ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1488/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 15 februarie 2011, sub nr. x/325/2011, reclamanta SC A. SRL Timișoara a chemat în judecată pârâții Statul Român - reprezentat de Municipiul Timișoara - prin Primar, Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, B., C. și SC D. SRL Giarmata, pentru acțiune în constatarea nulității absolute, solicitând instanței: să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, referitor la spațiul comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. x Timișoara, nr. top. y; să constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008, referitoare la spațiul comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. x Timișoara, nr. top. y; să dispună radierea din C.F. x Timișoara, nr. top. y a înscrierilor efectuate la poziția B1 și B2 pe numele pârâtului B. din C.F. x, din C.F. x1 Timișoara - colectiv, și restabilirea situației anterioare, și să constate că SC A. SRL are un drept de preempțiune referitor la achiziționarea spațiului comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. x Timișoara, nr. top. y, în drept, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 948, combinat cu art. 966 - 968 C. civ., și art. 16 din Legea nr. 550/2002.

Prin Sentința civilă nr. 20.459 din 8 septembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2011, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ.

Urmare a declinării competenței, la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții B. și C., au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., iar pe fond au solicitat respingerea, ca netemeinică și nelegală, a acțiunii reclamantei.

Prin Încheierea pronunțată la data de 4 aprilie 2012, Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ, a admis excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Timiș, invocată din oficiu și s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului și trimiterea, spre competentă soluționare, secției I civile, a Tribunalului Timiș.

La Tribunalul Timiș, secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*.

Prin Încheierea pronunțată la termenul de judecată din data de 22 iunie 2012, instanța a dispus transpunerea cauzei de la secția civilă a Tribunalului Timiș, la secția de contencios administrativ și fiscal a aceluiași Tribunal Timiș și constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul secției civile a Curții de Apel Timișoara, pentru a statua asupra incidentului procedural.

Pe rolul secției civile a Curții de Apel Timișoara, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*.

Prin Decizia civilă nr. 24/CC din 22 august 2012, Curtea de Apel Timișoara, a respins cererea de pronunțare a regulatorului de competență, între secția civilă și secția de contencios administrativ, ale Tribunalului Timiș și a dispus restituirea dosarului la Tribunalul Timiș, în vederea continuării judecății.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, în data de 21 septembrie 2012.

Prin Încheierea nr. 3.218/PI din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*, a fost declinată competența de soluționare, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, context în care, suspendând judecata pendinte, dosarul a fost înaintat secției civile a Curții de Apel Timișoara, pentru a statua asupra incidentului procedural.

Pe rolul secției civile a Curții de Apel Timișoara, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/59/2013.

Prin Sentința civilă nr. 11 din 25 iunie 2013, pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/59/2013, s-a constatat stabilită în favoarea Tribunalului Timiș competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL Timișoara față de pârâții Statul român reprezentat de Municipiul Timișoara, B. și SC D. SRL Giarmata.

Constatându-se stabilită în favoarea Tribunalului Timiș competența soluționării acțiunii, la această instanță cauza a fost înregistrată, sub Dosar nr. x/59/2013.

Prin Sentința civilă nr. 698/PI, pronunțată la data de 7 aprilie 2014, în Dosarul nr. x/59/2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - reprezentat de Municipiul Timișoara, prin Primar, Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, B., C. și SC D. SRL Giarmata; fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

Pârâtul B., deține titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989 - Luptător Rănit", conform Certificatului seria LTR-G din 26 mai 2006, eliberat de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, în baza Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, nr. 341/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, persoanele care dețin titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989 - Luptător Rănit", beneficiază pe lângă indemnizația calculată conform prevederilor art. 4, și de următoarele drepturi: "c) cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări de servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări de servicii".

Prin Contractul de închiriere din 21 aprilie 2004, Primăria Municipiului Timișoara a închiriat pârâtului B., spațiul cu altă destinație în suprafață de 36,50 mp, situat în Timișoara.

Ulterior, Consiliul local al Municipiului Timișoara a hotărât vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietate privată a statului, care se aflau în administrarea Consiliului Local Timișoara, închiriate beneficiarilor Legii nr. 341/2004, conform Hotărârii Consiliului Local din 31 iulie 2007.

Având calitatea de beneficiar al Legii nr. 341/2004 și fiind titularul Contractului de închiriere din 21 aprilie 2004, pârâtul B., a încheiat cu Municipiul Timișoara, Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, având ca obiect spațiul comercial situat în incinta imobilului din Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. y1, în suprafață totală de 41,91 mp, cu prețul de 33.500 RON + 19% TVA, ce a făcut obiectul Contractului de închiriere din 21 aprilie 2004.

Pârâtul B. s-a obligat, conform prevederilor art. 9 din contract, să nu înstrăineze spațiul comercial cumpărat în condițiile mai sus menționate, prin acte între vii, timp de 3 ani de la data dobândirii și să îl folosească pentru activități de producție, de comerț și de prestări servicii.

Ulterior, respectiv la data 18 iulie 2008, între pârâtul B., în calitate de promitent vânzător și pârâta SC D. SRL, în calitate de promitent cumpărător, a fost încheiată o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, având ca obiect spațiul comercial mai sus menționat, în cuprinsul promisiunii făcându-se referire la imposibilitatea înstrăinării imobilului timp de 3 ani de la data dobândirii prin Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008.

Reclamanta SC A. SRL, solicită constatarea nulității absolute a Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, încheiat între pârâtul B. și pârâtul Municipiul Timișoara, precum și a promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâtul B. și pârâta SC D. SRL, invocând în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nerespectarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002, iar în ceea ce privește promisiune de vânzare-cumpărare, încălcarea interdicției legale prevăzute de Legea nr. 550/2002, considerând că între părți a fost încheiată o veritabilă vânzare-cumpărare, în condițiile achitării de către pârâta SC D. SRL, a prețului convenit.

Corespunde realității că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002: "Vânzarea spațiilor comerciale, de prestări de servicii și de producție către comercianții, respectiv prestatorii de servicii persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unui contract de închiriere, concesiune, locație de gestiune, asociere în participațiune sau leasing, încheiat în condițiile legii și valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face la solicitarea acestora, prin metoda negocierii directe ...", însă contractul de vânzare-cumpărare cu privire la care reclamantă solicită constatarea nulității absolute, pentru nerespectarea condiției privind calitatea de comerciant a cumpărătorului, nu a fost încheiat în baza prevederilor Legii nr. 550/2002, ci în baza art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, a recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008 și a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată în data de 18 iulie 2008, pentru nerespectarea dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 și a interdicției de înstrăinare și grevare prevăzută de același act normativ, este neîntemeiată.

În ceea ce privește clauza prevăzută în cuprinsul contractului referitoare la interdicția înstrăinării spațiul comercial, prin acte între vii timp de 3 ani de la data dobândirii, este de menționat că prin încheierea promisiunii de vânzare cumpărare, pârâtul B., nu a transmis pârâtei SC D. SRL, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, ci doar și-a asumat o obligație de a face, respectiv de a încheia, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în condițiile stipulate.

Constatând, în raport de cele mai sus menționate, că în cauză nu s-a făcut dovada existentei unui motiv de nulitate absolută, contractul de vânzare-cumpărare și promisiunea de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 341/2004 și a prevederilor art. 948 și urm. C. civ., tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute, iar ca urmare a respingerii acestora, a respins și petitele formulate în subsidiar, privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului B. și constatarea dreptului de preemțiune al reclamantei.

În ceea ce privește solicitarea pârâtei SC D. SRL de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, la dosar nefiind depuse dovezi în sensul efectuării unor cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC A. SRL Timișoara, la data de 14 iulie 2014, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la termenul de judecată din data de 2 octombrie 2014.

Prin Încheierea din ședința publică din 30 octombrie 2014 instanța de apel a soluționat cererile de probațiune formulate de reprezentantul apelantei, pentru considerentele menționate în cuprinsul acestei încheieri, prorogând soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant al intimatei pârâte SC D. SRL (invocată la acest termen de judecată de reprezentantul apelantei reclamante) pentru a se depune la dosar înscrisurile doveditoare ale acestei calități și excepția de netimbrare a cererilor de chemare în judecată și de apel invocată de reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2014, reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL a depus la dosar împuternicire de reprezentare juridică și copie legitimație conform Statutului consilierilor juridici, având în vedere excepția invocată la termenul anterior, iar instanța de apel a respins excepția de netimbrare a cererilor de chemare în judecată și de apel invocată de reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL, pentru considerentele menționate în cuprinsul încheierii de ședință.

La același termen de judecată, apelanta reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a H.C.L.M.T. din 31 ianuarie 2007, depunând în scris motivarea acestei excepții.

Intimații Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au depus note de ședință referitoare la excepția de nelegalitate invocată de apelanta reclamantă, invocând și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a formula această excepție.

Prin Încheierea din ședința publică din 15 ianuarie 2015, instanța de apel a dispus sesizarea instanței de contencios administrativ competentă, respectiv Tribunalul Timiș conform art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. din 1864, cu soluționarea excepției de nelegalitate a HCL Timișoara din 31 iulie 2007 invocată de apelanta reclamantă, precum și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate menționate mai sus, pentru considerentele inserate în cuprinsul încheierii menționate.

La termenul de judecată din 11 mai 2017, instanța de apel a admis cererea de repunere pe rol formulată de intimata pârâtă SC D. SRL ca urmare a soluționării irevocabile prin Decizia civilă nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/30/2015* a excepției de nelegalitate invocată de apelanta reclamantă.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 83, pronunțată la data de 11 mai 2017, în Dosarul nr. x/59/2013*, a respins apelul formulat de apelanta- reclamantă SC A. SRL Timișoara, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român reprezentat de Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, B., C. și SC D. SRL Giarmata, împotriva Sentinței civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul x/59/2013, și a obligat apelanta- reclamantă să plătească intimatei pârâte SC D. SRL suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele motive:

Curtea a constatat că, prin Sentința civilă nr. 256 din 12 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/30/2015, a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 formulată de reclamanta SC A. SRL.

În considerentele hotărârii instanței de recurs, s-au statuat cu putere de lucru judecat față de părțile acestei cauze (aceleași cu părțile din Dosarul nr. x/30/2015) mai multe aspecte, incidente în ceea ce privește motivele de apel invocate, fiind redate în continuare în cuprinsul deciziei recurate.

Prin urmare, Curtea a constatat că H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 a avut ca obiect aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, având ca destinatari pe beneficiarii Legii nr. 341/2004, titulari ai contractelor de închiriere a spațiilor comerciale enumerate limitativ în Anexa nr. 1 la hotărâre, iar contractul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat în baza acestei hotărâri, așa cum rezultă și din Extrasul procesului-verbal din 14 aprilie 2008 privind negocierea prețului cu pârâtul cumpărător B.

Rezultă deci, a reținut instanța de apel, că susținerile reclamantei privind nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2006 cu motivarea că, în realitate, s-ar fi încheiat în baza Legii nr. 550/2002 și nu în baza Legii nr. 341/2002 și că nu respectă cerințele imperative ale Legii nr. 550/2002, sunt neîntemeiate.

Instanța de apel a apreciat că nu este întemeiată nici susținerea conform căreia pârâtul cumpărător B. nu putea opta și pentru închirierea și pentru cumpărarea spațiului comercial întrucât, pe de o parte, Legea nr. 341/2004 nu cuprinde o astfel de interdicție, pe de altă parte, instanța de contencios administrativ a statuat, că este legală H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 care a prevăzut ca persoanele care cumpără spațiile comerciale care fac obiectul său trebuie să fie destinatarii Legii nr. 341/2004 și titulari ai contractelor de închiriere a spațiilor respective, deci, a condiționat încheierea contractului de vânzare-cumpărare de calitatea de chiriaș la momentul vânzării.

Referitor la susținerea reclamantei privind modalitatea și prețul de înstrăinare a terenului aferent spațiului comercial către pârâtul B. prin Contractul de vânzare- cumpărare nr. x/2008, Curtea a constatat că în cuprinsul acestui contract nu s-a prevăzut înstrăinarea terenului aferent, conform art. 1 și 4 din acest contract, așa cum rezultă și din Extrasul procesului-verbal din 14 aprilie 2008 privind negocierea prețului cu pârâtul cumpărător B., tot din cele două înscrisuri rezultând că prețul spațiului comercial a fost negociat în mod direct cu cumpărătorul, conform H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 emisă în aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 341/2004, așa cum a statuat instanța de contencios administrativ, iar afirmațiile reclamantei nu probează caracterul derizoriu al prețului astfel negociat, astfel încât nu se poate reține absența cauzei contractului din acest motiv.

În ceea ce privește încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare între pârâții B. și SC D. SRL, instanța de apel a reținut că aceasta nu transmite dreptul de proprietate, ci dă naștere unei obligații de a face, respectiv, de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare, conform acordului părților (art. 969 C. civ.) chiar dacă plata prețului și predarea bunului s-ar fi realizat la momentul încheierii promisiunii, astfel încât, susținerile apelantei reclamante că promisiunea este lovită de nulitate absolută deoarece ar fi transmis dreptul de proprietate asupra bunului, s-a apreciat că nu sunt întemeiate. De asemenea, încasarea de către pârâtul B. a prețului promisiunii de vânzare-cumpărare nu are nicio relevanță sub aspectul plății prețului contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul Timișoara prin Primar.

Având în vedere cele mai sus arătate, precum și motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată și susținerile pârâților din întâmpinările depuse la dosar, Curtea a constatat că în mod legal tribunalul a soluționat cererea de probațiune formulată de reclamantă prin Încheierea din 31 martie 2014, aplicând în mod corect dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța consideră că pot duce la dezlegarea pricinii.

Instanța de apel a mai reținut, contrar susținerilor apelantei, că, în partea finală a considerentelor sentinței apelate, prima instanță a arătat că în ceea ce privește petitul privind constatarea dreptului de preempțiune al reclamantei îl va respinge împreună cu cel privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului B., ca o consecință logică a respingerii capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare și promisiunii bilaterale având ca obiect spațiul comercial asupra căruia reclamanta invoca dreptul de preempțiune.

Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a reținut că sentința tribunalului este legală și temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins.

În baza art. 298 rap. la art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC D. SRL suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat conform facturii și chitanței de la dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SRL Timișoara, solicitând admiterea recursului formulat, și: în principal, în baza art. 304 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea Deciziei civile nr. 83 din 11 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/59/2013*, și trimiterea cauzei în vederea rejudecării în apel aceleiași instanțe - Curtea de Apel Timișoara; în subsidiar 1 - casarea în tot a deciziei civile recurate și a Sentinței civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș și trimiterea cauzei în apel spre rejudecare, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâților - intimați și a unei probe cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, și, în subsidiar 2 - modificarea în tot a sentinței civile și a deciziei civile recurate, iar, pe fond, admiterea acțiunii formulate, respectiv, să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. /2008, referitor la spațiul comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. y, și să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008 privind același imobil, radierea din C.F. a înscrierilor efectuate cu privire la aceste contracte și revenirea la situația anterioară, cu constatarea unui drept de preempțiune în favoarea reclamantei-recurente SC A. SRL la achiziționarea spațiului comercial.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara a relevat, foarte pe larg, istoricul din dosar, și a invocat, în esență, următoarele motive:

În ceea ce privește motivul principal de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile recurate nr. 83 din 11 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/59/2013*, și trimiterea cauzei în vederea rejudecării în apel aceleiași instanțe - Curtea de Apel Timișoara, apreciind recurenta-reclamantă că procedura de citare cu aceasta pentru termenul de judecată din data de 11 mai 2015 nu a fost legal îndeplinită, societatea fiind citată la sediul procedural ales - Cabinet de avocat "E." din Timișoara, și nu la sediul societății din Timișoara, jud. Timiș.

Susține recurenta-reclamantă că această citare a societății sale trebuia realizată în condițiile în care la data de 11 mai 2017, SC A. SRL a fost înștiințată în legătură cu rezilierea contractului de asistență juridică încheiat cu dl. avocat E. având ca obiect reprezentarea în Dosarul nr. x/59/2013* al Curții de Apel Timișoara și alegerea sediului procedural la cabinetul de avocatură respectiv.

Totodată, recurenta-reclamantă a menționat faptul că nu a avut cunoștință de termenul de judecată din data de 11 mai 2017, aflând ulterior, din conținutului practicalei Deciziei civile nr. 83 din 11 mai 2017 de faptul că dl. avocat E. ar fi cerut ca citarea SC A. SRL să se realizeze la sediul său social din Timișoara, întrucât, citarea sa s-ar fi realizat exclusiv la sediul procedural ales, respectiv, la adresa din Timișoara.

Recurenta-reclamantă a arătat că soluția dată de instanța de apel cererii de amânare a cauzei este profund eronată, în condițiile în care încetarea mandatului de reprezentare încheiat cu dl. avocat E. a intervenit în mod unilateral (prin rezilierea de către dl. avocat E. a contractului de asistență juridică) la data de 10 mai 2017, astfel încât: SC A. SRL nu a fost legal citată la sediul social, citarea sa pentru termenul de judecată din data de 11 mai 2017 având loc. la sediul procedural ales; și, de asemenea s-a încălcat și dreptul la apărare și la un proces echitabil al SC A. SRL, în condițiile în care nu a avut cunoștință despre termenul de judecată din data de 11 mai 2017, astfel fiind păgubită de dreptul său de a-și susține cauza, cu atât mai mult cu cât instanța nici măcar nu a amânat pronunțarea pentru a-i da măcar posibilitatea să depună concluzii scrise, ci a pronunțat soluția în aceeași zi - 11 mai 2017.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel avea cunoștință despre adresa sediului său social din Timișoara, însă, respingând solicitarea de amânare formulată de fostul său avocat E., în vederea citării SC A. SRL la sediul social, a considerat fără temei faptul că nu ar fi intervenit rezilierea contractului de asistență juridică.

În concluzie, în condițiile în care SC A. SRL nu a fost legal citată la adresa sediului social din Timișoara, în vederea respectării dreptului său la apărare, respectiv, cel puțin nu a fost amânată pronunțarea cauzei în vederea depunerii de concluzii scrise, recurenta-reclamantă susține că a fost cauzată acesteia o vătămare a drepturilor și intereselor legitime, întrucât, dată fiind calea de atac a apelului, SC A. SRL nu a fost în măsură să susțină în apel cererea în probațiune formulată, respectiv, toate apărările la care a făcut referire în motivele de apel, așadar, efectele nulității nu pot fiind înlăturate decât prin anularea actului de procedură astfel întocmit, respectiv, a Deciziei civile recurate nr. 83 din 11 mai 2017.

Cât privește subsidiarul 1 din recurs, prin care a solicitat casarea în tot a Deciziei civile recurate și a Sentinței civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, și trimiterea cauzei în apel spre rejudecare, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâților-intimați și a unei probe cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara a relevat, din nou, istoricul cauzei și considerentele Hotărârii nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, reținute cu putere de lucru judecat, incidente și în ceea ce privește motivele de apel invocate, și a arătat că, ceea ce însă nu a analizat Curtea de Apel Timișoara, în calitate de instanță de apel, este incidența în cauză a nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 414/2008, referitor la spațiul comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top y, și să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008, prin prisma încălcării normelor legale imperative referitoare la: cumpărarea imobilului spațiu comercial de către o persoană care nu avea acest drept și calitatea cerută de lege, în realitate, cumpărătorul fiind intimata-pârâtă SC D. SRL, care a achitat integral prețul imobilului, în acest sens nefiind administrată nici un fel de probă, deși a solicitat atât în prima instanță, cât și în apel, admiterea probei cu interogatoriul SC D. SRL și a intimaților- pârâți B. și C.

În realitate, a arătat recurenta- reclamantă, în ceea ce privește încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008 a intervenit o interpunere de persoană, în sensul că adevăratul proprietar al imobilului este SC D. SRL, astfel, contractul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută, lipsind cauza acestuia și având, totodată, la bază o cauză ilicită, în condițiile în care SC D. SRL, încă anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a intrat în posesia și folosința spațiului, chiar și în momentul încheierii contractului de închiriere cu intimatul-pârât B.

Această "interpunere de persoane", susține recurenta, a fost realizată tocmai cu scopul de a ocoli dispozițiile legilor speciale, respectiv, ale Legii nr. 341/2004 și ale Legii nr. 550/2002 care impun ca și cumpărătorii spațiilor comerciale să aibă o anumită calitate determinată de lege (comerciant sau revoluționar), și, date fiind aceste limitări prevăzute și în H.C.L.M.T. nr. x/2007, SC D. SRL nu putea să achiziționeze în nume propriu imobilul în litigiu.

Pe de altă parte, a mai susținut recurenta-reclamantă, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au fost preocupate de cercetarea caracterului derizoriu al prețului în raport cu data relativ recentă la care a fost încheiată promisiunea de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008, respectiv, la împrejurarea că SC A. SRL a achiziționat un spațiu asemănător, fiind obligată să achiziționeze și cota-parte de teren aferentă, în acest sens impunându-se efectuarea unei expertize de evaluare.

Recurenta-reclamantă a învederat instanței faptul că, prin cererea în probațiune depusă și solicitată în termen legal, a solicitat admiterea probei cu interogatoriul intimaților-pârâți, dorind dovedirea unor aspecte legate de modalitatea de folosință a spațiului comercial anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a promisiunii de vânzare-cumpărare, împrejurări de fapt legate de încheierea acestor contracte în legătură cu obiectul cererii introductive, respectiv, nulitate absolută, precum și împrejurări de fapt înaintea, în timpul și după încheierea contractului în legătură cu relația contractuală dintre SC D. SRL și B., respectiv, C.

SC D. SRL nu avea și nu are posibilitatea legală să participe în mod direct la achiziționarea acestui imobil, reușind acest lucru în mod fraudulos și indirect, folosindu-se de persoana fizică B., în temeiul prevederilor Legii nr. 341/2004.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că a susținut, totodată, că pentru justa soluționare a pricinii este importantă determinarea modalității în care a avut loc. plata prețului de vânzare al imobilului, pentru justa stabilire a cauzei actului juridic și a caracterului licit sau ilicit al convenției trebuind stabilită corect starea de fapt reală și condițiile în care s-a realizat plata prețului și "negocierea" în contractul de vânzare-cumpărare, de asemenea, fiind importantă stabilirea modalității în care a avut loc. folosința efectivă a spațiului comercial în litigiu, atât anterior încheierii convenției de vânzare, cât și ulterior "dobândirii dreptului de proprietate", B. fiind doar în mod fictiv chiriaș al acestui spațiu, în realitate folosința propriu-zisă a spațiului având-o SC D. SRL.

Susține recurenta-reclamantă că a mai arătat că se impune ca pârâții SC D. SRL și B. să depună copia promisiunii de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008 integral și necenzurat, deoarece exemplarul aflat la dosarul cauzei a fost cenzurat în ceea ce privește prețul convenției și datele cu caracter personal, de către lucrătorii O.C.P.I. Timiș, și că, totodată, a solicitat admiterea probei testimoniale și audierea în calitate de martor a doamnei F. care cunoaște în mod direct aspecte legate de condițiile și modalitatea de încheiere a contractelor și de folosința efectivă a spațiului, precum și comunicarea de către pârâtul Statul Român - reprezentat prin Municipiul Timișoara a modalității în care a fost stabilit prețul.

Astfel, apreciază că în mod nelegal instanța de fond a respins, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri în probațiune, care se impunea a fi admisă tocmai având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și limitele învestirii instanței de apel, în continuare, fiind evocat conținutul prevederilor art. 966 alin. (1) și art. 968 alin. (1) C. civ., și, așadar, arătând recurenta, instanța de apel nu a analizat cererea de chemare în judecată, respectiv, nu a administrat probatoriul prin prisma acestor dispoziții legale care atrag nulitatea absolută a actelor contestate, care se referă la absența cauzei și la cauza ilicită, mărginindu-se să analizeze cererea de chemare în judecată și apelul formulat exclusiv prin prisma H.C.L.M.T. nr. x/2007 și a Legii nr. 341/2004; or, dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. sunt dispoziții generale și completează dispozițiile normelor speciale, nefiind excluse de la aplicarea acestora.

Totodată, a mai arătat recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a analizat cererea de chemare în judecată și apelul formulat prin prisma criticilor apelantei referitoare la incidența și aplicabilitatea Legii nr. 341/2004, a Legii nr. 550/2002 și a H.C.L.M.T. nr. 258/2007, în ceea ce privește condițiile de cumpărare.

În susținerea subsidiarului 2 din recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței civile și a deciziei civile recurate, iar, pe fond, admiterea acțiunii formulate, respectiv, să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008, referitor la spațiul comercial situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. y, și să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008 privind același imobil, radierea din C.F. a înscrierilor efectuate cu privire la aceste contracte și revenirea la situația anterioară, cu constatarea unui drept de preempțiune în favoarea reclamantei-recurente SC A. SRL la achiziționarea spațiului comercial, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că, atât Tribunalul, cât și instanța de apel, în mod nelegal au reținut incidența prevederilor Legii nr. 341/2004 și a Hotărârii Consiliului Local Timișoara din 31 iulie 2007 privind vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietate privată a statului, care se află în administrarea C.L.M.T., închiriate beneficiarilor Legii nr. 341/2004, respectiv, Anexa 1 din Hotărâre, poziția nr. 3, și nu ale Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale, sub imperiul căreia a fost realizată vânzarea.

A arătat recurenta-reclamantă că, SC D. SRL, adevăratul proprietar fraudulos al spațiului comercial, a dorit să ocolească prevederile Legii nr. 550/2002 și a uzat de un artificiu juridic, încheind o promisiune de vânzare-cumpărare cu un beneficiar al Legii nr. 341/2004, beneficiar care nu a folosit niciodată spațiul închiriat, folosința fiind o situație premisă încheierii valabile a vânzării-cumpărării.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, modificată, conferă beneficiarului dispozițiilor legale o opțiune alternativă între posibilitatea de a închiria spațiul comercial și cumpărare, fără ca legea să prevadă în cazul în care se alege varianta închirierii, și posibilitatea de cumpărare a spațiului, arătând recurenta că, componența, modalitatea de numire a membrilor comisiei de negociere și atribuțiile acestora rezultă din prevederile art. 6 din Legea nr. 550/2002, spre deosebire de vânzarea în temeiul prevederilor Legii nr. 341/2004, situație în care componența, numărul membrilor și atribuțiile comisiei se stabilesc prin Hotărâre de Consiliu Local, iar referitor la dreptul prioritar al recurentei-reclamante de a cumpăra spațiul comercial în litigiu, nu s-a motivat sub nicio formă respingerea acestui petit, motiv ce atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, datorită calității de proprietar vecin comerciant, reclamanta îndeplinind și condițiile legale prevăzute de Legea nr. 550/2002 în vederea achiziționării acestui spațiu comercial.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază și că este nelegală obligarea sa la plata onorariului avocațial în cuantum de 2.000 RON, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada prestării acestor servicii de către avocat, SC D. SRL fiind reprezentată prin consilier juridic G. în faza de judecată a apelului.

Legal citați, intimații-pârâți Statul Român - reprezentat de Municipiul Timișoara, Prin Primar și Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată pe rolul instanței la data de 10 august 2017, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile recurate.

La rândul său, intimata-pârâtă SC D. SRL Giarmata a formulat întâmpinare, transmisă instanței prin email, la data de 12 octombrie 2017, și în original, prin poștă, înregistrată la data de 13 octombrie 2017, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, netemeinic și nemotivat, și menținerea deciziei civile recurate ca temeinică și legală, considerându-l, de fapt, un abuz de drept procesual exercitat cu rea-credință.

Și intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, transmisă instanței prin e-mail, la data de 13 octombrie 2017, și în original, prin poștă, înregistrată la data de 16 octombrie 2017, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.

Față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs pentru nemotivare invocată de către intimații-pârâți Statul Român - reprezentat de Municipiul Timișoara, Prin Primar și Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția este nefondată, apreciind că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care pot fi încadrate în motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., respectiv, în pct. 5, pct. 7 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, se constată că recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin raportare la criticile dezvoltate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că acestea pot fi subsumate doar motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 din același act normativ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reține că, în speța de față, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici care să vizeze schimbarea înseși a naturii juridice sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, instanța supremă constatând că motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 a fost invocat strict formal, și nu se verifică incidența acestui motiv de nelegalitate.

Criticile ce vizează modalitatea de soluționare a apelului, în opinia recurentei-reclamante, cu procedura de citare nelegal îndeplinită, față de împrejurarea că nu a fost citată la sediul social, în condițiile rezilierii contractului de asistență juridică cu avocatul la al cărui sediu își alesese sediul procesual, și, astfel, cu încălcarea dreptului său la apărare și la un proces echitabil, se rețin a fi vădit nefondate, pentru următoarele considerente:

Curtea Constituțională, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Această soluție este consacrată constituțional, în art. 126 alin. (2) din Constituția României, care prevede: "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", (astfel cum rezultă din Decizia nr. 1/1994 pronunțată de Curtea Constituțională). În considerentele aceleiași decizii, se reține că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc. decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care, și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă, inclusiv, în ce privește înștiințarea instanței cu privire la schimbările intervenite pe parcursul procesului- în speță, a sediului procesual ales, urmare rezilierii mandatului acordat avocatului.

Conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. "(2) Mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de înfățișare sau de împlinirea termenelor căilor de atac".

Astfel, acest text instituie obligația mandatarului care renunță la împuternicire să înștiințeze mandantul și instanța cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de înfățișare, termen pe care, în speță, avocatul angajat de reclamantă nu l-a respectat.

Această împrejurare nu poate avea, însă, în plan procesual, consecințele juridice propuse de recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara, pentru că, în temeiul art. 156 C. proc. civ., "(1) Instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a acordat mai multe termene în cauză, tocmai în vederea pregătirii apărării de către recurenta-reclamantă, inclusiv, față de cererea de probațiune depusă de aceasta, sau pentru sesizarea instanței de control al contenciosului administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate invocate, iar la termenul din 11 mai 2017, instanța de apel a respins motivat și cu legala aplicare a prevederilor art. 72 alin. (2) C. proc. civ., cererea de amânare a cauzei formulată de avocatul E., apreciind-o ca neîntemeiată.

Or, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare doar atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

În speță, se constată că, reclamanta a depus declarația de apel sub semnătura și ștampila apărătorului ales, Cabinet de Avocat "E." și a indicat pentru comunicarea actelor de procedură adresa sediului social al acestuia, din Timișoara, instanța îndeplinind procedura de citare față de apelanta-reclamantă la această adresă, cu atât mai mult cu cât a fost depusă și împuternicirea avocațială pentru faza procesuală a apelului și s-a asigurat reprezentarea acesteia prin prezența la toate termenele a avocatului ales, E.

Apărarea recurentei-reclamante întemeiată pe împrejurarea rezilierii contractului de asistență juridică încheiat cu avocatul E. urmează a fi înlăturată, Înalta Curte apreciind norma legală evocată ca neavând relevanță în cauză, deoarece situația modificării adresei domiciliului/sediului părții în cursul procesului nu se regăsește în speță, pe de o parte, indicația sediului procesual ales la sediul societății de avocatură fiind făcută de reclamantă în fața instanței de apel, în condițiile în care mandatul acordat a fost dat și pentru faza judecății în apel, reclamanta neindicându-și adresa sediului social pentru a fi citată, iar, pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 alin. (2) C. proc. civ. nu-i poate fi imputată instanței de apel.

Mai mult, reclamanta nu a comunicat instanței o altă adresă pentru comunicarea actelor de procedură, așa cum statuează dispozițiile art. 95 C. proc. civ., citarea acesteia la adresa indicată prin cererea de apel, neschimbată pe parcursul judecării litigiului, realizându-se cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția României revizuită "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Art. 723 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință, și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute".

Prin prisma acestor dispoziții se deduce că reclamanta trebuie să exercite orice drept, atât la declanșarea procesului, cât și ulterior, pe parcursul judecății, cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, în egală măsură, dreptul trebuie utilizat în vederea realizării finalității sale.

Față de dispozițiile legale citate, instanța de control judiciar reține că, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neproducând reclamantei SC A. SRL Timișoara vreo vătămare, întrucât aceasta a avut posibilitatea să participe la judecată și să-și formuleze apărarea, conform principiilor fundamentale procesuale ale contradictorialității și dreptului la apărare.

Prin urmare, nu poate fi reținută o încălcare a principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității care să atragă nulitatea hotărârii potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, stabilirea corectă a cadrului procesual și îndeplinirea legală a procedurii de citare este de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce, în speță, a fost respectat.

În raport de această situație, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă și legală a dispozițiilor art. 87 și art. 85 C. proc. civ., coroborat cu art. 72 alin. (2) din același Cod, deci cu respectarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba, așadar, de vreo vătămare a reclamantei, prin aceea că nu a fost în nici un fel privată de un grad de jurisdicție, neputându-se susține întemeiat că nu ar fi avut cunoștință despre derularea fazei procesuale a apelului și fiind, astfel, în imposibilitate de a-și susține pretențiile.

Instanța de apel a pronunțat, așadar, o hotărâre legală, care nu este lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu atrage incidența motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., spre a se dispune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, prin prisma căruia a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate și a sentinței de fond pronunțate de Tribunalul Timiș, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâților și cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara a reproșat instanței de apel că nu a analizat incidența în cauză a nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare, cât și a promisiunii bilaterale de vânzare- cumpărare, pe de altă parte, în mod nelegal a susținut aceasta, nu au fost preocupate de cercetarea caracterului derizoriu al prețului, și tot în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii în probațiune cu audierea martorei F., care se impunea a fi admisă tocmai având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și limitele învestirii instanței de apel.

Critica este nefondată.

Drept mijloace de dovadă în apel, recurenta- reclamantă SC A. SRL Timișoara a cerut administrarea de probe cu interogatoriul pârâților B., C. și SC D. SRL Giarmata, proba testimonială și proba cu înscrisuri.

La dosar a fost depusă de către reclamantă și o cerere în probațiune scrisă, iar o încheiere de încuviințare a probelor în sensul art. 168 C. proc. civ. există în dosar, astfel că, nu se poate susține cu temei că această etapă procesuală lipsește din cercetarea judecătorească a instanței de apel.

Astfel, după un prim termen în care pricina s-a amânat pentru ca pârâții, cărora li s-au comunicat motivele de apel, să formuleze apărări pe cale de întâmpinare, la cel de-al doilea termen de judecată, cererea în probațiune depusă de reclamantă a fost pusă în discuția părților, când în prezența reclamantei, reprezentată prin avocat, au avut loc. dezbaterile, iar cauza s-a amânat la 27 noiembrie 2014, instanța pronunțându-se asupra probatoriilor solicitate.

Așadar, cu deplina respectare a dreptului complex la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a pus în discuție cererea de probe a reclamantei, s-a pronunțat asupra admisibilității lor în conformitate cu art. 167 C. proc. civ., potrivit cu care dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii (...) și astfel, pronunțându-se asupra cererii acesteia de probatorii, instanța de apel nu a sancționat-o cu decăderea din dreptul de a solicita și administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele respingerii unora dintre probele solicitate.

Cum critica din recursul de față vizează pretinsa încălcare a dreptului recurentei-reclamante de a administra dovezi, Înalta Curte constată că, în condițiile în care există încheierea de încuviințare a probelor cerute de aceasta sau de respingere a celor pe care instanța le-a considerat ca nefiind utile cauzei, nu se poate reține că reclamanta a fost vătămată în dreptul său de a propune și administra dovezi, ca parte componentă a dreptului la o procedură echitabilă, desfășurată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și a principiilor care guvernează procesul civil, ceea ce, în pricină, a fost respectat, nefiind incident, nici din această perspectivă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondate, și criticile recurentei-reclamante care vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, argumentele instanței constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce n