2015), ea fiind reconfirmată succesiv prin emiterea periodică a biletelor la ordin avalizate menționate deja mai sus, fiind așadar cu mult anterioară momentului în care au fost încheiate contractele de vânzare a căror revocare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Este neavenită și critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căreia, refuzând să analizeze condiția certitudinii creanței, prin invocarea art. 477 din același cod și a autorității de lucru judecat, instanța de apel ar fi încălcat norme de procedură prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.

Articolul 477 C. proc. civ. nu poate fi aplicat în sensul propus de recurenți, întrucât sintagma "soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată." trebuie interpretată ca referindu-se la dispoziții regăsite în dispozitiv și nu la statuări în fapt sau în drept expuse în considerentele hotărârii. Acestea pot face obiectul unui apel distinct, promovat în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., dacă partea le apreciază prejudiciabile și prefigurează valorificarea lor subsecventă de către adversar.

Posibilitatea instanței de apel de a invoca motive de ordine publică nu poate fi convertită într-o critică de nelegalitate a hotărârii, întrucât motivele la care fac referire recurenții nu au caracter de ordine publică, iar dispoziția citată consacră o facultate a judecătorului, de care partea nu se poate prevala în calea de atac.

Nici critica privind greșita valorificare a autorității de lucru judecat de către instanța de apel nu poate fi primită, așa cum rezultă din considerentele expuse deja mai sus. Fundamentarea unui raționament juridic corect de către instanța de apel prin invocarea autorității de lucru judecat a sentinței primei instanțe, nu este, într-adevăr, la adăpost de critică deoarece prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în mod expres că "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Or, în afară de faptul că ansamblul de considerente ale primei instanțe, referitoare la certitudinea și anterioritatea creanței, nu sprijină dispozitivul sentinței pronunțate de aceasta, ci soluția de respingere a acțiunii pronunțată de tribunal, aceste împrejurări de fapt au constituit în realitate aspecte necontestate de părți, nici în fața primei instanțe și nici în apel, fiind în mod corect valorificate de către instanța de apel, însă în virtutea dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la lipsa necesității dovedirii unui fapt necontestat. Prin urmare, argumentarea deficitară în drept a unui raționament juridic corect, nu afectează legalitatea hotărârii și nu poate conduce la casarea acesteia. Din această perspectivă, considerentul din decizia atacată referitoare la o presupusă autoritate de lucru judecat al sentinței atacate, nu este nici decisiv și nici decizoriu, de vreme ce instanța de apel a valorificat corect, din punct de vedere probator și al regulilor de procedură, o stare de fapt necontestată de părțile litigante, demers permis de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici ale recurenților, subsumate art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. vor fi sistematizate prin raportare la condițiile specifice ce trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea acțiunii pauliene: creanța să fie certă, actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, să existe o fraudă a debitorului și o complicitate a terțului la aceasta.

Toate aceste condiții au fost analizate și tranșate de către instanța de apel prin considerentele care susțin dispozitivul deciziei, împrejurarea că instanța de apel a considerat certitudinea și anterioritatea creanței ca fiind aspecte de fapt necontestate de părțile litigante, nefiind de natură a conduce la concluzia că aceste condiții nu au fost examinate.

Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la neanalizarea certitudinii și anteriorității creanței, din perspectiva lipsei motivelor care să sprijine soluția, întrucât decizia recurată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind decelabil raționamentul instanței de apel care a condus la reținerea ca îndeplinită a acestor condiții, respectiv prin raportare la statuările primei instanțe coroborate cu lipsa oricăror susțineri în sens contrar expuse în apel de pârâți.

Cu privire la critica pârâților-recurenți referitoare la anterioritatea creanței, din perspectiva condițiilor impuse de art. 1562-1563 C. civ., Înalta Curte constată că, deși art. 1.563 C. civ. prevede, cu referire la creanță, doar că aceasta trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii, se admite că, de principiu, creanța trebuie să fie anterioară actului atacat, pentru că în caz contrar, este dificil de conceput un prejudiciu cauzat creditorului. Reamintind că, în anumite condiții, acțiunea revocatorie poate fi este admisibilă și dacă actul atacat precedă nașterea creanței, dacă este încheiat când asumarea unor noi datorii de către debitor se prefigurează cu un grad suficient de certitudine, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor legale invocate de vreme ce a stabilit anterioritatea creanței reclamantei față de momentul încheierii actelor juridice atacate prin cererea de chemare în judecată.

Așa cum s-a precizat în considerentele expuse supra, anterioritatea creanței reprezintă o împrejurare de fapt a cărei determinare revine instanțelor de fond, iar în cauza de față, instanța de apel a conchis în mod temeinic, prin raportare la pozițiile procesuale ale părților, asupra anteriorității creanței, date fiind și celelalte circumstanțe ale litigiului, din care rezultă că obligația de garanție a pârâtului D. și creanța corelativă a reclamantei-creditor, s-au născut la momentul nașterii raportului juridic dintre cele două societăți, biletele la ordin succesive fiind emise, începând cu anul 2015 în considerarea obligației de garanție asumată de pârât.

În privința celei de a doua condiții, ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, instanța de control judiciar devolutiv a arătat că prejudiciul suferit de creditor constă în crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate prin încheierea actului juridic. A validat această condiție constatând că sumele obținute din vânzarea imobilelor nu au fost utilizate în întregime pentru plata unor datorii exigibile, iar reclamanta, în calitatea sa de creditor chirografar, ar fi avut posibilitatea a se îndestula, cel puțin în parte, din valoarea imobilelor, dacă acestea ar fi rămas în patrimoniul debitorului. De asemenea, a observat că, potrivit art. 1.417 alin. (2) C. civ., starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, față de valoarea totală a creanțelor exigibile, iar aceasta poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. În sfârșit, s-a reținut că, direcționând, în lipsa oricărei contraprestații, suma de 180.000 euro către fiica sa, C., debitorul B. și-a mărit starea de insolvabilitate.

Simpla lectură a motivării instanței de apel, invalidează critica recurenților, subsumată ipotezei de casare reglementată de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care reproșează curții de apel o motivare in abstracto.

Considerentelor anterior sintetizate, recurenții nu le opun critici de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, iar examinarea proprie a Înaltei Curți reflectă că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare legală a art. 1.562 alin. (1) C. civ.

Astfel, a stabilit starea de fapt și, pe baza acesteia, a reținut starea de insolvabilitate a debitorului prin raportare la art. 1.417 alin. (2) C. civ., calificând contractele de vânzare ca acte de însărăcire, întrucât au fost încheiate pentru a sustrage bunurile debitorului de la urmărire, iar prețul cuvenit din tranzacții nu i-a revenit integral.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că prejudiciul la care se referă art. 1562 C. civ. trebuie să se producă în patrimoniul creditorului și constă în imposibilitatea acestuia de a-și recupera creanța datorită stării de insolvabilitate create sau agravate prin actele atacate cu acțiunea pauliană. Imposibilitatea de recuperare a creanței, ca urmare a stării de insolvabilitate creată prin actul de înstrăinare defăimat ca fiind fraudulos, face ca acea creanță a creditorului să devină paguba sa, acesta fiind prejudiciul la care se referă dispozițiile ce reglementează acțiunea revocatorie.

Prin urmare, sunt neavenite și eronate argumentele recurenților conform cărora nu ar exista un prejudiciu deoarece imobilele s-ar fi înstrăinat la valoarea lor reală de piață, astfel că în patrimoniul lor, în schimbul imobilelor înstrăinate au intrat sumele de bani încasate. Câtă vreme prejudiciul la care se referă art. 1562 C. civ. constă în imposibilitatea creditorului de a-și mai recupera, în tot sau în parte, creanța, ca urmare a golirii patrimoniului debitorului de orice activ urmăribil, Înalta Curte constată legală și temeinică concluzia instanței de apel care a constatat existența prejudiciului prin aceea că, în urma încheierii celor trei acte de înstrăinare, reclamanta a fost pusă în imposibilitate de a-și mai satisface creanța întrucât patrimoniul pârâtului-garant D. a fost golit de orice bun urmăribil, o dovadă în acest sens fiind ineficacitatea procedurii de executare silită demarată de reclamanta-creditoare.

Cu privire la criticile vizând condiția privitoare la fraudarea intereselor creditorului, urmărită de către debitor, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat, prin trimitere la probele administrate, care sunt aspectele de fapt ce conduc la concluzia că ceea ce s-a urmărit a fost golirea patrimoniului de active urmăribile, pentru a împiedica creditoarea-reclamantă să își mai recupereze, în tot sau în parte, creanța, astfel că nu se poate susține că această condiție nu ar fi fost analizată de curtea de apel. Instanța supremă subliniază că dovedirea fraudei debitorului se poate realiza prin orice mijloace de probă, inclusiv prezumții simple. Existența intenției de fraudare, reprezintă așadar un aspect de fapt ce trebuie determinat de către instanțele de fond, pe baza probelor administrate în cauză, iar instanța de apel a expus argumentele în baza cărora și-a fundamentat concluzia, aceste aspecte de fapt și de temeinicie a hotărârii neputând face obiect de analiză în recurs, cale de atac extraordinară ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate iar nu și temeinicia concluziilor instanței de apel prin raportare la probele administrate.

Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la criticile recurenților referitoare la condiția complicității la fraudă a terțului dobânditor cu titlu oneros, pârâta-recurentă E., susținerea principală a recurenților fiind axată pe ideea că probele administrate în cauză nu ar releva această complicitate la fraudă, așa cum a reținut instanța de apel. Înalta Curte constă că instanța de apel a prezentat contextul factual al cauzei și, decelând în conduita pârâtei E. elemente de natură a răsturna prezumția de bună-credință în privința terțului dobânditor, a apreciat îndeplinită această condiție, cu trimitere la probele și indiciile care au fost de natură a configura această concluzie referitoare la complicitatea la fraudă a terțului. Dacă aspectul de legalitate are în vedere efectuarea unei analize cu privire complicitatea la fraudă a terțului, cerință îndeplinită prin hotărârea atacată, existența sau inexistența complicității terțului reprezintă un aspect de fapt, ce se stabilește din analiza probatoriului, aspect care ține de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia pentru a putea face obiect de analiză în recurs.

Înalta Curte constată nefondată și critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenții au invocat nemotivarea hotărârii, arătând că instanța de apel ar fi preluat în considerentele proprii motivele de apel expuse de reclamantă.

Deși în hotărârea atacată există unele pasaje, vizate de critica recurenților, care sunt similare unor pasaje din cererea de apel, acestea redau exclusiv modul în care a fost achitat prețul prin cele trei contracte de vânzare, elementele de identificare ale imobilelor vândute, elementele de identificare ale contractelor încheiate, așadar aspecte de fapt necontestate de autorii căii de atac și care nici nu puteau fi expuse într-o altă variantă decât cea descriptivă. În schimb, în ceea ce privește analiza condițiilor acțiunii pauliene, se constată că instanța de apel a expus raționamente proprii, atât cu privire la starea de fapt, cât și cu privire la concluziile ce se pot trage din probele administrate dar și cu privire la modul în care trebuie interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente, astfel că această critică nu poate fi primită.

Deopotrivă lipsite de fundament sunt și restul criticilor subsumate acestui motiv de casare, care susțin o pretinsă lipsă a analizei elementelor esențiale ale cauzei. Înalta Curte reamintește că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Contrar susținerilor recurenților, elementele pe care s-a bazat concluzia curții de apel sunt expuse inechivoc de instanță și verificabile în starea de fapt stabilită de curtea de apel cu respectarea art. 479 C. proc. civ. Ele se referă la plata de către terț - pârâta E. - a unei sume de 90.000 euro, suplimentară față de prețul convenit, interpretată de instanța de control judiciar devolutiv drept contrastantă cu o intenția declarată de a face o investiție, dar și neuzuală pentru un cumpărător care își apără interesele. În același registru a fost interpretată și permisiunea oferită pârâților D. de a rămâne în continuare în posesia imobilelor cumpărate timp de patru ani, pentru o chirie modică, dar și faptul că aceștia au fost împuterniciți să tranzacționeze unul dintre imobilele obiect al contractelor de vânzare.

Curtea de apel nu era obligată să răspundă în mod distinct și separat tuturor argumentelor prezentate de pârâți, cu atât mai mult cu cât unele erau pur speculative sau irelevante, cum ar fi cele prin care au susținut că, prin convențiile atacate, au obținut o sumă mai mare decât cea încasabilă în ipoteza derulării raporturilor juridice în matca lor firească - adică în ipoteza în care reclamanta, creditor chirografar, ar fi participat la o executare silită în concurs cu un creditor garantat.

În setul de critici care vizează efectele acțiunii pauliene vor fi încadrate motivele de recurs prin care se invocă proprietatea comună în devălmășie a bunurilor înstrăinate prin contractele atacate și se impută instanței de apel că nu a individualizat creanța la care face trimitere art. 1.565 alin. (2) C. civ.

Motivul de recurs prin care se invocă faptul că bunurile înstrăinate au fost obiect al unei proprietăți comune în devălmășie va fi înlăturat, întrucât a fost conceptualizat și invocat numai în fața instanței de recurs și nu în fața instanțelor devolutive, contrar principiului non omisso medio. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate enumerate la alin. (1) al aceluiași text de lege "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Or, pârâții-recurenți nu au invocat acest aspect nici în fața primei instanțe și nici în cursul judecării apelului, în afară de faptul că starea de devălmășie nu reprezintă un element care să împiedice exercitarea acțiunii revocatorii atâta vreme cât se constată complicitatea la fraudă inclusiv a proprietarului devălmaș, complicitate la fraudă reținută, de altfel, în mod explicit, de instanța de apel prin considerentele hotărârii atacate.

Înalta Curte va înlătura și critica privind dreptul terțului dobânditor de a păstra bunul, prevalându-se de art. 1.565 alin. (2) C. civ., întrucât stabilirea sumei de bani pe care terțul ar trebui să o plătească creditorului pentru păstrarea bunului nu constituie o condiție pentru admiterea acțiunii pauliene/revocatorii, acest drept al terțului fiind reglementat de art. 1565 alin. (2) C. civ. ca efect al admiterii acțiunii. De vreme ce prejudiciul suferit de creditor este evident și constă în cuantumul creanței pe care nu a mai putut să o recupereze de la debitorul său, ca urmare a golirii patrimoniului acestuia de active urmăribile, nimic nu împiedică terțul dobânditor să achite creditorului creanța acestuia, rămânerea acestei creanțe nesatisfăcute fiind, în accepțiunea art. 1562 și art. 1565 alin. (2) C. civ., prejudiciul suferit de creditor.

Față de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte, statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, le va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, va da eficiență art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și va dispune obligarea recurenților-pârâți la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.792 RON, cheltuieli de judecată dovedite atât în prezentul recurs, cât și în cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, constând în servicii de cazare avocat (432 RON), cheltuieli de transport (1360 RON) și onorariu de avocat (13.000 RON, din care 6.000 RON în dosarul de recurs și 7.000 de RON în dosarul având ca obiect cererea de suspendare a decizi