ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 528/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 539 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. Timișoara, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de BNP B.; a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf număr cadastral x și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.R.L. asupra aceluiași imobil, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. în contradictoriu cu reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L. Timișoara solicitând să se constate incidența art. 36 din Legea nr. 85/2006 și să se suspende acest litigiu în apel.

În principal s-a solicitat anularea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, să se schimbe sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, în ceea ce privește primul petit și, ca inadmisibilă, în ceea ce privește al doilea petit.

Prin decizia civilă nr. 98/R din 31 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul pârâtei S.C. C. S.R.L. Timișoara, respingând cererea de intervenție în interesul pârâtei apelante formulată de intervenienta E. S.A. București, precum și cererea privind cheltuielile de judecată formulată de pârâta apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L. Timișoara, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond și rejudecarea litigiului de către Tribunalul Timiș cu participarea intervenientei E. - Sucursala Timiș, urmând a se dezbate și pretențiile reconvenționale ale recurentei-pârâte, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea apelului și a cererii de intervenție în interesul apelantei și schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.

Prin decizia nr. 3609/15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. Timișoara, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, iar prin decizia nr. 4349 din 5 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 3609 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și a fixat un nou termen de judecată pentru soluționarea recursului.

S-a reținut că Înalta Curte a anulat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. Timișoara fără citarea și introducerea în cauză a administratorului judiciar F. Timișoara al pârâtei S.C. C. S.R.L. cu încălcarea dispozițiilor art. 87 alin. (5) C. proc. civ.. Lichidatorul F. și-a însușit recursul declarat de S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 98/R din 31 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Comercială.

Prin decizia nr. 1927 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar F. Timișoara împotriva deciziei nr. 98/R din 31 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Comercială, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că restabilirea situației anterioare este o operațiune complexă care implică restituirea prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare. Prin respingerea apelului, instanța a menținut în totalitate hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante S.C. A. S.R.L. asupra aceluiași imobil.

Cu toate acestea, instanța supremă a statuat că deși exista ca motiv de apel, instanța nu a pus în discuția părților și nici nu s-a pronunțat cu privire la restituirea prețului achitat de societatea cumpărătoare, deși aceasta este un efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare.

S-a subliniat că aceeași solicitare a fost făcută și de E. - S.A. prin cererea de intervenție în interesul apelantei S.C. C. S.R.L. Timișoara, iar instanța nu s-a pronunțat asupra acesteia.

De asemenea, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a lămurit situația juridică a imobilului, care a fost vândut, faptul că acesta, în opinia recurentei, era grevat de ipoteci de rangul I, II, III, IV și V în favoarea G. România S.A. - Sucursala Timișoara și nu putea fi urmărit și vândut decât după îndestularea creditorului ipotecar G. iar, în aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra acestui motiv de apel.

Pe de altă parte, s-a reținut că există o fraudă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, față de relația de rudenie dintre administratori, dar nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse prin motivele de apel în care s-a arătat că operațiunea contractuală este oneroasă, iar prețul a fost stabilit, în baza unei expertize de evaluare, la echivalentul în RON a sumei de 674.000 euro, corespunzător valorii reale a bunului vândut.

Instanța supremă a mai statuat că instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la adresa nr. x/6 februarie 2008, care, în opinia, recurentei, este o recunoaștere a Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, care valorifică efectele contractului de vânzare-cumpărare, înființând poprire asupra sumelor datorate de S.C. C. S.R.L. debitorului urmărit S.C. A. S.R.L. și ca urmare, suma de 619.085,62 RON a fost virată direct în contul organelor fiscale prin ordinele de plată depuse la dosar împreună cu un centralizator, astfel că situația de fapt existentă în cauză nu a fost pe deplin lămurită.

În finalul considerentelor deciziei de casare, instanța supremă a statuat că în rejudecare, instanța de apel, în vederea lămuririi situației de fapt și a stabilirii cadrului procesual legal este obligată să stabilească situația juridică a imobilului astfel cum era înscrisă în cartea funciară și să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a creditorilor cu drepturi reale asupra imobilului și numai după dezbaterea în contradictoriu a părților să se pronunțe asupra acestei chestiuni.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate, urmând ca instanța de apel să se pronunțe asupra tuturor criticilor aduse prin motivele de apel și să lămurească atât situația de fapt cât și să stabilească cadrul procesual legal față de situația juridică a imobilului existentă în cartea funciară.

Cauza a fost reînregistrată în stadiul procesual al apelului, la Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/2012.

În cadrul rejudecării pricinii, Curtea de Apel a pronunțat decizia civilă nr. 1036/10.12. 2014, prin care s-a respins apelul pârâtei C. și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul aceleiași părți de către E.

Împotriva deciziei civile nr. 1036 din 10 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timișoara, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, admiterea acestuia, casarea deciziei și reținerea cauzei spre rejudecare, în principal, prin schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii D.G.F.P. Timiș, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul obligării pârâtelor S.C. A. S.R.L. și D.G.F.P. Timiș la restituirea contravalorii bunului înapoiat ca urmare a desființării contractului de vânzare atacat, în sumă totală de 674.000 euro, urmând ca D.G.F.P. Timiș să fie obligată la restituirea sumei de 159.100.67 euro, în echivalent RON din data plății, iar S.C. A. S.R.L. la plata diferenței de preț de 514.889,33 euro, în echivalent RON din data plății.

Prin decizia nr. 1827/17.09.2015, Înalta Curte a admis recursul, cu consecința casării deciziei civile nr. 1036 din 10 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timișoara a pus în discuție încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Prevalându-se de dispozițiile art. 975 C. civ., reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - A.J.F.P. Timiș a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de BNP B. și restabilirea situației anterioare a acestuia, motivat în esență de faptul că pârâta vânzătoare a urmărit sustragerea de la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul vânzării, provocarea stării de insolvabilitate în frauda creditoarei bugetare.

S-a constatat că litigiul în cauză se circumscrie categoriei de litigii ce au făcut obiectul de preocupare al recursului în interesul legii soluționat prin Decizia nr. XXXII din 9.06. 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282

1

alin. (1) din C. proc. civ., se interpretează în sensul că litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat sau nu petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

S-a reținut că, în atare situație, se impunea ca reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - A.J.F.P. Timiș să achite o taxă judiciară de timbru corespunzătoare valorii imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, numai că Tribunalul Timiș a avut în vedere faptul că potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată, aceasta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, cererea sa având ca obiect venituri publice.

Totodată, s-a reținut că, prin decizia civilă nr. 1036 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin respingerea apelului pârâtei S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timișoara, a menținut în totalitate sentința civilă nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș prin care a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de B.N.P. B. și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L din CF x Freidorf număr cadastral xb/1/a/2 și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.R.L. asupra aceluiași imobil.

Înalta Curte, prin decizia de casare, a reținut că restabilirea situației anterioare este o operațiune complexă întrucât efectul nulității contractului de vânzare cumpărare constă tocmai în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.

Principiul repunerii în situația anterioară "restitutio in integrum" este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Cererea reclamantei de restabilire a situației anterioare a vânzării imobilului nu poate fi privită ca o restabilire parțială, principiul restitutio in integrum neputând fi acceptat fragmentat și aplicat numai uneia dintre părți, ci pentru toate părțile implicate în cauză, astfel că instanța de apel era obligată să dispună și cu privire la restituirea sumelor plătite drept preț, așa cum instanța de control judiciar a dispus.

Înalta Curte a reținut că analiza motivelor invocate presupune stabilirea împrejurărilor de fapt pentru aplicarea corectă a legii și că stabilirea împrejurărilor de fapt nu poate fi făcută de instanța de recurs, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 314 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, potrivit rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ., instanța poate să ceară părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei și să dispună și cu privire la restituirea prețului.

Totodată, s-a reținut că, în funcție de probele administrate, se va răspunde și criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le-au invocat în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2012*.

Prin decizia nr. 441/A din 25 mai 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva încheierii de ședință din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2008.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de E. S.A. - Sucursala Timiș.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2008.

A anulat hotărârea atacată și rejudecând, a admis cererea principală formulată de reclamanta intimată Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta intimată S.C. A. S.R.L. și pârâta apelantă S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/21 02 2008 de BNP B..

A dispus revenirea la situația anterioară încheierii contractului, în sensul că imobilul va reveni în proprietatea vânzătoarei S.C. A. S.R.L. care va restitui prețul, integral, cumpărătoarei S.C. C. S.R.L.

Totodată, a dispus efectuarea corespunzătoare a modificărilor în evidențele de carte funciară nr. x Freidorf, nr. cad. 381/b/1/a/2, aferentă imobilului, constând în teren cu construcții: hala și corp administrativ P+1E, magazie piese schimb, atelier mecanic parter și parcare acoperită, în suprafață de 2.227 mp, situat administrativ în Timișoara, str. x, nr. 55/A, jud. Timiș.

A obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să predea posesia imobilului reclamantei reconvenționale S.C. A. S.R.L. și a respins, în rest cererea reconvențională, privind obligarea reclamantei D.G.F.P. Timiș să restituie sumele încasate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

În privința criticii aduse deciziei anterioare, pronunțate în apel, cu privire la obligativitatea timbrării de către reclamantă a acțiunii, s-a reținut că, în cuprinsul ambelor reglementări privitoare la taxele judiciare de timbru, organele statului, acționând în scopul recuperării creanțelor bugetare, au beneficiat și beneficiază de scutire de la plata acestora, aspect deja dezlegat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că părțile și instanța, în rejudecare, nu mai pot face aprecieri asupra acestor aspecte.

În esență, decizia de casare subliniază obligativitatea ca, în rejudecare, instanța să dea o deplină eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară; să stabilească, efect al constatării nulității contractului, restituirea prețului, consecințele rezultate asupra situației juridice a imobilului și, implicit, asupra creditorilor ipotecari, aspecte omise în analiza anterioarei soluționări a pricinii sau care nu au fost dezbătute în condiții de contradictorialitate cu toate părțile interesate. De asemenea, s-au analizat aspecte privind plata prețului, a destinatarilor și a modalității acesteia de efectuare, dar și a existenței fraudei, precum și a celorlalte critici aduse de recurentă.

Instanța de apel a constatat că, la data de 18 ianuarie 2008, în condițiile art. 154 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a întocmit procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile, înregistrat la pârâta S.C. A. S.R.L. sub nr. x/18 ianuarie 2008, până la concurența sumei totale de 834.205 RON. Bunurile imobile sechestrate au constat în teren cu construcții în suprafață de 1.018 mp, situat în Timișoara, str. x A, județul Timiș, înscris în CF nr. x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 și teren intravilan aferent în suprafață de 2.227 mp.

Măsura de executare silită s-a realizat la locația bunurilor supuse sechestrării, locație care coincide cu sediul social și domiciliul fiscal al societății comerciale debitoare, așa cum rezultă din ordinul de deplasare nr. 480/18 ianuarie 2008 emis de A.F.P.C.M. Timiș, prin care executorul fiscal H. a fost însărcinat să pună în aplicare măsurile de executare silită la S.C. A. S.R.L., ordin de deplasare care este semnat și ștampilat de către societatea pârâtă S.C. A. S.R.L.

Instanța de apel a reținut că înscrisurile, deși contestate în prezenta cauză, nu au fost anulate în procedura specială impusă de reglementările specifice domeniului fiscal.

Din înscrisurile depuse la dosarul de apel, reclamanta a arătat că executarea silită nu s-a rezumat la aplicarea acestui sechestru și nici nu s-a urmărit doar suma pe care părțile contractante o invocă, în prezentul litigiu, insistând în stingerea acestuia prin plată. De altfel, din înscrisurile depuse de organul fiscal, rezultă că demersurile acestuia pentru recuperarea debitului nu s-au finalizat nici în prezent.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 la B.N.P. B., pârâta S.C. A. S.R.L. Timișoara a vândut pârâtei S.C. C. S.R.L., imobilul descris mai sus.

La 22 ianuarie 2008, organele de executare au solicitat O.C.P.I. Timiș - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timișoara notarea în CF nr. x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 a procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din 18 ianuarie 2008, însă prin încheierea nr. x/2008 s-a respins cererea formulată, cu motivarea că proprietarul imobilului este o altă societate, respectiv S.C. C. S.R.L.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 154 din O.G. nr. 92/2003, privind executarea silită a bunurilor imobile, impun aplicarea sancțiunii nulității unor operațiuni intervenite ulterior și în disprețul măsurilor de executare, așa cum, în mod legal, s-a motivat de către instanța de fond.

Astfel, alin. (5) al articolului menționat stabilește că executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispozițiile art. 151 alin. (9) și (10) și ale art. 152 alin. (1) și (2) fiind aplicabile. Corelativ, art. 151, alin. (9) statuează că:

"de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă." Apoi, alin. (10) prevede că actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.

În raport de starea de fapt expusă și, văzând dispozițiile menționate, s-a reținut că instanța nici nu putea face altceva decât să constate, cronologic, succesiunea operațiunilor efectuate și, în mod obligatoriu, să constate intervenirea sancțiunii nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.

S-a mai reținut că, în acest context, nici nu se impunea analiza elementelor invocate de părți, respectiv interesul organului fiscal, existența unui preț serios, relevanța unei legături între administratorii societăților sau absența fraudei interesului creditorilor.

De aceea, cu privire la primul aspect, atât instanțele de fond, cât și instanța de control, au observat sancțiunea, au constatat că ea este impusă de lege și au luat act de intervenția acesteia.

Ca efect al incidenței normelor existente în Codul de procedură fiscală, în forma avută la data aplicării sechestrului, bunurile erau indisponibilizate "de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru" și cum acesta a fost întocmit la 18 ianuarie 2008, iar contractul de vânzare - cumpărare contestat a fost încheiat în data de 21 ianuarie 2008, acest act a intervenit ulterior indisponibilizării făcute de către organele fiscale de executare silită, astfel că, în cauză, instanța de apel a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 151 pct. 10 din O.G. nr. 92/2003, care îl sancționează cu nulitatea absolută.

În acest context, s-a mai reținut, că legea nu lasă la aprecierea părților sau a instanței să constate existența sau absența unei fraude a intereselor creditorului bugetar, instituind o sancțiune a cărei justificare se regăsește în necesitatea respectării ordinii de drept. În plus, vânzătoarea S.C. A. S.R.L. a cunoscut faptul că la data de 18 ianuarie 2008 avea loc executarea silită asupra bunurilor proprietatea sa, aspect ce rezultă din ordinul de deplasare nr. 480. Corelativ, se decelează și scopul imediat pentru care cumpărătoarea S.C. C. S.R.L. a participat la încheierea actului și care nu a fost acela de a dobândi în proprietate bunul, ci de a ajuta vânzătoarea la sustragerea de la executare silită, fiind evidentă intenția părților, câtă vreme ambele societăți aveau acționar majoritar aceeași persoană, iar între administratori există relația de rudenie - tată și fiu.

Ca urmare a admiterii primului petit și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21 februarie 2008, în temeiul art. 34 pct. 1 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, instanța de prim control judiciar a reținut că, în mod corect, a fost admis și petitul doi al cererii, dispunând radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei reclamante S.C. A. S.R.L., având în vedere faptul că actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

În mod consecutiv, repunerea părților în situația anterioară, solicitată de altfel, atât de reclamantă, cât și de pârâtă, are ca efect restituirea prestațiilor. Instanța de fond, însă, s-a oprit cu aplicarea consecințelor anulării actului, astfel încât, această critică, cuprinsă în cererea reconvențională trebuia admisă, ca o consecință a admiterii acțiunii principale.

Instanța de apel a reținut că, în mod greșit tribunalul a considerat cererea reconvențională ca neîntemeiată, în privința înlăturării efectelor actului constatat ca fiind nul și al repunerii părților în situația anterioară, deoarece cererea trebuia admisă, în parte. Cererea pârâtei reclamante, atât în ceea ce privește solicitarea de i se preda posesia imobilului, cât și aceea de restituire a prețului nu trebuie realizate prin acțiuni separate, ci, din contră, izvorul lor juridic are legătură cu cel al pretenției reclamantei.

A mai reținut instanța de apel că art. 83 din Legea nr. 85/2006 nu este incident în speță deoarece acesta vizează un transfer patrimonial anulat printr-o acțiune generată de administratorul sau lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței, ceea ce nu este cazul în speță.

Instanța de apel a apreciat că susținerile formulate de pârâta S.C. C. S.R.L., în apel, sunt întemeiate în ceea ce privește omiterea soluționării litigiului, în condiții de contradictorialitate cu toate părțile interesate, însă, cu toate acestea, procedura aplicabilă soluționării acestei acțiuni este cea limitată de modalitatea atragerii în proces a altor persoane în maniera concepută numai de părțile chemate în judecată, fără ca instanța să poată dispună citarea altor persoane, decât cu respectarea prevederilor art. 57 - 59, art. 60 - 63, art. 64 - 66 și art. 119 C. proc. civ.

Cum numai unul dintre creditori a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtei, respectiv E. S.A. - Sucursala Timiș, iar dreptul de creanță al G. România nu a mai fost dovedit ca fiind actual, apreciind că, raportat la dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., creditoarea E. S.A. - Sucursala Timiș nu a fost citată în cauză, și astfel că, instanța de fond nu a cercetat fondul pricinii, în întregime, instanța de prim control judiciar a reținut că se impune admiterea apelului declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2008, anularea hotărârii atacate și rejudecând, pricina se va dispune admiterea cererii principale, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta intimată S.C. A. S.R.L. și de pârâta apelantă S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/21 02 2008 de BNP B., cu consecința revenirii la situația anterioară încheierii contractului, în sensul că imobilul va reveni, liber de orice sarcini, în proprietatea vânzătoarei S.C. A. S.R.L. care va restitui prețul, integral, cumpărătoarei S.C. C. S.R.L.

De asemenea, instanța de apel a dispus efectuarea corespunzătoare a modificărilor în evidențele de carte funciară nr. x Freidorf, nr. cad. 381/b/1/a/2, aferentă imobilului constând în teren cu construcții: hala și corp administrativ P+1E, magazie piese schimb, atelier mecanic parter și parcare acoperită, în suprafață de 2.227 mp, situat administrativ în Timișoara, str. x, nr. 55/A, jud. Timiș, obligând pârâta S.C. C. S.R.L. să predea posesia imobilului reclamantei reconvenționale S.C. A. S.R.L.

Instanța de apel a respins, în rest cererea reconvențională, privind obligarea reclamantei D.G.F.P. Timiș să restituie sumele încasate întrucât, prin cererea reconvențională formulată în cauză, dar și în raport de solicitările formulate de pârâta apelantă, reluate în cuprinsul concluziilor scrise, s-a solicitat obligarea pârâtei 2 și a reclamantei la restituirea prețului plătit. În ceea ce o privește pe vânzătoare, instanța de apel a reținut că aceasta este obligată să restituie prețul imobilului, ca urmare a constatării nulității contractului, cu titlu de sancțiune pentru nerespectarea obligațiilor legale, dar și a repunerii părților în situația anterioară, respectiv restituirea imobilului în patrimoniul acesteia.

Instanța de apel a mai reținut că acest efect nu îi poate fi opus reclamantei având în vedere că, în derularea măsurilor de executare silită având ca scop recuperarea creanțelor bugetare, părțile contractante au făcut plăți parțiale pentru stingerea acestor obligații, în mod parțial și, cu toate acestea, obligația de plată, către reclamantă, aparține, în continuare, până la stingerea sa integrală, pârâtei vânzătoare S.C. A. S.R.L.

De altfel, art. 160 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând și ipoteza valorificării bunurilor potrivit înțelegerii părților, dacă debitorul însuși ar fi obținut prealabil vânzării acordul organului de executare, stabilește că indisponibilizarea prevăzută la art. 151 alin. (9) și (10) se ridică după creditarea contului bugetar menționat pentru efectuarea plății. În cauză nu s-a solicitat și obținut un atare acord, iar raportat la alin. (3) și (4) ale evocatului articol, cumpărătorul, chiar dacă l-ar fi obținut, nu avea drept de opțiune cu privire la fracțiunea de preț pe care să o fi plătit. În aceste condiții, cum din actele depuse la dosar de creditorul bugetar rezultă și faptul că executarea silită începuse pentru o sumă mai mare, cum debitul nu a fost stins, iar plata s-a efectuat benevol, instanța de apel a reținut că nu se poate impune reclamantei obligația de restituire a vreunei sume de bani.

Totodată, s-a reținut că o dovadă a sumelor de recuperat este și declarația de creanță nr. 42934/25.11.2008 depusă de creditoarea D.G.F.P. Timiș în cadrul procedurii de insolvență deschisă la data de 09.10.2008 față de debitoarea S.C. A. S.R.L. Timișoara, prin care organele fiscale au solicitat înscrierea la masa credală cu suma totală de 2.540.879 RON, precum și fișa sintetică totală, actualizată la data de 07.01.2016 a contribuabilului S.C. A. S.R.L. Timișoara din care rezultă un total al obligațiilor fiscale ale acesteia în sumă de 2.546.661 RON.

Instanța de apel a respins cererea de intervenție accesorie formulată de E. S.A. - Sucursala Timiș, reținând că, într-adevăr, dreptul său de creditor ipotecar, ar părea a fi afectat de restituirea bunului adus ca garanție de către apelanta pârâtă S.C. C. S.R.L., însă, intervenția formulată, deși pare a fi în interesul pârâtei, debitor al Băncii, subliniază apărări față de posibilitatea pierderii bunului adus ca garanție de propriul debitor precum și aspecte diferite de obiectul cauzei.

În acest context, s-a reținut, nu se poate omite faptul că soarta ipotecii în contextul anulării titlului constituitorului, prin raportare la efectele nulității, este deslușită de principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis și în caracterul subsecvent al contractului de ipotecă. Astfel, desființarea titlului constituitorului atrage și desființarea ipotecii, atunci când desființarea titlului constituitorului este determinată de cauze legitime, existente la data încheierii actului juridic si, implicit, anterioare înființării ipotecii, iar nu dintr-o cauză nouă, voluntară, intervenită după încheierea sa. Mai mult, s-a reținut că, în cazul anulării titlului constituitorului, efectele aplicării principiilor care guvernează efectele nulității, se produc atât asupra părților raportului juridic anulat, cât și asupra terților cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului. Cum "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet", nu se poate reține niciun motiv pentru care ipoteca, ca garanție reală, să supraviețuiască titlului constituitorului, când acesta este găsit nul.

Instanța de apel a reținut că această interpretare este întărită și de prevederile legale care consacră în mod expres, la nivel de principiu, caracterul rezolubil al ipotecii în C. civ., când constituitorul are asupra bunului un drept de proprietate anulabil (deci, cu atât mai mult se justifica aceeași concluzie când este vorba despre un titlu nul), caz în care ipoteca va fi supusă aceleiași nulități, soarta sa fiind intrinsec legată de soarta dreptului pe care se grefează.

În ceea ce privește data de la care și-ar produce efectele desființarea ipotecii, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi decât data la care s-a încheiat ipoteca, ca o consecință firească a aplicării principiilor resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis și nemo dat quod non habet.

Instanța de apel a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva încheierii de ședință din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2008, raportat la faptul că, în mod corect, prima instanță nu a apreciat oportună suspendarea soluționării pricinii, câtă vreme obiectul acțiunii nu poate fi limitat la prevederile cuprinse în art. 36 din Legea nr. 85/2006, respectiv la realizarea creanței unui creditor, în speță reclamanta, într-un cadru separat de procedura insolvenței.

Împotriva deciziei nr. 441/A din 25 mai 2016 a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar F. Timișoara.

Recurenta-pârâtă își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită, în esență, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând să se dispună, în principal, schimbarea sentinței atacate și respingerea cererii formulate de D.G.F.P. -Timiș, ca neîntemeiată.

În subsidiar, dacă s-ar considera că nu se impune schimbarea în întregime a sentinței atacate, solicită modificarea acesteia, în sensul obligării intimatelor S.C. A. S.R.L. și a D.G.F.P. Timiș la restituirea contravalorii bunului înapoiat ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare atacat, în sumă totală de 674.000 euro, urmând ca D.G.F.P. Timiș să fie obligată la restituirea sumei de 159.100, 67 euro (588.227 RON, echivalent în euro la data plății) iar A. la plata diferenței de preț, respectiv 514.889,33 euro (1.903.685 RON, echivalent în euro la data plății, având în vedere cursul de 3,6972 RON/euro), și să se înlăture dispoziția potrivit căreia pârâta S.C. C. S.R.L. a fost obligată să predea posesia imobilului reclamantei reconvenționale S.C. A. S.R.L., având în vedere faptul că imobilul s-a aflat pe parcursul litigiului în posesia de fapt a reclamantei reconvenționale S.C. A. S.R.L.

În motivarea cererii se arată că instanța de apel nu a luat în considerare, în totalitate, hotărârea instanței supreme în privința rejudecării cauzei și că, deși, formal, instanța de apel a atins aparent aspectele/criticile invocate, în fapt, fără să extindă cadrul procesual și fără să dispună administrarea unor probe noi, a căutat o justificare a deciziei anterioare, fără a respecta, în tot, îndrumările instanței de recurs, ci, doar a completat dispozițiile anterioare, în ceea ce privește obligarea S.C. A. S.R.L. la restituirea prețului.

Recurenta-pârâtă arată că a solicitat anularea cererii de chemare în judecată formulate de D.G.R.F.P. Timișoara având în vedere că, în decizia de casare, instanța supremă a reținut că reclamanta avea obligația achitării taxei de timbru și nu a respectat această obligație.

În raport de Decizia nr. XXXII/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), decizie obligatorie, recurenta susține că D.G.R.F.P. Timișoara avea obligația de a timbra cererea la valoarea imobilului, obligație neîndeplinită, impunându-se anularea cererii de chemare în judecată, acesta fiind un aspect care poate atrage casarea și trimiterea cauzei către Tribunal pentru rejudecare.

Recurenta-pârâtă solicită, în principal, modificarea, în tot, a sentinței atacate și respingerea cererii formulate de D.G.F.P. Timiș ca neîntemeiată, susținând că această solicitare se regăsește în întâmpinările pe care le-a formulat, precum și în cererea de apel.

Arată că înțelege să formuleze această solicitare întrucât efectele sechestrului nu îi sunt opozabile, vânzarea nu s-a făcut în dauna creditorilor, în speță, a creditorului fiscal, la data pronunțării sentinței în fond cererea DGFP era lipsită de interes și nici nu exista o vătămare.

Astfel, se susține că procesul-verbal de sechestru a fost adus la cunoștința unor simpli angajați ai societății, care nu aveau putere de reprezentare și nici mandat de a accepta acest fel de acte, precum și că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest sechestru nu a figurat în cartea funciară a imobilului, fiind lipsit de opozabilitate față de terți, în speță, față de C. S.R.L. sau E. și nu putea produce efecte față de aceștia.

Pe de altă parte, se susține, chiar dacă acest sechestru s-ar fi înscris în CF, acesta ar fi avut un rang inferior ipotecilor și interdicțiilor înscrise asupra imobilului în favoarea G., ceea ce nu îndreptățea organul fiscal să se îndestuleze cu prioritate.

Vânzarea nu s-a făcut în dauna creditorilor, în speță a creditorului fiscal, anterior obținerii creditului de la E., C. a formulat o cerere de creditare la această bancă, a depus actele solicitate și a așteptat aprobarea acestei operațiuni. Intervalul de timp în care s-au desfășurat aceste operațiuni - începute cu mult înainte de așa-zisa instituire a sechestrului - atestă faptul că vânzarea nu a fost o operațiune speculativă sau "pe fugă", pentru a ascunde bunul urmăririi creditorilor. De asemenea, pentru fixarea valorii bunului imobil, s-a efectuat o evaluare, prin intermediul unui evaluator autorizat - acesta a fixat o valoare ce a stat la baza acordării creditului, dar și la baza contractului de vânzare-cumpărare.

La data pronunțării sentinței în fond, cererea D.G.F.P. era lipsită de interes, câtă vreme imediat după încheierea tranzacției și după introducerea cererii de chemare în judecată, cumpărătorul C. a fost somat de D.G.F.P să efectueze plata sumei datorate vânzătorului A. în contul creanței fiscale deținute de organul fiscal. Urmare a acestei somații (adresa nr. x/06.02.2008), C. a achitat, în mod direct către D.G.F.P. Timiș, în contul titlului executoriu ce a făcut obiect al sechestrului asupra A., suma de 588.227 RON, conform ordinelor de plata existente la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă susține că, la data pronunțării sentinței în dosarul de fond, titlul executoriu ce a dus la instituirea sechestrului a fost plătit integral, creanța fiscală fiind stinsă prin plată, ceea ce duce automat la stingerea sechestrului. Lipsa efectelor juridice ale sechestrului duce la stingerea dreptului la acțiune al reclamantei D.G.F.P. și ar fi trebuit să ducă la respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes, nefiind niciun alt terț-creditor intervenient în cauză care să susțină interesul inițial al organului fiscal.

Lipsa unei vătămări se susține a fi rezultatul excluderii efectelor înscrierilor existente în cartea funciară, atât la data instituirii sechestrului, cât și la data pronunțării hotărârii atacate, subliniindu-se că s-a efectuat o greșită aplicare a prevederilor privind rangul înscrierilor din cartea funciară, efectelor ipotecii și a interdicției de înstrăinare față de înscrierile ulterioare acestora. Astfel, instanțele de fond au acordat valoare absolută, față de terți care nu au fost încunoștiințați, atât la data instituirii sechestrului (18.01.2008, în timpul existenței unei ipoteci și interdicții în favoarea G.), cât și la data cererii formulate de reclamanta D.G.F.P. privind înscrierea sechestrului (21.01.2008, în timpul existenței unei ipoteci și interdicții în favoarea E. - S.A.).

Un al doilea aspect care nu a fost luat în calcul de către instanțele de fond privește efectele sechestrului asigurător în sine la data pronunțării hotărârilor - în urma efectuării vânzării, prin încasarea sumelor de bani din vânzare, acestea au servit chiar stingerii creanței fiscale, ceea ce face ca la data pronunțării hotărârilor, creanța DGFP care a determinat aplicarea sechestrului să nu mai existe, cu consecința lipsei de efecte juridice a sechestrului.

În concluzie, susține recurenta-pârâtă, vătămarea organului fiscal, inexistentă la data judecării fondului, nu putea servi ca temei al acțiunii în anulare.

În argumentarea motivului de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că nu a fost reglementat regimul beneficiarilor garanțiilor asupra bunului imobil chiar dacă, în vederea restabilirii situației anterioare, în acest ciclu procesual al rejudecării apelului s~a dispus și cu privire la restituirea sumelor plătite de către C. S.R.L.

Se susține că admiterea acțiunii a avut la bază "prezumția puternică" luată în considerare de instanța de fond privind intenția de a sustrage bunul de sub urmărire de către S.C. A. S.R.L, prezumție ce nu poate înlătura dreptul de apărare al terților, respectiv al creditorilor ipotecari E. S.A. și G., drept urmare, instanța de recurs a constatat că instanțele de fond și apel au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Această încălcare se rezumă, în principal, la neintroducerea în cauză, atât în baza rolului activ cât și în baza principiului opozabilității actele juridice, a terților deținători de drepturi reale asupra imobilului supus discuției.

Recurenta-pârâtă mai arată că acești terți, deși erau deținători de drepturi reale asupra imobilului, nu au fost parte și nu au fost citați în procedura desfășurată în fond și în apel, deși instanței de judecata i-a fost invocată procedura și efectele unui sechestru asigurător fiscal, ce a fost instituit după înscrierea ipotecii și a interdicției de înstrăinare în favoarea G. S.A., iar efectele acestuia s-au produs direct în timpul existenței unei ipoteci și a unei interdicții in favoarea E. S.A. Practic, prin excluderea din cauză a celor doi creditori ipotecari, drepturile acestora au fost iremediabil afectate, prin schimbarea debitorului ipotecar fără acceptul creditorilor și fără a se da posibilitatea deținătorilor de drepturi reale de a-și exercita apărarea drepturilor ipotecare constituite prin act autentic și devenite opozabile prin înscrierea în cartea funciară.

În continuare, se susține că, deși litigiul s-a judecat în cadrul procesual fixat de reclamantă, în contradictoriu numai cu părțile din contractul de vânzare-cumpărare, efectele litigiului s-au reflectat direct și irevocabil asupra drepturilor unor terți, care, dacă ar fi cunoscut la timp atât existența sechestrului cât și procedura de anulare, ar fi putut interveni pentru apărarea drepturilor proprii, deoarece efectele hotărârii judecătorești au dus la lipsirea de efecte a inscripțiilor ipotecare, deși deținătorii acestora nu au fost parte în proces.

Efectul final și determinant a fost lipsirea recurentei C. de principalul activ comercial pentru care a fost acordat creditul comercial de către E., precum și de fondurile necesare activității. Practic, deși scopul creditului garantat cu ipoteca asupra imobilului, a fost achiziționarea bunului în vederea utilizării comerciale și a producerii de venituri în vederea rambursării creditului - prin invocarea sechestrului, anterior ipotecii E., reclamantul-intimat D.G.F.P. Timiș a afectat iremediabil obligațiile din contractul de credit, ducând la intrarea în insolvență a recurentei C., aceasta fiind în imposibilitate de a rambursa obligațiile asumate față de E.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă arată că, în situația în care deținătorul de drepturi reale - în speță E. - nu a fost citat în fata primei instanțe, cu încălcarea art. 27 alin. (5) al Legii nr. 7/1996 (și nici în apel, unde a formulat cerere de intervenție, însă aceasta a fost respinsă), nu i se poate opune acestuia lipsa de diligență, însă trebuia să i se impună reclamantului completarea cadrului procesual sub sancțiunea suspendării sau respingerii cererii.

Într-o altă critică, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că așa cum a arătat în recursul anterior, indiferent de "prezumția puternică" luată în considerare de instanța de fond privind intenția de a sustrage bunul de sub urmărire de către S.C. A. S.R.L., această prezumție nu poate afecta în nicio măsură drepturile dobândite de terți asupra bunului imobil.

Recurenta-pârâtă mai arată că instanța de apel, în rejudecare, a modificat motivarea primei instanțe reținând existența unei nulități absolute prevăzute de Codul de Procedură fiscală.

Subliniază, totodată, recurenta că dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 instituie buna credință a dobânditorului de drepturi reale, iar art. 45 alin. (2) din Codul de Procedura Fiscală consacră principiul inopozabilității și a lipsei de efecte juridice a actului administrativ fiscal care nu este comunicat. Or, actul administrativ fiscal (sechestru) nu a fost înscris în CF a imobilului și comunicarea acestuia nu s-a realizat către cumpărător și nici față de deținătorii de drepturi reale (E. sau G.), aceștia fiind dobânditori de bună credință față de care actul fiscal este inopozabil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel, în vederea lămuririi situației de fapt și a stabilirii cadrului procesual legal trebuia să stabilească situația juridică a imobilului astfel cum era înscrisă în cartea funciară și să pună în discuția părților introducerea în cauză a creditorilor cu drepturi reale asupra imobilului și numai după dezbaterea în contradictoriu a părților să se pronunțe asupra acestei chestiuni.

Față de aceste considerente, susține recurenta-pârâtă, Înalta Curte a apreciat că s-a impus casarea deciziei, urmând ca instanța de apel să se pronunțe asupra tuturor criticilor aduse prin motivele de apel și să lămurească situația de fapt, precum și să stabilească cadrul procesual legal față de situația juridică a imobilului existentă în cartea funciară.

Se mai arată că, la data pronunțării sentinței în dosarul de fond, titlul executoriu ce a dus la instituirea sechestrului a fost plătit integral, creanța fiscală fiind stinsă prin plată, ceea ce duce în mod automat la stingerea sechestrului, iar împrejurarea formulării ulterioare a unei declarații de creanță de către AJFP Timiș în dosarul având ca obiect procedura insolvenței împotriva A. nu este relevantă, cererea de administrare a probei cu expertiza contabilă, pentru a face dovada stingerii prin plată a creanței D.G.F.P. fiind respinsă.

Lipsa efectelor juridice ale sechestrului duce la stingerea dreptului la acțiune al reclamantului D.G.F.P. și ar fi trebuit să ducă la respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes, nefiind niciun alt terț-creditor intervenient în cauză care să susțină interesul inițial al organului fiscal.

Se mai arată că ideea unui interes general nu poate fi reținută deoarece contractul de vânzare cumpărare atacat nu este nici imoral și nici ilegal și că nașterea ulterioară a unor obligații fiscale ce au rămas neachitate de vânzătorul A. nu poate justifica aceeași acțiune, deoarece efectele sechestrului nu pot fi acceptate retroactiv, or, în cauză tocmai existența acestui sechestru înaintea vânzării a determinat anularea actului.

Prin excluderea efectelor ipotecilor, s-a considerat ca D.G.F.P. a fost vătămat de efectuarea vânzării, deși, date fiind înscrierea și existența sarcinilor anterioare, acesta nu era îndreptățit să primească sume de bani din înstrăinarea imobilului decât după satisfacerea creanțelor garantate cu rang util.

Practic, raportat la valoarea imobilului si a creanței garantate, sechestru asigurător nu permitea reclamantului D.G.F.P. încasarea niciunei sume de bani, ceea ce exclude vătămarea unui interes al acestuia prin efectuarea vânzării ce a fost anulată.

În acest context, trebuie reanalizate si forța probanta a documentelor justificative prezentate de reclamanta D.G.F.P. începând cu procesul-verbal de sechestru și până la conținutul și valabilitatea obligațiilor fiscale ce au dus la instituirea sechestrului.

Recurenta-pârâtă susține că un al doilea aspect care nu a mai fost luat în calcul de către instanțele de fond privește efectele sechestrului asigurător în sine la data pronunțării hotărârilor. În urma efectuării vânzării, prin încasarea sumelor de bani din vânzare, acestea au servit chiar stingerii creanței fiscale, ceea ce face ca la data pronunțării hotărârilor, creanța D.G.F.P. ce a născut sechestrul să nu mai existe, cu consecința lipsei de efecte juridice a sechestrului.

În concluzie, vătămarea organului fiscal, inexistentă la data judecării fondului, nu putea servi ca temei al acțiunii de anulare și, dealtfel, acest preț a stat și la baza stingerii obligațiilor fiscale ale debitorului A., această operațiune fiind chiar unul din scopurile în care s-a efectuat operațiunea de creditare.

Mai arată că plata în sumă de 588.227 RON a fost solicitată de către reclamantul D.G.F.P. Timiș direct pârâtei A. prin adresa nr. x/06.02.2008, ulterior încheierii contractului, iar diferența până la suma din titlul executoriu a fost preluată direct din conturile pârâtei A., prin poprire asupra conturilor bancare.

Susține recurenta-pârâtă că instanța de fond a constatat, fără a avea niciun act probatoriu în dosar, că asupra conturilor A. a rămas în ființă o creanță neachitată în sumă de 245.978 RON care justifica menținerea sechestrului și introducerea acțiunii în anulare, precum și că existența acestui debit nu este confirmată de reclamant și nici nu este solicitată de instanță sau susținută de probele din dosar, deși acesta trebuia sa dovedească interesul în promovarea acțiunii.

Se mai arată că, nu poate fi opusă cumpărătorului de bună-credință, recurenta în speță, culpa eventuala a reclamantului D.G.F.P. Timiș care, deși a înființat sechestru asiguratoriu imobiliar, nu a urmărit îndestularea din lichiditățile existente în cont prin poprire.

Recurenta-pârâtă a susținut că poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin faptul că s-a dispus obligarea C. S.R.L. la predarea posesiei imobilului reclamatei reconvenționale A. S.R.L., având în vedere faptul că imobilul s-a aflat pe parcursul litigiului în posesia de fapt a reclamantei reconvenționale A. S.R.L.

De asemenea, se arată că instanța a fost lămurită cu privire la acest aspect, din adresa solicitată și comunicată de către I., înregistrată la dosarul cauzei la data de 04.05.2016, care reflectă faptul că bunul a fost evaluat și s-a aflat sub supravegherea administratorului/lichidatorului judiciar în cadrul procedurii de insolvență a A. S.R.L.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. Timișoara, a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

La data de 16 ianuarie 2017, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, considerată de instanță la termenul din 17 ianuarie 2017, ca fiind concluzii scrise, prin care s-a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timișoara, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă subliniază că obiect al analizei specifice căii de atac a recursului îl vor constitui criticile punctuale aduse hotărârii pronunțate de Curtea de apel în rejudecare, deoarece obiectul recursului îl constituie această hotărâre. Această precizare se impune în condițiile în care recurenta a precizat, la punctul II din memoriul de recurs, că motivele care stau la baza cererii de recurs "sunt, pe scurt, cele arătate în întâmp