ÎCCJ, decizie (scj.ro #81609)

Aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel nesemnată de parte. Nelegalitatea măsurii în condițiile complinirii lipsei prin declarație notarială prin care partea declară că își însușește apelul. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic : nulitate - cerere de apel - proces echitabil C.pr.civ., art. 287 Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 Aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel, conform dispozițiile art. 287 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ., constituie o ingerință în dreptul de acces la instanță al părții, în condițiile în care partea care deși depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel, a complinit această absență prin depunerea unei declarații notariale prin care a arătat în mod expres că își însușește apelul formulat prin avocatul ales și prin depunerea contractului de asistență juridică al cărui obiect îl reprezenta redactarea apelului , precum și asistarea și reprezentarea în fața instanței de apel.

Astfel, părții apelante i s-a produs o vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului, măsură ce nu era necesară și nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul părții de a-și vedea protejat dreptul pretins. Secția I civilă, decizia nr. 182 din 22 ianuarie 2014 Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Timișoara, declinată ulterior Tribunalului Timiș, spre competentă soluționare, reclamantul C.A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M.

și S.C. L.D. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele situate în Timișoara. Prin sentința civilă nr. 1321 din 25.10.2012, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea la excepția lipsei procedurii prealabile; a admis excepția prescripției extinctive și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul C.A.M., în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și S.C. L.D. S.R.L. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul C.A.M., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea apelului, s-a invocat faptul că dreptul la acțiunea în prestație tabulară este imprescriptibil, instanța de fond reținând, în mod eronat, că prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabile speță, în condițiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile disp.

art. 21 din același act normativ. Prin decizia civilă nr. 42A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă a constatat nul apelul formulat de reclamantul C.A.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În conformitate cu art. 287 alin. (1) C.pr.civ., cererea de apel va cuprinde semnătura, cerință prevăzută, sub sancțiunea nulității, la alin. (2) al aceluiași articol și care poate fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C.pr.civ. Potrivit art. 133 alin. (2) C.pr.civ., lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății, iar dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze, cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.

Curtea a constatat că pârâtul, deși legal citat pentru a se prezenta în instanță și pentru a semna apelul, potrivit prevederilor legale arătate, nu s-a conformat dispozițiilor instanței, depunând la dosar o declarație notarială prin care arată că își însușește apelul formulat de apărătorul său. Acest înscris nu poate echivala cu complinirea semnăturii, deoarece apelul declarat în cauză a fost introdus pe rolul instanței de către C.A.M. personal, și nu prin apărător. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ., recurentul a susținut următoarele: La primul termen de judecată, în apel, s-a învederat instanței că apelul a fost formulat prin avocat, iar, dintr-o eroare materială, a omis semnarea cererii de apel, eroare/omisiune care se acoperă prin depunerea împuternicirii avocațiale și a contractului de asistență juridică, instanța de apel acordând un termen de judecată, până la care apelantul să facă dovada că își însușește cererea de apel, punându-le în vedere să depună în acest sens și contractul de asistență juridică încheiat, pentru a se putea observa dacă reprezentantul apelantului avea dreptul să formuleze și să semneze apelul în numele părții.

La termenul din 15.03.2013, din cauza faptului că apelantul este cetățean italian și locuiește în Italia, unde își desfășoară activitatea profesională, nu s-a putut prezenta în fața instanței pentru semnarea apelului, însă, anterior termenului de judecată, aflându-se în România, s-a prezentat la BNP B.P., unde a dat o declarație notarială, prin care declara că își însușește apelul formulat, declarație pe care a depus-o la dosar. Chiar dacă, a depus alături de declarația notarială, anterior menționată, și contractul de asistență juridică, din care rezultă cu certitudine că avocatul ales a fost angajat pentru redactarea și susținerea apelului, instanța, limitându-se la dispozițiile art. 287 alin. (1) C.pr.civ., fără a avea în vedere înscrisurile și dispozițiile art. 68 alin. (2) C.pr.civ.

și art. 133 alin. (2) C.pr.civ., a concluzionat că înscrisurile nu pot echivala cu complinirea semnăturii. Or, prin declarația notarială, autentificată sub nr. 227 din 16.03.2013, apelantul a arătat că își însușește apelul formulat prin avocat, iar declarația autentificată este asimilată declarației verbale, astfel cum prevede art. 68 alin. (2) C.pr.civ. Recurentul a mai susținut că motivarea hotărârii, sub aspectul lipsei semnăturii, este de un formalism exagerat, rezultat din greșita interpretare a art. 68 C.pr.civ.; scopul acestei reglementări fiind preîntâmpinarea sesizării instanței în numele unor persoane, fără știința acestora, însă, în prezenta speță, având în vedere și obiectul acesteia și toate demersurile făcute de recurent, acestuia i se încalcă dreptul la un proces echitabil și liberul acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană.

Cerința ca o cauză să fie examinată în mod echitabil trebuie înțeleasă în sensul da a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces. Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. în sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar, în sens formal, el include dreptul părților de a-și angaja un avocat, însă, față de hotărârea pronunțată în apel, toate aceste drepturi ale recurentului au fost încălcate.

Analizând recursul, în raport de criticile menționate, Înalta Curte a apreciat că este fondat, pentru considerentele ce vor succede: Motivele de recurs se raportează la greșita aplicare și interpretare în concret a dispozițiilor art. 287 alin. (2) C.pr.civ., care prevăd aplicarea sancțiunii nulității în ipoteza în care cererea de apel nu cuprinde semnătura părții care a formulat-o, astfel cum se menționează dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. În cauză, se constată că apelantul reclamant C.A.M. a depus o cerere de apel nesemnată, acesta fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel.

Din perspectiva recurentului, această absență a unui element intrinsec al conținutului cererii de apel nu a fost complinită în cauză, prin prezentarea sa, ci prin depunerea unei declarații notariale, autentificate sub nr. x din 16.03.2013, prin care apelantul a arătat în mod expres că își însușește apelul formulat prin avocatul ales și prin depunerea contractului de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, al cărui obiect îl reprezintă redactarea apelului împotriva sentinței civile nr. 1321/2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, precum și asistarea și reprezentarea apelantului în fața Curții de Apel Timișoara.

Distingând în mod necesar între excepția lipsei de semnătură și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, distincție care pare ignorată de către apărătorul recurentului, care ar fi trebuit să semneze cererea de apel în virtutea contractului de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, care îi conferea această putere, urmează a analiza dacă sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională în cauză, din perspectiva articolului 6 al Convenției Europene, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la instanță, invocat ca temei juridic în cuprinsul motivelor de recurs.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (cauza Lungoci împotriva României , hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36). În cauză, ingerința în dreptul de acces la instanță al reclamantului constă în aplicarea sancțiunii nulității apelului.

Or, dacă această ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 287 alin.(2) C.pr.civ., urmărește un scop legitim - respectarea unor formalități impuse de lege și buna administrare a justiției, Înalta Curtea apreciază că această sancțiune nu era necesară și proporțională în cauză, pentru următoarele argumente: Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), în ipoteza în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale articolului 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franței , hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei , hotărârea din 14 noiembrie 2006). În cauza dedusă judecății, deși, în mod formal, cererea de apel nu a fost semnată nici de către apelant, nici de către apărătorul ales al acestuia, voința reclamantului de a-și însuși apelul este expresă și este manifestată în formă autentică în fața notarului,

astfel încât nu există nici un dubiu că acesta si-a manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea acesteia. În acest context, judecătorii apelului ar fi putut să îi impună apărătorului reclamantului să semneze cererea de apel, câtă vreme acesta era împuternicit să o facă, conform contractului de asistență juridică încheiat între părți.

Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului reclamant, o vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său și de miza sa pentru reclamant, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. nr. 1321 din 25.10.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, măsură ce nu este necesară în cauză și nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul reclamantului de a-și vedea protejat dreptul pretins. În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părții la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, este acela al casării deciziei recurate și continuării judecății căii de atac a apelului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C.pr.civ., a admis recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din 25 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe de apel.