ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 888/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C.R. SRL

în contradictoriu cu pârâtul V.E., a investit Judecătoria Timișoara, cu

acțiunea introductivă având ca obiect rezoluțiunea promisiunii de

vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 și a actului adițional nr.

583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul și obligarea acestuia la

restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans.

Prin sentința civilă nr.

15004 din 11 decembrie 2008, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială,

apreciind că aspectul a cărei rezoluțiune se cere încheiat de societatea

reclamantă în calitate de cumpărător este supus jurisdicției comerciale

potrivit art. 56 C. com.

Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, astfel investit, și-a declinat, la

rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Timișoara, prin sentința nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că

raporturile juridice stabilite de părți, ca izvor al obligațiilor deduse

judecății, privesc o vânzare-cumpărare de imobile, operațiune juridică de

natură civilă chiar și atunci când intervine între comercianți, în raport de

dispozițiile art. 3 C. com.

Conflictul negativ de

competență ivit între cele două instanțe, care, prin hotărâri irevocabile s-au

declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluționat de

Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 12 din data de 23 martie

2009 în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Timișoara.

Statuând astfel

asupra regulatorului de competență, curtea de apel a considerat că obiectul

litigiului, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă

cauzei un caracter esențialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc,

vânzarea-cumpărarea de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din

enumerarea faptelor obiective de comerț prevăzute în art. 3 din Codul

comercial, raționament care, în opinia curții impune și concluzia răsturnării

prezumției de comercialitate instituită de art. 4 C. com.

Totodată, în

sprijinul soluției adoptate, instanța de apel a invocat jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție în această materie.

Împotriva hotărârii

date în regulatorul de competență de Curtea de Apel Timișoara, pârâtul V.E. a

declarat recurs în termen legal solicitând modificarea sentinței nr. 12 din 23

martie 2009 și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Timiș, secția comercială.

Înalta Curte, prin

decizia nr. 2470 din 16 octombrie 2009, a respins, ca nefundat, recursul

pârâtului V.E. reținând, în esență, că în cauză promisiunea de vânzare nu a

vizat fondul de comerț al comerciantului, societatea comercială, ca

universalitate de bunuri corporale sau incorporale, ci obligația asumată de

persoana fizică de a vinde societății în anumite condiții o suprafață de teren

ceea ce exclude încadrarea raporturilor juridice astfel consimțite în categoria

faptelor obiective de comerț.

Totodată, s-a reținut

că susținerea recurentului în sensul că terenul obiect al promisiunii de

vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului de activitate al

societății urmând să fie inclus în fondul de comerț, ceea ce ar atrage, pentru

analiza drepturilor și obligațiilor asumate în aceste circumstanțe aplicarea

prezumției de comercialitate, nu a fost confirmată de societate și nu a

rezultat din nicio altă probă administrată în cauză.

De asemenea, Curtea a

observat că recurentul, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe

investite, Judecătoria Timișoara, la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o

altă variantă a circumstanțelor în care părțile au încheiat promisiunea de

vânzare-cumpărare din data de 20 martie 2007, sub aspectul destinației bunului,

arătând că d-na S.R., semnatara actului în calitate de administrator al

societății urmărea să obțină terenurile evidențiate în convenție, în nume

propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod evident natură

civilă, prezumția de comercialitate fiind răsturnată în măsura în care prin

scopul urmărit operațiunea este străină comerțului.

Împotriva deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare V.E.

prin care a invocat motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., în temeiul

căruia a solicitat anularea deciziei nr. 2470 pronunțată în dosarul de recurs nr.

11918/325/2008 și rejudecarea recursului.

În argumentarea

contestației în anulare, contestatorul V.E. a susținut că instanța de recurs nu

s-a pronunțat pe primul motiv ce viza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a

societăților comerciale și conflictul de legi dintre Legea nr. 31/1990 care

este ulterioară Codului comercial. În condițiile în care Legea nr. 31/1990 este

ulterioară Codului comercial, susține contestatorul, aceasta se aplică cu

prioritate și dacă aceeași lege ulterioară stabilește că anumite activități

sunt acte de comerț, acestea sunt acte de comerț și au caracter comercial.

Totodată, susține

contestatorul, instanța de recurs nu a observat două acte de la dosar ceea ce a

determinat apariția unei greșeli materiale, precum și faptul că prin reziliere

se dobândește o sumă de bani plătită, sumă de bani care face parte din fondul

de comerț al intimatei.

Față de motivele

invocate, contestatoarea a solicitat să se constate incidența în cauză a prevederilor

art. 318 C. proc. civ.

Contestația în

anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Temeiul contestației

este art. 318 C. proc. civ., potrivit căreia: „Hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificarea sau de casare”.

Textul legal are în

vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de

modificare

sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ

de

art. 304

C. proc.

civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, cum este

cazul și în speță, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate

întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

În

speță, instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru

care a găsit că motivele de recurs invocate de pârâtul recurent sunt

neîntemeiate.

Nemulțumirea

contestatorului privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu

poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac,

de retractare, într-un al caz decât cele limitativ arătate de

art. 317

C. proc. civ. (lipsă

de procedură și necompetența instanței) și

art. 318

C. proc. civ.

(greșeală materială și omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de

casare).

Având în vedere

caracterul de excepție al textului mai sus enunțat care rezultă din formularea

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în

anulare…” analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale”

presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai

acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod

necesar la pronunțarea unei soluții eronate. În alte cuvinte, pentru a putea fi

admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțată de o

instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte,

să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie în legătură

cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu

fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. În contextul

precizat se constată că prin motivele evocate care vizează aprecierea și

interpretarea înscrisurilor care au stat la baza determinării situației de fapt

și a aplicării legii, contestatoarea a criticat decizia instanței de recurs pe

alte chestiuni decât cele procedurale. Întreaga argumentare duce cu evidență la

concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a situației

de fapt și a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greșit. Or,

această cale de atac, contestația în anulare, tinde la anularea unei hotărâri

pronunțată în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru

motivele expres prevăzute de lege.

Revenind la motivele

contestației în anulare se mai poate observa că în toate punctele dezvoltate de

contestator s-au pus în discuție înscrisurile, conținutul acestora, asupra

cărora instanța de recurs a făcut o apreciere iar faptul că aceasta nu este

însușită de parte nu o îndreptățește la o nouă judecată, nefiind vorba de o

greșeală materială.

În consecință, având

în vedere că nu au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter procedural,

privind aspecte formale ale judecății, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul V.E. împotriva deciziei nr. 2470 din 16

octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 4 martie 2010.