ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 888/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul V.E., a investit Judecătoria Timișoara, cu acțiunea introductivă având ca obiect rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 și a actului adițional nr. 583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul și obligarea acestuia la restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans. Prin sentința civilă nr. 15004 din 11 decembrie 2008, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, apreciind că aspectul a cărei rezoluțiune se cere încheiat de societatea reclamantă în calitate de cumpărător este supus jurisdicției comerciale potrivit art. 56 C. com.

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, astfel investit, și-a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, prin sentința nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că raporturile juridice stabilite de părți, ca izvor al obligațiilor deduse judecății, privesc o vânzare-cumpărare de imobile, operațiune juridică de natură civilă chiar și atunci când intervine între comercianți, în raport de dispozițiile art. 3 C. com. Conflictul negativ de competență ivit între cele două instanțe, care, prin hotărâri irevocabile s-au declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluționat de Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 12 din data de 23 martie 2009 în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Statuând astfel asupra regulatorului de competență, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă cauzei un caracter esențialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc, vânzarea-cumpărarea de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din enumerarea faptelor obiective de comerț prevăzute în art. 3 din Codul comercial, raționament care, în opinia curții impune și concluzia răsturnării prezumției de comercialitate instituită de art. 4 C. com. Totodată, în sprijinul soluției adoptate, instanța de apel a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie. Împotriva hotărârii date în regulatorul de competență de Curtea de Apel Timișoara, pârâtul V.E.

a declarat recurs în termen legal solicitând modificarea sentinței nr. 12 din 23 martie 2009 și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială. Înalta Curte, prin decizia nr. 2470 din 16 octombrie 2009, a respins, ca nefundat, recursul pârâtului V.E. reținând, în esență, că în cauză promisiunea de vânzare nu a vizat fondul de comerț al comerciantului, societatea comercială, ca universalitate de bunuri corporale sau incorporale, ci obligația asumată de persoana fizică de a vinde societății în anumite condiții o suprafață de teren ceea ce exclude încadrarea raporturilor juridice astfel consimțite în categoria faptelor obiective de comerț.

Totodată, s-a reținut că susținerea recurentului în sensul că terenul obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului de activitate al societății urmând să fie inclus în fondul de comerț, ceea ce ar atrage, pentru analiza drepturilor și obligațiilor asumate în aceste circumstanțe aplicarea prezumției de comercialitate, nu a fost confirmată de societate și nu a rezultat din nicio altă probă administrată în cauză.

De asemenea, Curtea a observat că recurentul, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe investite, Judecătoria Timișoara, la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o altă variantă a circumstanțelor în care părțile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare din data de 20 martie 2007, sub aspectul destinației bunului, arătând că d-na S.R., semnatara actului în calitate de administrator al societății urmărea să obțină terenurile evidențiate în convenție, în nume propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod evident natură civilă, prezumția de comercialitate fiind răsturnată în măsura în care prin scopul urmărit operațiunea este străină comerțului. Împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare V.E.

prin care a invocat motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat anularea deciziei nr. 2470 pronunțată în dosarul de recurs nr. 11918/325/2008 și rejudecarea recursului. În argumentarea contestației în anulare, contestatorul V.E. a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe primul motiv ce viza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale și conflictul de legi dintre Legea nr. 31/1990 care este ulterioară Codului comercial. În condițiile în care Legea nr. 31/1990 este ulterioară Codului comercial, susține contestatorul, aceasta se aplică cu prioritate și dacă aceeași lege ulterioară stabilește că anumite activități sunt acte de comerț, acestea sunt acte de comerț și au caracter comercial.

Totodată, susține contestatorul, instanța de recurs nu a observat două acte de la dosar ceea ce a determinat apariția unei greșeli materiale, precum și faptul că prin reziliere se dobândește o sumă de bani plătită, sumă de bani care face parte din fondul de comerț al intimatei. Față de motivele invocate, contestatoarea a solicitat să se constate incidența în cauză a prevederilor art. 318 C. proc. civ. Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente: Temeiul contestației este art. 318 C. proc. civ., potrivit căreia: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare”.

Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, cum este cazul și în speță, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că motivele de recurs invocate de pârâtul recurent sunt neîntemeiate. Nemulțumirea contestatorului privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un al caz decât cele limitativ arătate de art. 317 C. proc.

civ. (lipsă de procedură și necompetența instanței) și art. 318 C. proc. civ. (greșeală materială și omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de casare). Având în vedere caracterul de excepție al textului mai sus enunțat care rezultă din formularea „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare…” analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale” presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod necesar la pronunțarea unei soluții eronate. În alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțată de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură.

O atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. În contextul precizat se constată că prin motivele evocate care vizează aprecierea și interpretarea înscrisurilor care au stat la baza determinării situației de fapt și a aplicării legii, contestatoarea a criticat decizia instanței de recurs pe alte chestiuni decât cele procedurale. Întreaga argumentare duce cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a situației de fapt și a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greșit. Or, această cale de atac, contestația în anulare, tinde la anularea unei hotărâri pronunțată în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Revenind la motivele contestației în anulare se mai poate observa că în toate punctele dezvoltate de contestator s-au pus în discuție înscrisurile, conținutul acestora, asupra cărora instanța de recurs a făcut o apreciere iar faptul că aceasta nu este însușită de parte nu o îndreptățește la o nouă judecată, nefiind vorba de o greșeală materială. În consecință, având în vedere că nu au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter procedural, privind aspecte formale ale judecății, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul V.E. împotriva deciziei nr. 2470 din 16 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 martie 2010.