ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1280/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 și urm. C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ. și art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 14 din 11.02.2022, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 466/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta, a fost anulată în totalitate sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În considerarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile unor acțiuni judiciare și de executare silită străine de raporturile juridice dintre părți. A mai arătat că prescripția dreptului material la acțiune privește doar relațiile dintre părți, sancționează pasivitatea creditorului și este o modalitate de încetare a raportului juridic, în speță, raport născut doar între recurentă și intimată. Prin urmare, apreciază recurenta că cererile de chemare în judecată și de executare silită nu sunt în măsură a întrerupe cursul termenului de prescripție.

În continuare, recurenta prezintă situația de fapt reținută de instanțele de fond și redă dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 2500 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 2517 și art. 2524 alin. (1) C. civ., susținând că termenul de prescripție de 3 ani privind sumele solicitate cu titlu de produse și servicii în curs de execuție a început să curgă cel mai târziu în decembrie 2017 și s-a împlinit cel mai târziu în decembrie 2020, anterior introducerii cererii pendinte.

Totodată, a subliniat că și pentru sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și contravaloare TVA cursul termenului de prescripție a fost împlinit potrivit art. 2503 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește cazul de întrerupere a cursului termenului de prescripție potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ., reținut de instanța de apel, recurenta consideră că niciunul din dosarele menționate în decizia atacată nu vizează pretențiile deduse judecății în cauza pendinte și, mai mult, termenul de prescripție nu ar fi fost împlinit la data la care au fost înregistrate acțiunile respective, acesta constituind motivul pentru care nu a fost invocată prescripția.

Pe de altă parte, în opinia recurentei, la data introducerii cererii de chemare în judecată, în cursul anului 2021, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile renunțării la prescripție, potrivit art. 2507-2511 C. civ., întrucât nu a avut loc o renunțare tacită la prescripție, rezultată din manifestări neechivoce și cu atât mai puțin a uneia exprese.

Recurenta susține că în materia prescripției, C. civ. consacră principiul legalității cu anumite excepții, părțile având posibilitatea să deroge de la normele legale. Însă, în virtutea aceluiași principiu este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect, părțile ar declara ca imprescriptibilă o acțiune declarată de lege ca prescriptibilă și invers, sancțiunea fiind nulitatea absolută a clauzei.

Mai arată că, potrivit art. 2523 C. civ., regula generală privind începutul cursului termenului de prescripție este data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui. Or, din probele administrate și în lipsa facturilor emise în cadrul raportului juridic, instanța de apel, deși în mod corect a statuat termenul maxim de la care putea să curgă prescripția, a constatat în mod greșit că nu s-a împlinit cursul prescripției.

Prin întâmpinarea depusă la 28 februarie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 12 decembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 18 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că instanța de apel a încălcat normele materiale privind prescripția dreptului material la acțiune, respectiv pe cele privind întreruperea cursului termenului de prescripție, prevăzute la art. 2537 C. civ., și renunțarea la prescripție, prevăzute la art. 2507-2511 C. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, întrucât în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă. În acest sens, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a clarificat situația de fapt, respectiv nu a verificat dacă există vreo suprapunere între debitele invocate față de pârâtă cu demersurile efectuate în alte dosare, cu posibilitatea aplicării depline a art. 2537 C. civ. privind întreruperea cursului termenului de prescripție și a art. 2507-2511 C. civ. privind renunțarea tacită la prescripție.

Criticile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor privind întreruperea cursului termenului de prescripție, în condițiile unor acțiuni judiciare și de executare silită străine de raporturile juridice dintre părți, nu sunt fondate.

În primul rând, se reține că instanța de apel admițând apelul reclamantei a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, deoarece aceasta nu a clarificat situația de fapt privind suprapunerea între debitele invocate de reclamantă, pentru a putea fi analizată întreruperea cursului prescripției.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la prima instanță, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, motivat de faptul că prescripția a fost întreruptă în condițiile art. 2537 C. civ.. În acest sens, reclamanta a invocat mai multe demersuri judiciare în care pârâta, în calitate de debitor al reclamantei, a fost parte.

Prima instanță, analizând apărările reclamantei privind întreruperea cursului termenului de prescripție, a reținut în sentința pronunțată că a efectuat o verificare sumară a dosarelor invocate de reclamantă.

Așadar, instanța de apel nu a avut în vedere incidența dispozițiilor privind întreruperea cursului termenului de prescripție, ci a constatat că prima instanță nu a stabilit dacă există o suprapunere a debitelor invocate de reclamantă, sens în care a admis apelul reclamantei, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

În al doilea rând, instanța de apel în mod corect a constat că în eventualitatea unei suprapuneri a debitelor este pe deplin posibilă aplicarea dispozițiilor art. 2537 C. civ. privind întreruperea cursului termenului de prescripție.

În acest sens, instanța de apel a reținut ca demersuri dosarul de executare nr. 228/2019, instrumentat de B.E.J. D., având ca obiect cererea de executare silită formulată de creditorul E. S.R.L. în temeiul titlului executoriu reprezentat de un biletul la ordin emis de debitoarea reclamantă din prezenta cauză, dosarul nr. x/2019, soluționat de Judecătoria Beclean, având ca obiect cererea de validare a popririi în cadrul dosarului execuțional menționat mai sus față de terțul poprit C. S.R.L., pentru suma de 192.251 RON, precum și dosarul de executare nr. 129/2021, instrumentat B.E.J. D., având ca titlu sentința pronunțată în dosarul nr. x/2019, pronunțată de Judecătoria Beclean, în care calitatea de creditor a avut-o societatea E. S.R.L., debitor fiind pârâta din prezentul dosar - C. S.R.L.

Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond, Înalta Curte constată că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de executant, și pârâta C. S.R.L., în calitate de achizitor-beneficiar, s-a încheiat contractul de lucrări de construcții montaj și furnizare dotări nr. 13 din 12.01.2015, care a avut ca obiect executarea, finalizarea și întreținerea lucrărilor de construcție pentru Centrul de Afaceri și Servicii Cluj, imobil situat în Mun. Cluj-Napoca. În executarea acestui contract, reclamanta A. S.R.L. a încheiat ulterior un contract de subantrepriză cu societatea E. S.R.L. și a emis un bilet la ordin în vederea garantării executării obligațiilor de plată.

Întrucât biletul la ordin a fost refuzat la plată s-a început executarea silită împotriva reclamantei, în cadrul căreia s-a solicitat înființarea unei popriri asupra sumelor datorate de terțul poprit, pârâta C. S.R.L. Întrucât pârâta nu s-a conformat adresei de înființare a popririi, s-a procedat la validarea popririi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că demersurile privind înființarea popririi asupra sumelor datorate de către terțul poprit și validarea popririi sunt efectuate în temeiul raportului contractual între reclamanta A. S.R.L. și pârâta C. S.R.L., nefiind în situația unor acțiuni judiciare și de executare silită străine de raportul juridic dintre părțile din prezenta cauză, contrar susținerilor recurentei.

Pe de altă parte, în condițiile existenței unei identități a sumelor solicitate de reclamantă cu cele care fac obiectul demersurilor menționate mai sus, instanța de apel în mod just a constatat că este pe deplin posibilă aplicarea dispozițiilor privind întreruperea cursului termenului de prescripție, prevăzute de art. 2537 C. civ.

Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția cauzei întreruptive și începerii unei alte prescripții. Cauzele de întrerupere a cursului termenului de prescripție produc efectele prevăzute de lege dacă intervin după ce prescripția a început să curgă și înainte de împlinirea acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 2537 C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere și în alte cazuri prevăzute de lege.

În situația existenței unei suprapuneri a sumelor solicitate de reclamantă cu cele din demersurile efectuate, respectiv adresa de înființare a popririi față de pârâtă, efectuată în dosarul de executare nr. 228/2019, instrumentat de B.E.J. D., precum și cererea de validare a popririi efectuată în dosarul nr. x/2019, soluționat de Judecătoria Beclean, se constată că pârâta, cea în folosul căreia curge termenul de prescripție, a fost pusă în întârziere prin aceste demersuri, fiind posibilă aplicarea prevederilor art. 2537 C. civ.

Totodată, se retine că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu din luna decembrie 2017, iar demersurile întreruptive de prescripție au fost efectuate începând cu anul 2019, în cursul termenului de 3 ani.

Prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit în anul 2022, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la 9 iunie 2021, fiind introdusă în interiorul termenului de prescripție.

Așadar, criticile recurentei privind împlinirea cursului termenului de prescripție în luna decembrie 2020 nu sunt fondate.

În egală măsură, nici criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2507-2511 C. civ. privind renunțarea tacită la prescripție nu sunt fondate, întrucât instanța de apel nu a reținut că sunt incidente aceste dispoziții, ci a constatat că prima instanță a efectuat o cercetare sumară a situației de fapt prezentate de reclamantă în susținerea tezei privind renunțarea tacită la prescripție de către pârâtă. Sens în care, instanța de prim control judiciar a indicat primei instanțe ca în urma realizării unui istoric al tuturor litigiilor dintre părți și a analizării cererilor și apărărilor formulate de-a lungul timpului de către pârâtă, în cadrul acestor demersuri judiciare, să se pronunțe asupra unei eventuale incidențe în cauză a dispozițiilor art. 2507 și urm. C. civ.

În consecință, instanța de apel, admițând apelul reclamantei, în mod just a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru clarificarea situației de fapt privind suprapunerea de pretenții și analiza conduitei pârâtei în litigiile dintre părți, în vederea stabilirii incidenței cauzelor de întrerupere a cursului termenului de prescripție, prevăzute la art. 25537 C. civ., și a renunțării tacite la prescripție, conform art. 2507 și următ. din același act normativ.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune, motivul de casare invocat de recurentă nefiind fondat.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 466/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. B.., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Având în vedere că nu au fost depuse dovezi privind existența cheltuielilor de judecată, pretinse de intimată, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea acesteia privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 466/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.