ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 182/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe

rolul Judecătoriei Timișoara, declinată ulterior Tribunalului Timiș, spre

competentă soluționare, reclamantul C.A.M. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și SC L.D. SRL, pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele situate

în Timișoara, Piața U., și str. T.V.

Prin sentința civilă

nr. 1321 din 25 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3650/325/2011*,

Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea la excepția lipsei procedurii

prealabile; a admis excepția prescripției extinctive și a respins, ca

prescrisă, cererea formulată de reclamantul C.A.M., în contradictoriu cu

pârâții D.G., D.M. și SC L.D. SRL.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel reclamantul C.A.M., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea apelului,

s-a invocat, în esență, faptul că dreptul la acțiunea în prestație tabulară este

imprescriptibil, instanța de fond reținând, în mod eronat, că prevederile art. 1

din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabile speței de față, în condițiile în care

prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din același act normativ.

Pârâții intimați D.G.,

D.M. și SC L.D. SRL au formulat concluzii scrise, solicitând respingerea apelului

și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 42A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a constatat

nul apelul formulat de reclamantul C.A.M.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel, prin prisma excepției nulității apelului, a reținut următoarele:

În conformitate cu

art. 287 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde semnătura, cerință

prevăzută, sub sancțiunea nulității, la alin. (2) al aceluiași art. și care poate

fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 133

alin. (2) C. proc. civ., lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății,

iar dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze, cel

mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță,

în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.

Curtea a constatat că

pârâtul, deși legal citat pentru a se prezenta în instanță și pentru a semna apelul,

potrivit prevederilor legale arătate, nu s-a conformat dispozițiilor instanței,

depunând la dosar o declarație notarială prin care arată că își însușește apelul

formulat de apărătorul său, R.A.I.M.

Acest înscris nu poate

echivala cu complinirea semnăturii, deoarece apelul declarat în cauză a fost introdus

pe rolul instanței de către C.A.M. personal, și nu prin apărător.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs reclamantul C.A.M., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut următoarele:

La primul termen de judecată,

în apel, s-a învederat instanței că apelul a fost formulat prin avocat, iar, dintr-o

eroare materială, a omis semnarea cererii de apel, eroare/omisiune care se acoperă

prin depunerea împuternicirii avocațiale și a contractului de asistență juridică,

instanța de apel acordând un termen de judecată, până la care apelantul să facă

dovada că își însușește cererea de apel, punându-le în vedere să depună în acest

sens și contractul de asistență juridică încheiat, pentru a se putea observa

dacă reprezentantul apelantului avea dreptul să formuleze și să semneze apelul în

numele părții.

La termenul din 15

martie 2013, din cauza faptului că apelantul este cetățean italian și locuiește

în Italia, unde își desfășoară activitatea profesională, nu s-a putut prezenta în

fața instanței pentru semnarea apelului, însă, anterior termenului de judecată,

aflându-se în România, s-a prezentat la Biroul Notarial Public B.P., unde a dat

o declarație notarială, autentificată din 16 martie 2013, prin care declara că își

însușește apelul formulat, declarație pe care a depus-o la dosar.

Chiar dacă, a depus, alături

de declarația notarială, anterior menționată, și contractul de asistență juridică,

din care rezultă cu certitudine că avocatul ales a fost angajat pentru redactarea

și susținerea apelului, instanța, limitându-se la dispozițiile art. 287 alin.

(1) C. proc. civ., fără a avea în vedere înscrisurile și dispozițiile art. 68

alin. (2) C. proc. civ. și art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a concluzionat că înscrisurile

nu pot echivala cu complinirea semnăturii.

Or, prin declarația notarială,

autentificată din 16 martie 2013, apelantul a arătat că își însușește apelul formulat

prin avocat, iar declarația autentificată este asimilată declarației verbale, astfel

cum prevede art. 68 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut

că motivarea hotărârii, sub aspectul lipsei semnăturii, este de un formalism exagerat,

rezultat din greșita interpretare a art. 68 C. proc. civ.; scopul acestei reglementări

fiind preîntâmpinarea sesizării instanței în numele unor persoane, fără știința

acestora, însă, în prezenta speță, având în vedere și obiectul acesteia și toate

demersurile făcute de recurent, acestuia i se încalcă dreptul la un proces echitabil

și liberul acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Cerința ca o cauză să

fie examinată în mod echitabil trebuie înțeleasă în sensul da a se asigura respectarea

principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității

și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților

în proces.

Dreptul la un proces echitabil

înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței

de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea

ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. În sens material, acest

drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea

de a-și apăra interesele, iar, în sens formal, el include dreptul părților de a-și

angaja un avocat, însă, față de hotărârea pronunțată în apel, toate aceste

drepturi ale recurentului au fost încălcate.

Analizând recursul, în

raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Motivele de recurs se

raportează la greșita aplicare și interpretare în concret a dispozițiilor

art. 287 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd aplicarea sancțiunii nulității

în ipoteza în care cererea de apel nu cuprinde semnătura părții care a formulat-o,

astfel cum se menționează dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

În cauză, se constată

că apelantul-reclamant C.A.M. a depus o cerere de apel nesemnată, acesta fiind citat

cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel.

Din perspectiva recurentului,

această absență a unui element intrinsec al conținutului cererii de apel

nu a fost complinită în cauză, prin prezentarea sa, ci prin depunerea unei declarații

notariale, autentificate din 16 martie 2013, prin care apelantul a arătat în mod

expres că își însușește apelul formulat prin avocatul ales și prin depunerea

contractului de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, al cărui obiect îl

reprezintă redactarea apelului împotriva sentinței civile nr. 1321 din 25

octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, precum și asistarea și

reprezentarea apelantului în fața Curții de Apel Timișoara.

Distingând în mod necesar

între excepția lipsei de semnătură și excepția lipsei dovezii calității

de reprezentant, distincție care pare ignorată de către apărătorul recurentului,

care ar fi trebuit să semneze cererea de apel în virtutea contractului de asistență

juridică din 30 noiembrie 2012, care îi conferea această putere, urmează a analiza

dacă sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională

în cauză, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială,

dreptul de acces la instanță, invocat ca temei juridic în cuprinsul motivelor

de recurs.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie

să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate

democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază

prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele

folosite și scopul vizat (a se vedea cauza

Lungoci împotriva

României

, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006).

În cauză,

ingerința în dreptul de acces la instanță al reclamantului constă în aplicarea

sancțiunii nulității apelului.

Or, dacă această

ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 287 alin. (2) C. proc.

civ., urmărește un scop legitim, respectarea unor formalități impuse de lege și

buna administrare a justiției, Înalta Curtea apreciază că această sancțiune nu era

necesară și proporțională în cauză, pentru următoarele argumente:

Sub un prim

aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă

instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor

contractante obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), în ipoteza

în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a

apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să

fie efectiv, garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza

Blandeau c. Franței

, hotărârea

din 10 iulie 2008, cauza

Gregorio de Andrade c. Portugaliei

, hotărârea

din 14 noiembrie 2006).

În cauza dedusă

judecății, deși, în mod formal, cererea de apel nu a fost semnată nici de către

apelant, nici de către apărătorul ales al acestuia, voința reclamantului de

a-și însuși apelul este expresă și este manifestată în formă autentică

în fața notarului, astfel încât nu există niciun dubiu că acesta și-a

manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei

instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea acesteia.

În acest context,

judecătorii apelului ar fi putut să îi impună apărătorului reclamantului să semneze

cererea de apel, câtă vreme acesta era împuternicit să o facă, conform contractului

de asistență juridică încheiat între părți.

Neprocedând

în acest mod, i s-a produs apelantului reclamant, o vătămare procesuală esențială,

constând în aplicarea sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis

cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată

de obiectul său și de miza sa pentru reclamant, ceea ce echivalează cu împiedicarea

dreptului părții de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinței civile

nr. nr. 1321 din 25 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, măsură ce nu

este necesară în cauză și nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul reclamantului de a-și vedea

protejat dreptul pretins.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părții

la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, este

acela al casării deciziei recurate și continuării judecății căii de atac a

apelului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ.,

va admite recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din

25 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa decizia

recurată și va trimite cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din 25 martie 2013 a Curții de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 ianuarie 2014.