ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2470/2009

I. - La data de 25 iulie 2009, Judecătoria Timișoara a fost investită cu acțiunea introductivă, formulată de reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul V.E., având ca obiect rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 și a actului adițional nr. 583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul și obligarea acestuia la restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans. Prin sentința civilă nr. 15004 din 11 decembrie 2008, judecătoria își declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, apreciind că aspectul a cărei rezoluțiune se cere încheiat de societatea reclamantă în calitate de cumpărător este supus jurisdicției comerciale potrivit art. 56 C. com.

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, astfel investit, își declină, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, prin sentința nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că raporturile juridice stabilite de părți, ca izvor al obligațiilor deduse judecății, privesc o vânzare-cumpărare de imobile, operațiune juridică de natură civilă chiar și atunci când intervine între comercianți, în raport de dispozițiile art. 3 C. com. II. - Conflictul negativ de competență ivit între cele două instanțe, care, prin hotărâri irevocabile s-au declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluționat de Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 12 din data de 23 martie 2009, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Statuând astfel, asupra regulatorului de competență, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă cauzei un caracter esențialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc, vânzarea-cumpărarea de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din enumerarea faptelor obiective de comerț prevăzute în art. 3 C. com., raționament care, în opinia curții impune și concluzia răsturnării prezumției de comercialitate instituită de art. 4 C. com. Totodată, în sprijinul soluției adoptate, instanța de apel invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie. III. - Împotriva hotărârii date în regulatorul de competență de Curtea de Apel Timișoara pârâtul V.E.

a declarat recurs la data de 13 aprilie 2009, în termen legal solicitând modificarea sentinței nr. 12 din 23 martie 2009 și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială. Recurentul a invocat în susținerea recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societății comerciale și art. 4.7 și 56 C. com. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs invocat, recurentul a susținut că intimata-reclamantă, constituită ca societate comercială în scopul de a desfășura acte de comerț, au în obiectul său de activitate „vânzarea cumpărarea de bunuri imobile proprii” și „dezvoltarea imobiliară” astfel încât potrivit art. 56 C. com.

și contractele încheiate de societate în vederea realizării obiectului de activitate, sunt comerciale. Sub un al doilea aspect recurentul arată că suprafața de teren ce a făcut obiectul convenției de vânzare-cumpărare, urma să intre în fondul de comerț al intimatei, scopul achiziționării terenurilor fiind unul speculativ. Înalta Curte, examinând sentința atacată în raport de criticile formulate constată recursul nefondat, pentru considerentele ce urmează: Codul comercial român delimitează domeniul său de aplicare, respectiv raporturile juridice supuse jurisdicției comerciale consacrând un criteriu obiectiv (art. 3) și unul subiectiv (art. 4). În ipoteza reglementată de art. 3 C. com., comercialitatea faptelor de comerț rezultă din lege indiferent de persoana care le săvârșește, comerciant sau necomerciant, în această categorie fiind menționată la pct. 1 și 2 și vânzarea-cumpărarea de bunuri mobile.

După art. 4 C. com., sunt considerate fapte de comerț toate obligațiile comerciantului dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul încheiat. În cauză promisiunea de vânzare nu a vizat fondul de comerț al comerciantului, societatea comercială, ca universalitate de bunuri corporale sau incorporale, ci obligația asumată de persoana fizică de a vinde societății în anumite condiții o suprafață de teren ceea ce exclude încadrarea raporturilor juridice astfel consimțite în categoria faptelor obiective de comerț. Susținerea recurentului în sensul că terenul obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului de activitate al societății urmând să fie inclus în fondul de comerț, ceea ce ar atrage, pentru analiza drepturilor și obligațiilor asumate în aceste circumstanțe aplicarea prezumției de comercialitate, nu este confirmată de societate și nu rezultă din nicio altă probă administrată în cauză.

Curtea observă totodată că recurentul, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe investite, Judecătoria Timișoara, la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o altă variantă a circumstanțelor în care părțile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare din data de 20 martie 2007, sub aspectul destinației bunului, arătând că d-na S.R., semnatara actului în calitate de administrator al societății urmărea să obțină terenurile evidențiate în convenție, în nume propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod evident natură civilă, prezumția de comercialitate fiind răsturnată în măsura în care prin scopul urmărit operațiunea este străină comerțului. Așa fiind, soluția pronunțată de curtea de apel în stabilirea regulatorului de competență în cauza de față este legală și temeinică, atât sub aspectul aplicării dispozițiilor legale pertinente cât și în ce privește circumstanțele cauzei, motiv pentru care Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul V.E. împotriva sentinței civile nr. 12 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2009.