ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3211/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3211/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E.R. SRL prin acțiunea introdusă pe
rolul Judecătoriei Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.D., ca
prin hotărârea ce se va pronunța să se constate intervenirea de drept a
rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare, precum și obligarea
pârâtului la restituirea avansului primit ca urmare a încheierii promisiunii
bilaterale de vânzare - cumpărare, încheiată între părți la data de 26 aprilie
2007, în cuantum de 12.500 euro, în echivalent în lei la data plății, cu
cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 391
din 13 ianuarie 2009, Judecătoria Timișoara își declină competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială,
reținând că cererea reclamantei este de natură comercială raportat la calitatea
de comerciant a reclamantei, obiectul acțiunii și valoarea pretențiilor și a
stabilit în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,
competența de soluționare în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială.
Tribunalul Timiș, secția comercială,
astfel investit, își declină, la rândul său, competența de soluționare a cauzei
în favoarea Judecătoriei Timișoara, prin sentința civilă nr. 508/PI din 12 mai
2009, apreciind că raporturile juridice stabilite de părți, ca izvor al
obligațiilor deduse judecății, privesc o „promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare”
a unui teren, operațiune juridică de natură civilă.
Conflictul negativ de
competență ivit între cele două instanțe, care, prin hotărâri irevocabile s-au
declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluționat de
Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 26 din data de 9 iulie 2009
în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Timișoara.
Statuând astfel asupra
regulatorului de competență, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului
– rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare a unui teren și
restituirea avansului de 12.500 euro primit ca urmare a încheierii acestui
contract, imprimă cauzei un caracter esențialmente civil.
Totodată, în sprijinul
soluției adoptate, instanța de apel invocă jurisprudența Înaltei Curți de
Casație și Justiție în această materie.
Împotriva hotărârii date în
regulatorul de competență de Curtea de Apel Timișoara reclamanta SC E.R. SRL a
declarat recurs, în termen legal, solicitând desființarea sentinței civile nr. 26
din 9 iulie 2009, stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Timișoara, dar ca instanță comercială, cerând – în acest sens - și
stabilirea naturii litigiului ca fiind comercială.
În motivarea recursului
reclamanta a susținut că sentința atacată este nelegală și netemeinică,
întrucât, în speță, competența de soluționare aparține Judecătoriei Timișoara
însă, natura litigiului este una comercială și nu una civilă, așa cum în mod
greșit s-a stabilit prin sentința atacată.
Susține și că petitul
principal privind constatarea rezoluțiunii promisiunii de vânzare - cumpărare
intră în categoria obiectelor cererilor în materie comercială evaluabile în
bani.
A invederat instanței că pe
rolul Judecătoriei Timișoara au mai fost înregistrate dosare cu obiect de
judecată absolut identic însă cu părți diferite și care se află în diverse
stadii procesuale.
Înalta Curte, examinând sentința
atacată în raport de criticile formulate constată că recursul este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Obiectul acțiunii introduse
de reclamantă îl constituie rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare
cumpărare a unui teren de 16.500 mp proprietatea pârâtului și restituirea
avansului în sumă de 12.500 euro primit ca urmare a promisiunii bilaterale de
vânzare-cumpărare încheiată între părți la data de 26 aprilie 2007.
Prezența în litigiu a unei
societăți comerciale nu este de natură să atragă automat jurisdicția comercială
întrucât reglementările comerciale se aplică în principal actelor și faptelor
de comerț obiective, iar prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C.
com. referitoare la faptele de comerț subiective, este de asemeni inoperantă,
față de condiția impusă de textul de lege, respectiv „dacă nu sunt de natură
civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însăși actul încheiat”.
În cauză nu s-a probat că
reclamanta – comerciant – are în obiectul său de activitate operații cu terenuri
spre a se putea încadra promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare în litigiu
în dispozițiile art. 3 C. com. și nici că, în mod expres, această promisiune de
natură civilă ar fi fost calificată de părți ca fiind comercială spre a se
putea face aplicare dispozițiilor art. 4 C. proc. civ. sau ale art. 56 C. com.
raportat la art. 6 C. com.
Așa fiind, soluția
pronunțată de Curtea de Apel în stabilirea regulatorului de competență în cauza
de față este legală și temeinică, Curtea, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1)
C. proc. civ. să respingă prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta SC E.R. SRL Chisoda împotriva sentinței civile nr. 26 din 9 iulie
2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință
publică, astăzi 3 decembrie 2009.