Decizia nr. 2107/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 342/2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.07.2017 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.117.832,72 de RON, reprezentând despăgubiri plătite de reclamantă ca urmare a emiterii eronate a poliței seria x/OI/TO/XZ nr. x, precum la plata dobânzii legale aferente sumei de 2.117.832,72 de RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății efective și plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru solutionarea cauzei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și următoarele, art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (1) C. civ. de la 1864, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportate la art. 194 C. proc. civ. Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și o cerere de chemare în garanție a societății C. S.R.L., precum și a lui D., E. F.. Prin sentința civilă nr. 342/2018 din 29.06.2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, a respins acțiunea și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată; a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 24.793,33 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial și a respins cererea de chemare în garanție a societății C. S.R.L., precum și a lui D., E. și F., formulată de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216/2019 din 18.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs. Prin decizia nr. 1233 din 1 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a casat în tot decizia recurată și în parte sentința civilă nr. 342/29.06.2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza primei instanțe, pentru o nouă judecată a cererii principale. Au fost menținute dispozițiile sentinței, privind cererea de chemare în garanție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud sub nr. x/2017*. Prin sentința civilă nr. 73/2021 pronunțată la data de 26.03.2021, Tribunalul Bistrița-Năsăud, în rejudecare, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.R.L.; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 108467,6 euro (sau echivalentul în RON din ziua plății la cursul B.N.R.) și suma de 204427 RON (plus TVA). Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală calculată la sumele la care a fost obligată prin sentință, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata integrală a acestor sume. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 18614,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în limita pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierilor din 02.10.2020 și 12.02.2021, a declarat apel pârâta B. S.R.L. Împotriva sentinței civile nr. 73 din 26.03.2021 a declarat apel și reclamanta A. S.A. Prin decizia civilă nr. 475/2022 din 26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta B. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 73 din 26.03.2021 pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii cererii formulate de pârâtă, cu consecința constatării că pentru suma de 14.778 RON a operat compensația legală. A fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe. De asemenea, s-a respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierilor din 02.10.2020, 12.02.2021 10.12.2021. A fost menținută în rest sentința apelată, fiind obligată intimata să plătească apelantei B. S.R.L. suma de 421,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, partiale. 5.1. Împotriva deciziei civile nr. 475/2022 din 26 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - sectia a II-a Civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei instanței de apel, spre o nouă judecată. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a sustinut că normele de drept material încălcate sunt reprezentate de dispozițiile art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește repararea integrală a prejudiciului și existența legăturii de cauzalitate, precum și de principiul de drept civil accesorium sequitur principale. Instanta de apel a aplicat greșit normele de drept civil privind repararea integrală a prejudiciului, care, în cauză, include penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată achitate de reclamantă. Recurenta-reclamantă a învederat că, în interpretarea art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, răspunderea contractuală implică repararea tuturor prejudiciilor previzibile, deci și a contravalorii penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. S-a mai susținut că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile privind răspunderea contractuală, considerând în mod eronat că nu există o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă și obligarea A. în dosarele nr. x/2013 nr. x/2012 la plata penalițătilor de întârziere și a cheltuielilor de judecată. În cauză, legătura de cauzalitate este dată de existența unor polițe RCA valabile, polițe care nu ar fi existat dacă pârâta își îndeplinea obligațiile în mod corespunzător. În plus, deși polița RCA trebuia să intre în vigoare la o zi după data emiterii, polița din litigiul pendinte a fost pusă în vigoare în aceeași zi cu data emiterii, de către persoana care a întocmit polița, respectiv agentul E., colaborator al pârâtei B. S.R.L. În aceste condiții, reclamanta A. și-a exercitat dreptul la apărare, considerând că polița RCA nu fusese valabil emisă și, astfel, nu putea fi obligată să suporte despăgubiri în temeiul unei polițe nevalabile. Existența celor două litigii nu este imputabilă A., întrucât societatea avea dreptul de a se apăra și de a opune nevalabilitatea poliței. De aceea, în mod greșit, instanța de apel a considerat că nu există o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă și obligarea A., în dosarele nr. x/2013 nr. x/2012, la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, s-a susținut că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei despăgubiri și lipsă de folosință, acestea reprezentând debitul principal. Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt accesorii față de debitul principal, astfel încât acestea ar fi trebuit să urmeze soarta principalului. 5.2. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. În susținerea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a precizat că decizia atacata este neîntemeiată, având în vedere că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii și străine de natura cauzei, iar instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecătii, a schimbat natura și întelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta-pârâtă a susținut că, potrivnic celor retinute de către instanta de apel în decizia recurată, i-a fost încălcat dreptul la o judecată corectă bazată pe principii de legalitate care să îi permită să formuleze apărări, inclusiv în modalitatea chemării în garanție a persoanelor pe care le consideră vinovate de prejudiciul produs. Chiar dacă Înalta Curte, prin decizia nr. 1233/2020, a admis recursul cu privire la acțiunea introductivă, respectiv cu privire la prescripția dreptului la acțiune, în primul ciclu procesual, nu poate fi considerat că s-a analizat cererea pârâtei de chemare în garanție și nici nu se poate considera că este incidentă ipoteza lucrului judecat din moment ce nu există niciun argument, nicio motivare care să dovedească analizarea cererii de chemare în garanție. Având în vedere că Înalta Curte de Casație Justiție a admis recursul privitor la acțiunea principală, era imposibil de analizat pe fond cererea de chemare în garanție, motiv pentru care pârâta a apreciat că singura soluție în analizarea temeiniciei cererii de chemare în garanție era judecarea în al doilea ciclu procesual. De altfel, în decizia de casare nu s-au prezentat argumentele pentru care ar fi respins cererea de chemare în garanție, nu a fost analizată pe fond această cerere, astfel că soluția instanței de rectificare a citativului este neîntemeiată. Recurenta-pârâtă a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate principiile legalității, prevăzut de art. 7 alin. (1) C. proc. civ., aflării adevărului și al rolului activ al judecătorului, prevăzute prin art. 22 C. proc. civ., precum și dreptul la apărare al pârâtei consacrat prin art. 13 C. proc. civ.. Totodată, s-a susținut că rectificarea citativului și scoaterea chemaților în garanție din dosar are semnificația juridică a unei antepronunțări implicite a instanței asupra pricinii, precum a unei părtiniri disimulate favorabile reclamantei. În concluzie, pârâta a solicitat să se constate că încheierea Tribunalului Bistrița-Năsăud din 2 octombrie 2020 prin care s-a dispus rectificarea citativului și implicit a respingerii cererii de chemare în garanție este nelegală, astfel că se impune casarea acesteia cu consecința reîntregirii cadrului procesual cu persoanele chemate în garanție. Totodată, pârâta a mai solicitat să se constate că hotărârea atacată este nelegală, astfel încât se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, introducerea în cauza a chemaților în garanție și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Recurenta-pârâtă a susținut că la termenul de judecată din 12.02.2021 instanța a constatat decăderea din dreptul de a formula cerere de chemare în garanție raportat la dispozițiile art. 73, art. 185 art. 201 C. proc. civ., reținând că cererea de chemare în garanție nu a fost depusă odată cu întâmpinarea, iar în ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare nu s-ar repune părțile în termenul de depunere a întâmpinării. Prin urmare, s-a învederat că soluția decăderii din dreptul de a formula cererea de chemare în garanție este nelegală, motiv pentru care recurenta-pârâtă a solicitat anularea încheierii din 12.02.2021, cu consecința admiterii în principiu a cererii de chemare în garanție și casarea hotărârii atacate. Decizia recurată a mai fost criticată din perspectiva faptului că instanța de fond a respins în mod nejustificat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în termenul legal, considerând că termenul de prescripție este de 3 ani, și nu de 2 ani așa cum pârâta a susținut. În acest sens, s-a subliniat că pretențiile reclamantei față de pârâtă sunt prescrise, raportat la dispozițiile art. 2519 C. civ. și art. 29 alin. (1) lit. b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, adică au fost solicitate peste termenul de 2 ani prevăzut de textul de lege. Recurenta-pârâtă a susținut că prescripția începe, potrivit art. 2523 din noul C. civ., de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În cauză, având în vedere că Înalta Curte nu a analizat dacă actiunea ar fi în termen în ceea ce privește prescripția de 2 ani, recurenta-pârâtă a considerat că prima instanță, cât și cea de apel aveau posibilitatea de a analiza prescripția invocată de societatea pârâtă. Prin urmare, sub aspectul analizei prescripției dreptului la acțiune, instanțele de fond au interpretat în mod greșit actul dedus judecății și probele administrate, pronunțând o soluție neîntemeiată. Recurenta-pârâtă a mai arătat că pretențiile reclamantei nu sunt justificate, deoarece temeiul de drept invocat, respectiv răspunderea contractuală nu operează în cauză, fiind vorba de o răspundere delictuală, cu privire la care nu sunt îndeplinite condițiile tragerii pârâtei la răspundere și obligarea acesteia la plata sumelor de bani. În ceea ce privește penalitățile de întârziere pe care reclamanta trebuie să le achite către G., s-a arătat că acestea nu pot fi imputate pârâtei, întrucât nu poate fi reținută culpa acesteia pentru neachitarea de către A. a despăgubirilor în termen. Prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/2013, instanța a stabilit calitatea de persoană răspunzătoare a A. pentru plata despăgubirilor. Astfel, la data producerii incidentului, A. avea obligația de a plăti despăgubirile dar, în mod nelegal, aceasta a refuzat plata lor. Singura sumă la care pârâta ar putea fi obligată să o achite către A., dacă s-ar dovedi că sunt îndeplinite condițiile răspunderii, ar fi suma de 108.467,60 euro, reprezentând despăgubiri achitate de A. către G.. De asemenea, s-a arătat că în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de A. față de pârâtă, motiv pentru care se impune respingerea cererii formulate de A. de a-i achita despăgubirile pe care le-a plătit către reclamanta din acel dosar, respectiv persoana păgubită. Recurenta-pârâtă a precizat că este nelegală încheierea din 10.12.2021 a Tribunalului Bistrița-Năsăud. Astfel, în ceea ce privește sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere calculate conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și cele reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a vehiculelor avariate și a componentelor aflate în dotarea autovehicolelor, recurenta-pârâtă a sustinut că nu poate fi reținută culpa sa, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de obligare la plata acestor sume. În final, recurenta-pârâtă a precizat că în dosarul nr. x/2016, având ca obiect cererea societății H. S.R.L. față de A., iar B. S.R.L. în calitate de chemată în garanție, pentru obligarea la plata penalităților de întârziere a despăgubirilor în dosarul nr. x/2013, atât Tribunalul București, Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație Justiție au constatat că singura persoană răspunzătoare de plata despăgubirilor este A., fiind astfel respinsă cererea de chemare în garanție formulată față de pârâtă de către A., ca neîntemeiată, instanțele considerând, în mod justificat, că nu se poate reține în sarcina recurentei-pârâte nicio culpă în ceea ce privește plata cu întârziere a despăgubirilor. În consecință, recurenta-pârâtă a invocat puterea de lucru judecat în ceea ce privește stabilirea răspunderii sale privitor la plata altor sume în afara despăgubirilor. La 30 ianuarie 2023, intimatul-chemat în garanție E. a depus întâmpinare. Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., intimatul a susținut că aceasta nu face referire la cererea de chemare în garanție, la încheierea din 2 octombrie 2020 și nici la E., astfel încât această cale de atac nu-l vizează pe intimat. Cu privire la recursul formulat de pârâta B. S.R.L. atât împotriva deciziei instanței de apel, cât și împotriva încheierii din 02.10.2022, intimatul a invocat excepția nulității căii extraordinare de atac, raportat la faptul că aceasta nu conține critici de nelegalitate care să se încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 24 ianuarie 2023 a depus întâmpinare și pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. La 8 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 16 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neexercitându-și acest drept. Prin încheierea din 19 septembrie 2023 au fost admise în principiu recursurile, fiind acordat termen de judecată în ședința de astăzi, cu citarea părților. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității căilor extraordinare de atac, urmând a anula ambele recursuri pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., întemeiat formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține inexistența motivelor de nelegalitate. Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul memoriului de recurs este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu se sancționează cu nulitatea recursului, însă invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul de casare indicat și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Înalta Curte reține că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin motivele invocate, recurenta-reclamantă A. S.A. își reiterează în mod identic poziția procesuală avută în etapele anterioare ale litigiului, fără a formula critici concrete în ceea ce privește considerentele instanței de apel, sub forma identificării regulilor de drept nesocotite ori încălcate. Printr-o primă critică a susținut titulara memoriului de recurs că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește repararea integrală a prejudiciului previzibil și existența legăturii de cauzalitate. Prioritar, Înalta Curte formulează observația că recursul reclamantei are ca obiect doar pretențiile respinse de către instanțele devolutive, respectiv despăgubirile constând în plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată aferente proceselor pierdute de reclamantă, imputate prin acțiunea în răspundere pârâtei. A mai adăugat recurenta-reclamantă că avea dreptul de a se apăra și de a opune nevalabilitatea poliței, iar penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt decât accesoriile debitului principal la care a fost obligată pârâta. Înalta Curte constată că instanțele de fond au respins acest pretenții cu motivarea că plata cu întârziere a debitului pentru care au fost calculate penalitățile de întârziere nu a fost imputabilă brokerului de asigurare-pârâta, ci înseși reclamantei-debitoare. Nu a existat o legătură de cauzalitate între plata cu întârziere a sumelor datorate de reclamantă-societate de asigurare către beneficiari și fapta cauzatoare de prejudicii a pârâtei, fiind incidentă ipoteza refuzului de plată la scadență al debitoarei reclamante. La fel, obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost generată de culpa procesuală a acesteia, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și nu de fapta pârâtei B. S.R.L., în legătură cu întocmirea poliței de asigurare. Prin urmare, reține Înalta Curte că, prin criticile formulate pe calea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă nu combate în substanța lor argumentele din decizia recurată care fac referire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii privind culpa și legătura de cauzalitate cu prejudiciul pretins prin acțiune. Mai mult, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă face referire la necesitatea reanalizării situației de fapt în ceea ce privește existența legăturii de cauzalitate în virtutea unor prezumții, chestiuni care nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, întrucât sunt motive de netemeinicie, fiind depășit cadrul procesual permis de motivele instituite prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ. De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarea acestuia nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului. În continuare, referitor la recursul pârâtei B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, astfel cum s-a menționat și în legătură cu recursul reclamantei, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, memoriul de recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. În susținerea memoriului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că decizia atacată este neîntemeiată, având în vedere că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii și străine de natura cauzei, iar instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecătii, a schimbat natura și întelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut recurenta-pârâtă B. S.R.L. că motivele pe care se sprijină decizia recurată sunt contradictorii și străine de natura cauzei, nefiind analizată cererea sa de chemare în garanție, neputându-se reține nici incidența lucrului judecat din moment ce nu există niciun argument, nicio motivare care să dovedească analizarea cererii de chemare în garanție. De asemenea, a mai apreciat recurenta-pârâtă că, având în vedere faptul că prin decizia de casare nu au fost prezentate argumentele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanție, este neîntemeiată soluția instanței de rectificare a citativului. Deși a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat soluția în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată, prezentând referințe teoretice și generice despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, reiterând chestiunile asupra fondului cauzei, în legătură cu considerentele primei instanțe, în esență fiind expusă nemulțumirea privind modul de soluționare a cererii de chemare în garanție și nu existența unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, privind considerentele deciziei recurate, Referitor la critica ce vizează soluționarea cererii de chemare în garanție, Înalta Curte de Casație și Justiție formulează observația că această chestiune a fost tranșată în raport cu limitele rejudecării trasate prin decizia de casare nr. 1233 din 01 iulie 2020, pronunțată de către instanța supremă prin care au fost menținute în parte dispozițiile sentinței nr. 342 din 29.06.2018 pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, soluția de respingere fiind definitivă, motiv pentru care nu mai poate fi repusă în discuție. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a mai criticat recurenta-pârâtă și soluția tribunalului privind decăderea din dreptul de a formula cererea de chemare în garanție prin raportare la dispozițiile art. 73, art. 185 art. 201 C. proc. civ., critică ce nu poate fi reiterată pentru aceleași considerente expuse anterior. Decizia recurată a mai fost criticată și din perspectiva faptului că instanța de fond a respins în mod nejustificat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în termenul legal, considerând că termenul de prescripție este de 3 ani, și nu de 2 ani așa cum pârâta a susținut, interpretându-se în mod greșit actul dedus judecății și probele administrate, pronunțându-se o soluție neîntemeiată, de admitere a acțiunii reclamantei. Recurenta-pârâtă a mai arătat, în esență, că pretențiile reclamantei nu sunt justificate, deoarece temeiul de drept invocat, respectiv răspunderea civilă contractuală nu operează în cauză, fiind vorba de o răspundere delictuală, cu privire la care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Reține Înalta Curte că, în motivarea căii extraordinare de atac examinate, pârâta nu face decât să își prezinte nemulțumirea față de soluția pronunțată cu privire la obligarea sa la plata prejudiciului produs reclamantei în temeiul răspunderii civile contractuale, fiind prezentate încă o dată argumentele proprii expuse pe fondul cauzei, în combaterea situației de fapt reținute de instanțele devolutive în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză și a efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești pronunțate în legătură cu răspunderea pârâtei. Mai mult, întreaga construcție a memoriului de recurs nu conține altceva decât o reluarea ca atare a motivelor de apel, fără a se referi la considerentele instanței de apel care și-a motivat hotărârea pornind de la caracterul obligatoriu al dezlegărilor și îndrumărilor deciziei de casare potrivit art. 501 C. proc. civ. Simpla reiterare a situației particulare a litigiului nu răspunde exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care impun invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite, în realitate, cu verificarea legalității hotărârii primei instanțe și nu a hotărârii pronunțate în apel. Prin reiterarea motivelor de apel, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei. Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel. Prin urmare, nu sunt întrunite nici exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare. Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Este de observat și că prin decizia de casare s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat incidența termenului de prescripție de 3 ani întemeiat pe dispozițiile art. 2517 C. civ., fiind înlăturate definitiv susținerile pârâtei privind termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ. De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, sunt întemeiate apărările intimatului-chemat în garanție E. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pârâtei. Prin urmare, cum sancțiunea nulității recursului intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1), să anuleze recursurile declarate în cauză.