ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 495 din 27 mai 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 10402/180/2012*, Tribunalul Bacău, secția a II a

civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea reclamantei SC A.C.

SRL prin lichidator B.D.O. B.R. Sprl în contradictoriu cu pârâta SC U.M.B. R.I.

SA având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bacău, alcătuit din teren și

construcții, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.302.000 euro, plătibili în

lei la cursul de la data plății, reprezentând penalități de întârziere și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța a reținut că

pârâta SC U.M.B. R.I. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

prescripției dreptului de a cere perfectarea vânzării cumpărării, susținând că

prin contractul de vânzare cumpărare se transmite un drept real de proprietate

cu privire la un imobil, deci se formează o obligație de a face în baza art. 1073-1077

C. civil, astfel că acțiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani,

conform Decretului nr. 167/1958.

Excepția invocată a

fost admisă întrucât termenul de încheiere a contractului de vânzare cumpărare

stabilit de părți, conform art. 4.2 din antecontractul de vânzare cumpărare

este de cel târziu 1 septembrie 2008, iar acțiunea a fost introdusă la 30 iulie

2012.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta, susținând, în esență, că momentul de la

care curge termenul de prescripție este cel de la data refuzului pârâtei de a

încheia contractul de vânzare - cumpărare, echivalent cu negarea de către

pârâtă a dreptului reclamantei, exprimat în data de 10 octombrie 2011 și nu 01

septembrie 2008, după cum a reținut greșit instanța de fond. Apelanta a

susținut și faptul că deși a negat vehement ca imobilul ce formează obiectul

antecontractului s-ar fi aflat în posesia promitentului - vânzător, instanța de

fond, nu a încuviințat administrarea probatoriului din care să rezulte dacă

reclamanta a avut sau nu posesia asupra bunului.

S-a

mai susținut și faptul că intimata nu a stat niciun moment în pasivitate, din

momentul în care a avut cunoștință de situația de fapt și a efectuat toate

demersurile necesare clarificării situației juridice a imobilului ce face

obiectul antecontractului de vânzare - cumpărare, a parcurs toate procedurile

legale anterioare introducerii cererii, a încercat soluționarea pe cale

amiabilă a situației litigioase existente între părți, pentru ca, în cele din

urmă să introducă prezenta cerere de chemare in judecată.

Prin Decizia civilă nr.

38 din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, a respins apelul reclamantei, ca nefondat,

reținând că, termenul de prescripție curge indiferent de cine poate formula

acțiunea și nu există nici un text de lege care să permită modificarea

termenului de prescripție în cazul deschiderii procedurii reorganizării

judiciare și a falimentului.

Cu

privire la posesia bunului imobil, a reținut că la instanța de fond a fost acordat

termen pentru a se depune înscrisuri, iar apelanta-reclamantă nu a prezentat

nicio dovadă pe acest aspect și nici nu a dovedit că a ieșit din pasivitate în

cursul celor trei ani.

Împotriva

Deciziei civile nr. 38 din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de recurs, la

data de 30 mai 2014, reclamanta SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O.

B.R. Sprl, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

instanța de apel au stabilit în mod eronat data de la care începe sa curgă

termenul de prescripție.

În cazul în care

promitentul cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui cu acordul

promitentului-vânzător echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în

sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1998. (Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuala, Decizia nr. 1212 din 17

februarie 2005), prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în

care promitentul - vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului

promitentului-cumpărător.

În speță, refuzul

pârâtei de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, echivalent cu negarea

de către pârâtă a dreptului reclamantei, a fost exprimat expres în data de 10

octombrie 2011, când a eșuat soluționarea amabilă a litigiului dintre părți,

astfel că de la această dată curgă termenul de prescripție de 3 ani și nu de la

01 septembrie 2008, cum a reținut greșit instanța de fond și a menținut instanța

de apel.

creditorului și încălcarea accesului la instanță.

Respingerea acțiuni

ca fiind prescrisă extinctiv în condițiile în care, de la momentul desemnării

în calitate de administrator judiciar al SC A.C. SRL, a efectuat toate demersurile

necesare aducerii imobilului în patrimoniul debitoarei aflate în insolvență,

este injustă și total inechitabilă în întrucât, odată deschisă procedura

specială a insolvenței SC A.C. SRL, subscrisa s-a conformat prevederilor și

tuturor etapelor procedurale prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Sub acest aspect s-a

pronunțat și C.E.D.O. în sensul în care a statuat că, în aplicarea principiului

accesului la o instanță (civilă), într-o procedură civilă, justițiabilul

are tot dreptul să i se tranșeze cauza de către organul judiciar, cu alte

cuvinte, acesta trebuie să obțină o hotărâre definitivă (așa cum apare

aceasta noțiune în accepțiunea C.E.D.O.), în care chestiunea supusa judecații

să fie soluționată efectiv. (Cauzele Markovic vs Italia, nr. 1398/03 - Hotărârea

din 14 decembrie 2006; Lungoci vs România, nr. 62710/00 - Hotărârea din 26

ianuarie 2006; Popova vs Rusia, nr. 23697/02 - Hotărârea din 21 decembrie

2006).

Consideră că, în

cazul în care o instanță de judecată ia efectiv o măsura care să determine

respingerea cererii reclamantei, fără ca aceasta să fie analizată "pe

fond" aceasta împrejurare reprezintă un veritabil și nejustificat obstacol

în calea realizării drepturilor justițiabilului, prin nerespectarea

obligațiilor pozitive ale statului.

Pentru toate considerentele

expuse mai sus, solicită, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 312 alin.

(3) și (5) C. proc. civ. 1865, admiterea recursului, casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe investite cu soluționarea

cererii.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerentele:

Prima instanță a

respins, ca prescrisă, cererea SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O. B.R.

Sprl, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.B. R.I. SA, având ca obiect

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, instanța de apel confirmând prin soluția pronunțată această

hotărâre.

Instanțele anterioare

au reținut corect că, în ipoteza unei promisiuni bilaterale de

vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să

încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, acțiunea prin care

beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să

țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare este supusă termenului general

de prescripție extinctivă, deoarece obiectul antecontractului este obligația de

a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de

prescripție extinctivă.

Potrivit

dispozițiilor exprese ale legii incidente cauzei - art. 1 alin. (1) și art. 7 alin.

(1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 - dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit

în lege, respectiv prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul

de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar pentru ipoteza în care

dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția

începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

În raport de aceste

dispoziții legale, dreptul la acțiune al reclamantei pentru încheierea

contractului de vânzare cumpărare s-a născut la data de 1 septembrie 2008, dată

de la care a început să curgă și termenul de prescripție extinctivă.

Cum acesta nu s-a

încheiat la data de 1 septembrie 2008, iar acțiunea a fost introdusă la data de

30 iulie 2012, data înregistrării pe rolul Judecătoriei Bacău, în mod legal

acțiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă.

În

condițiile în care modul de calcul explicit arătat de către instanțele

anterioare în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate nu poate fi

contestat sub aspectul acurateții sale, nu poate fi reținută nici o critică de

nelegalitate sub aspectul aplicării în cauză a instituției prescripției

extinctive.

Susținerea

recurentei reclamante că termenul se calculează de la data de 10 octombrie 2011,

dată la care a eșuat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă și nu 01 septembrie

2008 data menționată de părți în antecontract, pct. 4.2 cap. 4 nu este fondată.

Pentru a invoca

această dată, reclamanta consideră că se află în situația promitentul

cumpărător care a preluat imobilul, iar deținerea lui cu acordul

promitentului-vânzător echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în

sensul art. 16 lit. (a) din Decretul nr. 167/1998, și face referire la Decizia

nr. 1212 din 17 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, arătând că prescripția

dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul - vânzător

se manifestă expres, în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător.

Sub acest aspect, se

constată că recurenta reclamantă deși a beneficiat de termenul acordat la 18

martie 2014 de către instanța de apel, aceasta nu a putut dovedi preluarea

bunului și stăpânirea acestuia și nici ieșirea din pasivitate în cursul celor 3

ani, separat de faptul că în cauză nu se regăsește situația existentă în

decizia invocată, intimata pârâtă neconfirmând posesia bunului de către

reclamantă pentru a fi recunoscut dreptul acesteia la acțiune.

De altfel, această

critică, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite

reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația

de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop

probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Pe de altă parte,

motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304

C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cât privește pretinsa

încălcare a dreptului prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la accesul la

instanță, se constată nefondată și această critică.

În cauză,

reclamanta se plânge de încălcarea

dreptului său de acces la o instanță, pe motiv că instanțele naționale nu au

examinat pe fond cererea sa prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare fiind soluționată pe

excepția de prescripție a dreptului de a solicita încheierea contractului de vânzare

- cumpărare.

Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc

fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din

Convenție

,

cât și prin art. 21 din

Constituția

României.

Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci

el reclamă prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce

implicit permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere

însuși substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul efectiv al său.

Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie

garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu una iluzorie și teoretică,

doar imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana

interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție.

Or, recurenta reclamantă nu se află în această situație,

depășirea termenului de

3

ani

în care putea să introducă

acțiunea pentru încheierea contractului de vânzare de cumpărare, așa cum s-a

arătat, îi este imputabilă, iar excepția prescripției extinctive a fost soluționată

de către instanță la cererea pârâtei SC U.M.B. R.I. SA prin întâmpinarea depusă

la acțiunea de sesizare a instanței de către reclamantă.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamantului, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O.

B.R. Sprl împotriva Deciziei nr. 38 din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel Bacău,

secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 octombrie 2014.