ÎCCJ, decizie (scj.ro #81609)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81609) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Aplicarea

sancțiunii nulității cererii de apel nesemnată de parte.

Nelegalitatea măsurii în condițiile complinirii lipsei prin declarație

notarială prin care partea declară că își însușește

apelul.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil.

Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic :

nulitate

- cerere de apel

- proces echitabil

C.pr.civ.,

art. 287

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6

Aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel,

conform dispozițiile art. 287 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ., constituie o

ingerință în dreptul de acces la instanță al părții,

în condițiile în care partea care deși depusese o cerere de apel

nesemnată, fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în

instanță pentru a semna cererea de apel, a complinit această

absență prin depunerea unei declarații notariale prin care a

arătat în mod expres

că își

însușește apelul formulat prin avocatul ales și prin

depunerea

contractului de asistență juridică al cărui obiect îl

reprezenta redactarea apelului

, precum

și asistarea și reprezentarea în

fața instanței de

apel.

Astfel, părții apelante i s-a produs o

vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea

sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis

cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu

împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului,

măsură ce nu era necesară și nici nu a păstrat un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele

utilizate și interesul părții de a-și vedea protejat

dreptul pretins.

Secția I

civilă, decizia nr. 182 din 22 ianuarie 2014

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Timișoara, declinată ulterior Tribunalului

Timiș, spre competentă soluționare, reclamantul C.A.M. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și S.C. L.D.

S.R.L., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele situate în

Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 1321 din 25.10.2012,

Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea la excepția lipsei

procedurii

prealabile; a admis excepția prescripției extinctive și a respins,

ca prescrisă, cererea formulată de

reclamantul

C.A.M., în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și S.C. L.D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul

C.A.M., solicitând admiterea apelului, anularea

hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe.

În motivarea apelului, s-a invocat faptul că dreptul la

acțiunea în prestație tabulară este imprescriptibil,

instanța de fond reținând, în mod eronat, că prevederile art. 1

din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabile speță, în condițiile

în care prezentei cauze îi sunt aplicabile disp. art. 21 din același act

normativ.

Prin decizia civilă nr. 42A din 25 martie 2013, Curtea de

Apel Timișoara, Secția a II-a civilă a constatat nul apelul

formulat de reclamantul C.A.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut următoarele:

În conformitate cu art. 287 alin. (1) C.pr.civ., cererea de apel

va cuprinde semnătura,  cerință prevăzută,

sub sancțiunea nulității, la alin. (2) al aceluiași articol

și care poate fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2)

C.pr.civ.

Potrivit art. 133 alin. (2) C.pr.civ., lipsa semnăturii se

poate împlini în tot cursul judecății, iar dacă pârâtul

invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să

semneze, cel mai târziu la prima zi de înfățișare

următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar

ședința în care a fost invocată nulitatea.

Curtea a constatat că pârâtul, deși legal citat pentru

a se prezenta în instanță și pentru a semna apelul, potrivit

prevederilor legale arătate, nu s-a conformat dispozițiilor

instanței, depunând la dosar o declarație notarială prin care

arată că își însușește apelul formulat de

apărătorul său.

Acest înscris nu poate echivala cu complinirea semnăturii,

deoarece apelul declarat în cauză a fost

introdus pe rolul instanței de

către C.A.M. personal, și

nu prin apărător.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul,

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ., recurentul a

susținut următoarele:

La primul termen de judecată, în apel, s-a învederat

instanței că apelul a fost formulat prin avocat, iar, dintr-o eroare

materială, a omis semnarea cererii de apel, eroare/omisiune care se

acoperă prin depunerea împuternicirii avocațiale și a

contractului de asistență juridică, instanța de apel

acordând un termen de judecată, până la care apelantul să

facă dovada că își însușește cererea de apel,

punându-le în vedere să depună în acest sens și contractul de

asistență juridică încheiat, pentru a se putea observa dacă

reprezentantul apelantului avea dreptul să formuleze și să

semneze apelul în numele părții.

La termenul din 15.03.2013, din cauza faptului că apelantul

este cetățean italian și locuiește în Italia, unde își

desfășoară

activitatea

profesională, nu s-a putut prezenta în fața instanței pentru

semnarea

apelului, însă, anterior termenului de judecată, aflându-se în

România, s-a prezentat la BNP B.P., unde a dat o declarație

notarială, prin care declara că își însușește apelul

formulat, declarație pe care a depus-o la dosar.

Chiar dacă, a depus alături de declarația

notarială, anterior menționată, și contractul de

asistență juridică, din care rezultă cu certitudine că

avocatul ales a fost angajat pentru redactarea și susținerea

apelului, instanța, limitându-se la dispozițiile art. 287 alin. (1)

C.pr.civ., fără a avea în vedere înscrisurile și

dispozițiile art. 68 alin. (2) C.pr.civ. și art. 133 alin. (2)

C.pr.civ., a concluzionat că înscrisurile nu pot echivala cu complinirea

semnăturii.

Or, prin declarația notarială, autentificată sub

nr. 227 din 16.03.2013, apelantul a arătat că își

însușește apelul formulat prin avocat, iar declarația

autentificată este asimilată declarației verbale, astfel cum

prevede art. 68 alin. (2) C.pr.civ.

Recurentul a mai susținut că motivarea hotărârii,

sub aspectul lipsei semnăturii, este de un formalism exagerat, rezultat

din greșita interpretare a art. 68 C.pr.civ.; scopul acestei

reglementări fiind preîntâmpinarea sesizării instanței în numele

unor persoane, fără știința acestora, însă, în

prezenta speță, având în vedere și obiectul acesteia și

toate demersurile făcute de recurent, acestuia i se încalcă dreptul

la un proces echitabil și liberul acces la justiție prevăzut de

art. 6 din Convenția Europeană.

Cerința ca o cauză să fie examinată în mod

echitabil trebuie înțeleasă în sensul da a se asigura respectarea

principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul

contradictorialității și principiul dreptului la apărare,

ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă și

posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza

sa instanței de judecată, în condiții care să nu o

dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează

prin asigurarea dreptului său la apărare. în sens material, acest

drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care

asigură părților posibilitatea de a-și apăra

interesele, iar, în sens formal, el include dreptul părților de

a-și angaja un avocat, însă, față de hotărârea

pronunțată în apel, toate aceste drepturi ale recurentului au fost

încălcate.

Analizând recursul, în raport de criticile menționate,

Înalta Curte a apreciat că este fondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Motivele de recurs se raportează la greșita aplicare

și interpretare în concret a dispozițiilor art. 287 alin. (2)

C.pr.civ., care prevăd aplicarea sancțiunii nulității în

ipoteza în care cererea de apel nu cuprinde semnătura părții

care a formulat-o, astfel cum se menționează dispozițiile art.

287 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.

În cauză, se constată că apelantul reclamant

C.A.M. a depus o cerere de apel nesemnată, acesta fiind citat cu

mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de

apel.

Din perspectiva recurentului, această absență a

unui element

intrinsec al conținutului

cererii de apel nu a fost complinită în cauză,

prin

prezentarea sa, ci prin depunerea unei declarații notariale, autentificate

sub nr. x din 16.03.2013, prin care apelantul a arătat în

mod expres că își însușește

apelul formulat prin avocatul ales și prin

depunerea contractului

de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, al cărui

obiect îl reprezintă redactarea apelului împotriva sentinței civile

nr. 1321/2012, pronunțată de

Tribunalul

Timiș, precum și asistarea și reprezentarea apelantului în

fața

Curții de Apel Timișoara.

Distingând în mod necesar între excepția lipsei de

semnătură și excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant, distincție care pare ignorată de către

apărătorul recurentului, care ar fi trebuit să

semneze cererea de apel în virtutea contractului

de asistență juridică

din 30 noiembrie 2012, care îi

conferea această putere, urmează a analiza dacă sancțiunea

nulității cererii de apel este necesară și

proporțională în cauză, din perspectiva articolului 6 al

Convenției Europene, care garantează dreptul la un proces echitabil,

cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la

instanță, invocat ca temei juridic în cuprinsul motivelor de recurs.

Conform jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului,

în ipoteza

în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal

independent

și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu

doar că trebuie să fie legală, să urmărească un

scop legitim și să fie necesară într-o  societate

democratică,  dar ea trebuie  să fie și

proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin

balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc,

dintre mijloacele folosite și scopul vizat (cauza

Lungoci împotriva

României

, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26

aprilie 2006, par. 36).

În cauză, ingerința în dreptul de acces la

instanță al reclamantului constă în aplicarea sancțiunii

nulității apelului.

Or, dacă această ingerință este

prevăzută de lege, respectiv de art. 287 alin.(2) C.pr.civ.,

urmărește un scop legitim - respectarea unor formalități

impuse de lege și buna administrare a justiției, Înalta Curtea

apreciază că această sancțiune nu era necesară și

proporțională în cauză, pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte

consideră util să precizeze că,

deși

în materie civilă instanța de contencios european a drepturilor omului

nu instituie în sarcina statelor contractante obligația de a

crea instanțe de apel sau de recurs

(casație), în ipoteza în care statul

reglementează, în

propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a

recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie

efectiv, garanțiile fundamentale ale articolului 6 din

Convenție fiind aplicabile (cauza

Blandeau

c. Franței

, hotărârea din

10 iulie 2008, cauza

Gregorio

de Andrade c. Portugaliei

, hotărârea din 14 noiembrie 2006).

În cauza dedusă judecății, deși, în mod

formal, cererea de apel nu a fost semnată nici de către apelant, nici

de către apărătorul ales

al

acestuia, voința reclamantului de a-și însuși apelul este

expresă și

este manifestată în formă autentică

în fața notarului, astfel încât nu există nici un dubiu că

acesta si-a manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva

hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu

soluționarea acesteia.

În acest context, judecătorii apelului ar fi putut să

îi impună apărătorului reclamantului să semneze cererea de

apel, câtă vreme acesta era împuternicit să o facă, conform

contractului de asistență juridică încheiat între

părți.

Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului reclamant, o

vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea

sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis

cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei

complexitate este dată de obiectul său și de miza sa pentru

reclamant, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții

de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. nr.

1321 din 25.10.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș,

măsură ce nu este necesară în cauză și nu

păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

vizat, mijloacele utilizate și interesul reclamantului de a-și vedea

protejat dreptul pretins.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul

remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părții la un

proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, este

acela al casării deciziei recurate și

continuării judecății căii de atac a

apelului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) și (5) C.pr.civ., a admis recursul declarat de

reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din

25 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia

recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății

aceleiași instanțe de apel.