ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3447/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1321 din 25

octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3650/325/2011*, Tribunalul Timiș a

admis excepția prescripției extinctive și, prin urmare, a respins, ca prescrisă,

cererea reclamantului C.A.M., în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și SC

L.D. SRL., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia civilă nr.

42/A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara a constatat nul apelul

reclamantului, reținând, în esență, că acesta, deși legal citat pentru a semna

apelul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, depunând la dosar o declarație

notarială prin care a arătat doar că își însușește apelul formulat de

apărătorul său.

Prin Decizia nr. 182

din 22 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului,

a casat decizia pentru nelegalitate și a trimis cauza pentru continuarea

judecății.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 20 martie 2014, sub

nr. de Dosar nr. 3650/325/2011**.

Apelantul-reclamant a

depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea

apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei

instanțe, arătând că acțiunea pendinte, fiind o acțiune în prestație tabulară,

este imprescriptibilă, apreciind că prin răspunsul la interogatoriul

încuviințat s-a constatat că folosința spațiului revine reclamantului. A arătat

că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 și

nu art. 1 din același act normativ, așa cum în mod eronat a reținut prima

instanță.

Prin Decizia civilă nr.

484/A din 02 iulie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins apelul reclamantului, ca nefondat.

În fapt, s-a reținut

că, raporturile dintre părți s-au derulat în perioada martie 2004 - septembrie

2007, după care nu a mai există nicio dovadă scriptică, astfel: la data de 16

martie 2004 între reclamantul C.A.M., în calitate de împrumutător și pârâtul D.G.,

în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de împrumut cu privilegiu de

vânzare, prin care reclamantul i-a acordat pârâtului suma de 150.000 euro, din

care suma de 55 000 euro s-a achitat la data încheierii contractului de

împrumut, suma de 20 000 euro urma să se achite la data de 19 mai 2004, suma de

7 500 euro urma să se achite la data de 15 iunie 2004, suma de 26 250 euro urma

să se achite la data de 15 iunie 2004, iar diferența de 41.250 euro, în rate,

reprezentând cota de ½ din ratele lunare ce rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare pentru spațiul din str. I.V.

Raportat la dispozițiile

contractuale, ambele părți s-au obligat să încheie la sfârșitul perioadei de

interdicție contracte de vânzare-cumpărare prin care reclamantul să dobândească

dreptul de proprietate asupra spațiului din P.U. și în cotă-parte asupra

spațiului din str. I.V., fără a mai achita vreo sumă cu titlu de preț al

acestora. La data de 15 decembrie 2004 s-a încheiat un act adiționat, prin care

au fost modificate prevederile pct. 1 alin. (5) în ceea ce privește suma de 26 250

euro, în sensul că din această sumă s-a achitat 4.000 euro la data de 9

octombrie 2004, precum și suma de 6.000 euro la data de 24 noiembrie 2004, iar

diferența de 16 250 euro la data de 15 decembrie 2004. La data de 8 martie 2005,

un act adițional la contractul de împrumut din 16 martie 2004, în care s-a

menționat că până la data de 8 martie 2005 s-a achitat sub formă de împrumut de

către reclamant suma totală de 116 000 euro, iar pârâtul D.G. a recunoscut că a

primit această sumă pe care a folosit-o la cumpărarea spațiilor comerciale din

P.U. și din str. T. De asemenea, s-au achitat de către reclamant timp de 9

luni, până în luna martie 2005, cota de ½ din ratele lunare stabilite

prin graficul de plăți anexă la contractul de vânzare-cumpărare. Prin același

act adițional, pârâtul și-a reconfirmat angajamentul ca la data achitării

integrale a prețului pentru spațiile cumpărate și la expirarea interdicției de

înstrăinare de trei ani să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu

reclamantul pentru spațiile situate în P.U. și str. T.V.

La data de 27 septembrie

2007 între reclamant, în calitate de împrumutător și pârâta SC L.D. SRL,

reprezentată de pârâtul D.G., în calitate de împrumutată, s-a încheiat un nou

contract de împrumut cu privilegiu de vânzare, prin care reclamantul i-a

achitat pârâtei suma de 15 000 euro în vederea cumpărării terenului aferent

spațiului comercial din Timișoara, înscris în C.F.Timișoara, iar în 24 iulie 2007,

s-a mai depus un script prin care reclamantul a arătat că i-a achitat pârâtului

D.G. suma de 2 730 euro, cu titlu de avans la contractul de vânzare-cumpărare a

terenului situat în Timișoara, în cotă de ½ din teren. La data de 3

iulie 2007, părțile au încheiat un act adiționat la contractul de

vânzare-cumpărare din 17 iunie 2004, având ca obiect terenul aferent spațiului

din Timișoara.

În ceea ce privește

imobilele în litigiu, a constatat că între Municipiul Timișoara, în

reprezentarea Statului Român, în calitate de vânzător și pârâta SC L.D. SRL.,

în calitate de cumpărătoare s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 17

iunie 2004, având ca obiect spațiul de prestări servicii situat în Timișoara,

înscris în C.F. Timișoara, în suprafață de 467,41 mp, cu o interdicție, conform

art. 9 din contract, în sensul că spațiul comercial nu poate fi înstrăinat prin

acte între vii și nu poate fi folosit decât pentru activități de producție, de

comerț și de prestări servicii, timp de 3 ani de la data dobândirii. În mod

similar, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 9 septembrie 2004,

având ca obiect spațiul de prestări servicii situat în Timișoara, înscris în

C.F. Timișoara, în suprafață de 74,93 mp cu o interdicție identică.

Observând obiectul

contractului încheiat de părți, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a

reținut excepția prescripției extinctive, raportat la art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescripția începe să curgă de la

data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită,

respectiv art. 7 alin. (3) din același act normativ care prevede că dacă dreptul

este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să

curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul, fiind astfel

înlăturate susținerile privitoare la incidența prevederilor art. 27 din Legea

nr. 7/1996, care se referă doar la predarea înscrisurilor necesare pentru

înscrierea unui drept în cartea funciară.

Câtă vreme la data 17

iunie 2007, respectiv 9 septembrie 2007 s-a născut dreptul la acțiune al

reclamantului pentru încheierea contractului și a început să curgă termenul de

prescripție extinctivă, el s-a încheiat la data de 18 iunie 2010, respectiv 10 09septembrie

corect a fost respinsă ca prescrisă.

Împotriva Deciziei civile

nr. 484/A din 02 iulie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

formulat cerere de recurs la data de 7 august 2014 reclamantul C.A.M., prin

care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a susținut că, raportat la

conținutul contractului prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra

imobilelor situate în Timișoara, jud. Timiș, dreptul la acțiune al

reclamantului este imprescriptibil, indiferent de cum s-a intitulat actul supus

analizei.

Acțiunea în prestație

tabulară în dinamica sistemelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu

caracterul real al acțiunii în prestație tabulară, este imprescriptibilă,

atunci când se întemeiază pe dreptul de proprietate al reclamantului și

prescriptibilă în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., dacă se

referă la un drept real temporar, a cărui acțiune se prescrie. În drept, au

fost invocate prevederile art. 27 din Legea nr. 7/1996.

Astfel cum se poate

observa din înscrisurile depuse, folosința spațiului a revenit pârâtului, prin

intermediul societății sale, ca urmare a unei înțelegeri între acesta și

pârâți, înțelegere materializată prin contractele de închiriere depuse.

Indiferent de cum se

intitulează actul în baza căruia se transmite dreptul de proprietate (contract

de vânzare-cumpărare, contract de împrumut, etc.), esența acestuia este cel

care determină modalitatea de acțiune în instanță, ceea ce înseamnă că prezenta

acțiune este o acțiune în prestație tabulară, motiv pentru care aceasta este

imprescriptibilă.

În mod eronat,

instanța de fond a reținut că prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 ar

fi aplicabile în speța dedusă judecății, în condițiile în care sunt aplicabile

prevederile art. 27 din același act normativ.

Pe temeiul

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. s-a solicitat casarea hotărârii

și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, respectiv Curtea de

Apel Timișoara.

Recursul este

nefondat.

Prima instană a

respins, ca prescrisă, cererea reclamantului C.A.M., în contradictoriu cu

pârâții D.G., D.M. și SC L.D. SRL, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de apel

confirmând prin soluția pronunțată această hotărâre.

Instanțele anterioare

au reținut corect că, în ipoteza unei promisiuni bilaterale de

vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să

încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, acțiunea prin care

beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să

țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de

prescripție extinctivă, chiar dacă bunul la care se referă convenția părților

este un imobil, deoarece obiectul antecontractului nu este bunul imobil, ci

obligația de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul

termenului de prescripție extinctivă.

Cum acțiunea a fost

formulată la data de 16 februarie 2011, în mod evident după împlinirea

termenului general de prescripție, fără a se dovedi vreo cauză de întrerupere

ori de suspendare a acestuia, excepția prescripției dreptului la acțiune nu

putea fi ignorată de prima instanță învestită.

Potrivit

dispozițiilor exprese ale legii incidente cauzei - art. 1 alin. (1) și art. 7 alin.

(1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 - dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit în lege, respectiv prescripția începe sa curgă de la data când se

naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar pentru

ipoteza în care dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv,

prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat

termenul.

În

condițiile în care modul de calcul explicit arătat de către instanțele

anterioare în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate nu poate fi

contestat sub aspectul acurateții sale, nu poate fi reținută nici o critică de

nelegalitate sub aspectul aplicării în cauză a instituției prescripției

extinctive.

Reclamantul a

încercat să schimbe obiectul și temeiului juridic al acțiunii deduse judecății,

într-o acțiunea în prestație tabulară, reglementată de art. 27 alin. (1), (2)

și (3) din Legea nr. 7/1996 republicată și modificată, conform căreia cel care

s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept real

asupra unui imobil este dator să îi predea toate înscrisurile necesare pentru

înscrierea acelui drept, în caz contrar persoana interesată putând solicita

instanței să dispună înscrierea în cartea funciară, iar hotărârea instanței de

judecată va suplini consimțământul la înscriere al părții care are obligația de

a preda înscrisurile necesare înscrierii.

Cum nu ne aflăm

într-un astfel de context de învestire, nu se poate reține caracterul

imprescriptibil al acțiunii.

Nu poate fi primit

argumentul recurentului conform căruia dreptul la acțiune al reclamantului ar

fi imprescriptibil, indiferent de cum s-a intitulat actul supus analizei,

întrucât regimul juridic al prescripției este diferit în raport de natura și

conținutul raportului juridic dedus judecății și pe care instanțele anterioare

l-au identificat în mod corect, în temeiul principiilor care guvernează

procesul civil, principiul disponibilității, respectiv principiul legalității.

Indicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în

condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate

acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.

Reclamantul nu

precizează ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voință

făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în

interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamantului, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva Decizia nr. 484/A

din 2 iulie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 decembrie 2014.