ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2470/2009

I. - La data de 25 iulie 2009, Judecătoria

Timișoara a fost investită cu acțiunea introductivă, formulată de reclamanta SC

C.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul V.E., având ca obiect rezoluțiunea

promisiunii de vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 și a

actului adițional nr. 583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul și obligarea

acestuia la restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans.

Prin sentința civilă nr. 15004 din 11

decembrie 2008, judecătoria își declină competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, apreciind că aspectul a cărei

rezoluțiune se cere încheiat de societatea reclamantă în calitate de cumpărător

este supus jurisdicției comerciale potrivit art. 56 C. com.

Tribunalul Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, astfel investit, își declină, la rândul său,

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, prin

sentința nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că raporturile

juridice stabilite de părți, ca izvor al obligațiilor deduse judecății, privesc

o vânzare-cumpărare de imobile, operațiune juridică de natură civilă chiar și

atunci când intervine între comercianți, în raport de dispozițiile art. 3 C.

com.

II. - Conflictul negativ de competență ivit

între cele două instanțe, care, prin hotărâri irevocabile s-au declarat

deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluționat de Curtea de

Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 12 din data de 23 martie 2009, în

sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Timișoara.

Statuând astfel, asupra regulatorului de

competență, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului, rezoluțiunea

promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă cauzei un caracter

esențialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc, vânzarea-cumpărarea

de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din enumerarea faptelor

obiective de comerț prevăzute în art. 3 C. com., raționament care, în opinia

curții impune și concluzia răsturnării prezumției de comercialitate instituită

de art. 4 C. com.

Totodată, în sprijinul soluției adoptate,

instanța de apel invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în

această materie.

III. - Împotriva hotărârii date în

regulatorul de competență de Curtea de Apel Timișoara pârâtul V.E. a declarat

recurs la data de 13 aprilie 2009, în termen legal solicitând modificarea

sentinței nr. 12 din 23 martie 2009 și stabilirea competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială.

Recurentul a invocat în susținerea recursului

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente respectiv art.

1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societății comerciale și art. 4.7 și 56 C.

com.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului

de recurs invocat, recurentul a susținut că intimata-reclamantă, constituită ca

societate comercială în scopul de a desfășura acte de comerț, au în obiectul

său de activitate „vânzarea cumpărarea de bunuri imobile proprii” și „dezvoltarea

imobiliară” astfel încât potrivit art. 56 C. com. și contractele încheiate de societate

în vederea realizării obiectului de activitate, sunt comerciale.

Sub un al doilea aspect recurentul arată că

suprafața de teren ce a făcut obiectul convenției de vânzare-cumpărare, urma să

intre în fondul de comerț al intimatei, scopul achiziționării terenurilor fiind

unul speculativ.

Înalta Curte, examinând sentința atacată în

raport de criticile formulate constată recursul nefondat, pentru considerentele

ce urmează:

Codul comercial român delimitează domeniul

său de aplicare, respectiv raporturile juridice supuse jurisdicției comerciale

consacrând un criteriu obiectiv (art. 3) și unul subiectiv (art. 4).

În ipoteza reglementată de art. 3 C. com.,

comercialitatea faptelor de comerț rezultă din lege indiferent de persoana care

le săvârșește, comerciant sau necomerciant, în această categorie fiind

menționată la pct. 1 și 2 și vânzarea-cumpărarea de  bunuri mobile.

După art. 4 C. com., sunt considerate fapte

de comerț toate obligațiile comerciantului dacă nu sunt de natură civilă sau

dacă contrariul nu rezultă din însuși actul încheiat.

În cauză promisiunea de vânzare nu a vizat fondul

de comerț al comerciantului, societatea comercială, ca universalitate de bunuri

corporale sau incorporale, ci obligația asumată de persoana fizică de a vinde

societății în anumite condiții o suprafață de teren ceea ce exclude încadrarea raporturilor

juridice astfel consimțite în categoria faptelor obiective de comerț.

Susținerea recurentului în sensul că terenul

obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului

de activitate al societății urmând să fie inclus în fondul de comerț, ceea ce ar

atrage, pentru analiza drepturilor și obligațiilor asumate în aceste

circumstanțe aplicarea prezumției de comercialitate, nu este confirmată de

societate și nu rezultă din nicio altă probă administrată în cauză.

Curtea observă totodată că recurentul, prin

întâmpinarea depusă în fața primei instanțe investite, Judecătoria Timișoara,

la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o altă variantă a circumstanțelor în

care părțile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare din data de 20 martie

2007, sub aspectul destinației bunului, arătând că d-na S.R., semnatara actului

în calitate de administrator al societății urmărea să obțină terenurile evidențiate

în convenție, în nume propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod

evident natură civilă, prezumția de comercialitate fiind răsturnată în măsura

în care prin scopul urmărit operațiunea este străină comerțului.

Așa fiind, soluția pronunțată de curtea de

apel în stabilirea regulatorului de competență în cauza de față este legală și

temeinică, atât sub aspectul aplicării dispozițiilor legale pertinente cât și

în ce privește circumstanțele cauzei, motiv pentru care Curtea, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

V.E. împotriva sentinței civile nr. 12 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

octombrie 2009.