ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 06.12.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 248.800 RON, cu titlu de preț parțial al contractului de prestări servicii încheiat între părți, a sumei de 66.666,47 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal, calculată de la 09.03.2015 până la data de 04.12.2017, precum și în continuare, până la plata efectivă a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a C. S.A. și S.C. D. S.R.L., a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 15.05.2018, prima instanță a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a celor două societăți, iar prin încheierea de la 06.11.2018, a notat că extrasul de cont nr. 338/04.03.2015 reprezintă un început de dovadă scrisă, în condițiile art. 310 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 75/08.04.2021, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 148.800 RON, reprezentând debit, conform facturii nr. x/03.12.2014 și a dobânzii legale aferente, începând cu 09.03.2015 până la achitarea integrală; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.379 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 15.05.2018 și 06.11.2018 și a sentinței civile nr. 75/08.04.2021, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, prin decizia civilă nr. 597/02.11.2021 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare și a considerentelor hotărârii recurate, autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, a afirmat că instanța de prim control judiciar s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și nu asupra celor solicitate, întrucât a fost dedusă judecății o acțiune în răspundere contractuală, întemeiată pe contractul nr. x/26.03.2012, iar curtea de apel, deși nu a recunoscut încheierea acestuia, a reținut existența unor raporturi contractuale între părți în baza cărora intimata-reclamantă a prestat servicii de consultanță.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că procesul a fost soluționat cu încălcarea principiului disponibilității, iar potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sintagma "lucru cerut" sunt indicate cererile care au fixat cadrul procesual, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul dedus judecății.

De asemenea, a susținut că motiv străin de natura cauzei este și cel potrivit căruia intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei certificatele constatatoare care atestă îndeplinirea condițiilor legale de funcționare a acesteia, însă această situație nu rezultă din certificatul constatator depus în fața primei instanțe.

A mai arătat autoarea căii de atac că, în mod nelegal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât termenul de 3 ani era împlinit la 04.12.2017 și că instanța de apel nu a statuat asupra momentului de început al acestuia, care, în opinia sa, era a 61-a zi calculată după data încetării prestării serviciilor.

Din această perspectivă, a apreciat că hotărârile instanțelor de fond au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 2.523 C. civ., având în vedere că factura fiscală nu avea aptitudinea de a suspenda termenul de prescripție, iar potrivit art. 3 alin. (3), coroborat cu art. 5 din Legea nr. 72/2013, în lipsa unui contract, termenul de 60 de zile începea să curgă din momentul indicat mai sus, când obligația de plată a prețului serviciilor devenea exigibilă.

De asemenea, a afirmat că proba prestării serviciilor incumba intimatei-reclamante, având în vedere că a fost cea care a făcut o asemenea afirmație și că proba neexecutării lor reprezintă un fapt negativ pentru recurenta-pârâtă, ce nu poate fi probat.

În argumentarea criticii referitoare la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, autoarea căii de atac a mai arătat că instanțele de fond au interpretat greșit prevederile art. 2.537 C. civ., în măsura în care nu a emis sau însușit extrasul de cont.

În continuare, a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a aplicat prevederile art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.166 și urm. C. civ., întrucât între părțile litigante nu s-au desfășurat relații specifice profesioniștilor și nu a fost încheiat niciun contract, intimata-reclamantă furnizând servicii în numele și pentru C. S.A. și S.C. D. S.R.L. în cursul demersurilor efectuate de acestea pentru a participa, în asociere cu recurenta-pârâtă, la o procedură de licitație publică.

Sub acest aspect, a afirmat că între părți nu s-a semnat vreun contract de consultanță și management și că, raportat la art. 1.166 C. civ., între ele nu a existat niciun acord de voință, în sensul prevăzut de art. 1.182 alin. (1) C. civ., cu privire la contractarea serviciilor în litigiu.

Din această perspectivă, a apreciat că sunt contradictorii statuările instanței de apel în sensul că "intimata a prestat în beneficiul apelantei o serie de servicii având legătură cu proiectul din prezenta cauză", "probează implicarea societății intimate în derularea proiectului", "prin prestarea unor servicii în favoarea tuturor părților implicate în acest demers" și "intimata a acționat în interesul apelantei, iar nicidecum în calitate de reprezentant exclusiv al cocontractanților".

Totodată, a susținut că, în apel, au fost încălcate și dispozițiile art. 249 C. proc. civ., întrucât proba testimonială și corespondența dintre părți nu au relevat prestarea unor servicii de consultanță proprie activităților realizate de autoarea căii de atac în cadrul proiectului "Extindere rețele de distribuție a apei, canalizare și stație de epurare în Feldru".

A mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a dat eficiență juridică susținerilor sale referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu era autorizată să desfășoare activități de consultanță și management și nu a făcut aplicarea prevederilor art. 207 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele și operațiunile săvârșite fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar, în mod nelegal, a făcut aplicarea prevederilor Ordinului nr. 3.512/2008, emis de Ministrul Economiei și Finanțelor, în măsura în care extrasul de cont nu a fost confirmat de conducătorul compartimentului financiar-contabil al societății, astfel cum rezultă din depoziția acestuia de martor, prin care a tăgăduit atât semnătura, cât și mențiunile olografe de pe extras.

În continuare, a arătat că și norma de drept material privind caracterul cert al sumei acordate a fost încălcată, deoarece serviciile pretinse la plată nu au fost prestate în favoarea sa, iar înregistrarea facturii în evidențele sale contabile nu este de natură să înlăture obligația de plată a acestora din sarcina beneficiarului lor real.

De asemenea, a apreciat că statuarea instanței de apel, în sensul că extrasul de cont reprezintă un început de dovadă scrisă, încalcă prevederile art. 310 C. proc. civ., în condițiile în care acest înscris nu a fost semnat de reprezentantul compartimentului său financiar-contabil, iar scrierea nu face credibil faptul pretins.

În final, recurenta-pârâtă a prezentat situația de fapt prin raportare la probele administrate în cauză, în ceea ce privește relațiile de colaborare pe care le-a derulat cu C. S.A. și S.C. D. S.R.L., modalitatea în care au fost contractate și furnizate serviciile în litigiu și beneficiarul lor real.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 03.05.2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul de astăzi, a fost introdus în cauză și cesionarul creanței ce face obiect al disputei, în considerarea argumentelor prezentate în practica.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speță, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de casare, autoarea căii de atac a susținut că instanța de prim control judiciar a reținut, în considerentele hotărârii atacate, motive străine de natura cauzei, deoarece s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut. În concret, a arătat că motivele străine rezultă din faptul că instanța de apel, deși a statuat că nu s-a încheiat un contract între părți, a admis existența unei relații contractuale între acestea, precum și din împrejurarea că reclamanta a promovat o acțiune în răspunderea contractuală, întemeiată strict pe contractul nr. x/26.03.2012, iar instanța a admis cererea în lipsa valabilității acestui contract; de asemenea, a arătat că este străină de natura cauzei și statuarea că intimata-reclamantă a depus la dosar un certificat constatator privind îndeplinirea condițiilor legale de funcționare, deși din înscrisul respectiv nu rezultă respectarea cerințelor legale de autorizare pentru perioada pretinsei prestări a serviciilor.

Ipoteza legală a existenței numai a unor motive străine de natura cauzei presupune ca decizia atacată să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina, ca instanța să fi lăsat necercetate criticile formulate de părți și să-și întemeieze hotărârea pe argumente străine; însă, neînsușirea de către instanța de prim control judiciar a argumentelor invocate în susținerea apelului nu echivalează cu reținerea unor motive străine naturii pricinii, în condițiile în care instanța a expus în mod clar raționamentul logico-judiciar care a determinat decizia pronunțată în cauză.

Din examinarea memoriului de recurs, rezultă că aceasta este situația în cauză, iar considerentele deciziei atacate, criticate de recurenta-pârâtă, nu sunt străine de natura pricinii; dimpotrivă, toate chestiunile relevate în motivare privesc raporturile juridice deduse judecății și reprezintă argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat hotărârea.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, deși autoarea căii de atac a indicat pretinsele texte de lege încălcate de instanța de prim control judiciar, analiza cererii de recurs relevă, însă, că nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea pretinsei încălcări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu a indicat modalitatea în care instanța de control devolutiv le-a aplicat greșit, ci s-a raportat la probele cauzei prin prisma cărora a apreciat că nu s-a dovedit furnizarea serviciilor aferente sumei acordate.

De asemenea, reclamând interpretarea greșită a art. 207 C. civ. și art. 310 C. proc. civ., autoarea căii de atac și-a argumentat susținerile prin raportare la elementele probatorii ale cauzei, respectiv la certificatul constatator privind îndeplinirea condițiilor legale de funcționare de către intimata-reclamantă, la extrasul de cont nr. 338/2015 emis de aceasta și la modul în care instanța de prim control judiciar a statuat asupra lor. Toate aceste aspecte constituie critici de netemeinicie, întrucât tind la o reevaluare a probatoriului din cauză; de aceea, ele scapă cenzurii instanței de recurs, al cărei control de legalitate este limitat, de art. 488 C. proc. civ., la motivele de nelegalitate, recursul fiind o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurenta-pârâtă hotărârii instanței anterioare se încadrează în cazurile de casare limitativ prevăzute de lege.

Nici aspectele factuale prezentate de autoarea căii de atac nu pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală, întrucât excedează sfera motivelor ce pot fi supuse examinării instanței de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a reiterat motivele evocate prin cererea de apel, cele două memorii fiind aproximativ identice, fără să fie expuse critici reale de nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Astfel, autoarea căii de atac a reluat analiza relației contractuale dintre părți, a lipsei autorizației legale pentru activitatea pretins prestată de intimata-reclamantă, a extrasului de cont nr. 338/2015, a facturii nr. x/2014, a corespondenței, prin poșta electronică, dintre părțile litigiului, aspecte criticate, identic, și în fața instanței de apel și examinate de aceasta.

Înalta Curte subliniază că toate aceste chestiuni reprezintă elemente de fapt sau vizează probele administrate în cauză și au fost deja analizate de instanțele de fond, iar instanța de apel a răspuns motivelor reluate mai apoi în memoriul de recurs; practic, prin reformularea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă urmărește să obțină o nouă verificare factuală a susținerilor sale și o reapreciere a materialului probator, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Față de susținerile privind încălcarea principiului disponibilității, a prevederilor art. 1.166 și urm., art. 2.523, art. 2.537 și art. 1.350 C. civ., ale Ordinului nr. 3.512/2008 emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, Înalta Curte reține că acestea sunt invocate pentru prima oară în recurs, așa încât nu pot fi primite, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată. Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanțe contravin normelor legale sus-indicate, recurenta-pârâtă, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, avea obligația să le invoce prin memoriul de apel.

Așa fiind, criticile din cuprinsul memoriului de recurs, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci și în cazul motivării necorespunzătoare cerințelor procedurale a recursului.

Aceasta este situația în speță, din moment ce analiza motivelor de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecință, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Va respinge însă și cererea intimatei-reclamante, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reținând că nu s-au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 597/02.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.