ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 511/2017

Decizia nr. 511/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C. anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135/2007, motivat de faptul că voința părților la momentul perfectării contractului a fost viciată de o eroare de consimțământ, eroare care privea calitatea bunului (construibil sau neconstruibil) și care s-ar datora culpei pârâților.

Prin Sentința civilă nr. 1272 pronunțată la data de 9 mai 2012 Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SRL și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., a respins cererea reclamantei de repunere în termenul de prescripție.

A fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții B. și C., a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 1091 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul, analizând cu prioritate excepțiile invocate, a reținut, în esență, că SC A. SRL, persoană juridică română, are calitate de cumpărătoare în contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, dovedind calitatea procesuală activă în prezenta cauză, acțiunea fiind introdusă de societatea reclamantă prin apărătorul ales, iar în ce îl privește pe pârâtul C. s-a reținut că din moment ce este parte în contract, acesta are calitate procesuală pasivă, atât în capătul de cerere referitor la anulare, cât și în cel referitor la repunerea părților în situația anterioară.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei prima instanță a apreciat că este întemeiată în raport de petitul principal al acțiunii, constând în anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare-viciu de consimțământ, că în cauză își găsește aplicabilitatea termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

S-a reținut că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act din interpretarea dispozițiilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958 legale, rezultă că acțiunea în anularea unui act pentru eroare poate fi intentată cel mult după 4 ani și 6 luni de la data încheierii actului a cărui anulare se cere. Cum petitul principal al acțiunii reclamantei constă în anularea contractului de vânzare-cumpărare împreună cu actele adiționale ulterioare, care fac corp comun cu acesta, rezultă că data de la care se va calcula termenul de 4 ani și 6 luni este data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de la data de 30 ianuarie 2007 și nicidecum de la data încheierii ultimului act adițional.

Instanța de fond a apreciat că, de la data de 30 ianuarie 2007 - data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare o cere reclamanta - și până la data înregistrării cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de 4 ani și 6 luni, astfel că dreptul reclamantei la acțiunea în anulare s-a prescris.

Referitor la cererea reclamantei, de repunere în termenul de prescripție, tribunalul a reținut, în esență, că din actele dosarului rezultă însă că reclamanta a avut toate indiciile necesare pentru a constata pretinsa eroare în care s-ar fi aflat încă de la data încheierii primului act adițional la contractul de vânzare-cumpărare, respectiv data de 4 august 2007, când reprezentantul reclamantei s-a prezentat la Biroul Notarilor Publici D. și E. din Iași pentru semnarea actului respectiv.

Cât privește cea de a doua condiție necesară a fi îndeplinită pentru ca instanța să poată dispune repunerea în termen, s-a reținut că, niciunul din argumentele invocate de reclamantă nu poate fi reținut ca făcând dovada de netăgăduit a unor situații deosebite, justificate - în care s-ar fi aflat aceasta de la momentul încheierii contractului și până la formularea cererii de chemare în judecată - situații care să o fi împiedicat să-și valorifice dreptul la acțiune în termenul de prescripție.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 181 din 22 octombrie 2012 a admis apelul declarat de către reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1272 din 9 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a anulat-o în parte, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Au fost păstrate celelalte dispoziții care nu contraveneau deciziei și s-a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul C..

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, a reținut, în esență, că părțile au încheiat la data de 30 ianuarie 2007 un contract de vânzare-cumpărare afectat de o condiție ce s-a îndeplinit la data de 5 mai 2009.

S-a reținut că potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 dacă dreptul este sub condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția, iar data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării aceasta este 24 octombrie 2011, respectiv data când pârâtul B. a adus la cunoștința reclamantei, în cadrul procedurii medierii, faptul că Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 108 din 24 martie 2009, a fost anulată de instanța de judecată.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantei nu este prescrisă raportat la data nașterii dreptului la acțiune - 5 mai 2009, la data cunoașterii de către reclamantă a cauzei pentru care se solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare - 24 octombrie 2011 și data promovării acțiunii - 25 noiembrie 2011.

În ce privește inadmisibilitatea cererii de apel, așa cum s-a invocat de către intimatul B. prin întâmpinare, instanța de apel a apreciat că nu este o excepție pentru a fi analizată ca atare, ci este o argumentare pentru trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în condițiile admiterii apelului.

Împotriva acestei decizii pârâții B. și C. au declarat recurs, în mod distinct.

Recursul pârâtului B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs indicate, recurentul a arătat că decizia instanței de apel este nelegală întrucât este greșită "considerația" instanței de apel că între părți s-a încheiat un contract sub condiție suspensivă și că obținerea PUZ sau PUD ar putea fi considerată o condiție mixtă în sensul art. 1007 C. civ.

Recurentul a susținut că este nelegală motivarea instanței de apel potrivit căreia momentul de la care se calculează termenul de prescripție este momentul la care intimata-reclamantă a luat cunoștință de anularea unui plan urbanistic zonal, întrucât momentul nu are nici o semnificație în raport de începerea termenului de prescripție, deoarece un proprietar poate cunoaște starea juridică a bunului său oricând, fără nici o restricție legală, iar data de referință a calculării termenului de prescripție este data încheierii actului a cărui nulitate se solicită, iar nu o altă dată.

Totodată, recurentul a susținut că este nelegală considerația instanței de apel că nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de repunere în termen întrucât instanța de apel trebuia să se pronunțe deoarece această cerere s-a formulat în raport de hotărârea instanței de fond.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului, iar pe fondul cauzei menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond.

Recursul pârâtului C. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia, recurentul a arătat, în esență, că soluția instanței de apel este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia celui de-al doilea recurent acțiunea reclamantei SC A. SRL având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. 1, 2 și 3 se circumscrie ipotezei speciale prevăzute la art. 9 din Decretul nr. 167/1958, respectiv acțiunii în declararea nulității relative a unui act juridic.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 3366 din 17 octombrie 2013, a respins, ca nefondate ambele recursuri.

Referitor la recursul pârâtului B., Înalta Curte a reținut, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul B. că încadrarea juridică este conjuncturală în raport de memoriul de recurs iar nu o susținere în sine iar cât privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a apreciat că acesta nu este susținut de argumente pertinente.

Cu privire la criticile de nelegalitate invocate în raport de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că în mod corect a constatat instanța de apel că părțile au încheiat la data de 30 ianuarie 2007 un contract de vânzare-cumpărare afectat de o condiție ce s-a împlinit la data de 5 mai 2009, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 dacă dreptul este sub condiție suspensivă prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerea conform căreia data de referință a calculării termenului de prescripție este data încheierii actului a cărui nulitate se solicită, iar nu o altă dată, a fost găsită nefondată, întrucât condiția din contractul de vânzare-cumpărare a fost reluată prin actele adiționale ulterioare, iar prin actul adițional nr. 3 părțile au constatat ca fiind îndeplinită condiția stipulată în contractul de vânzare-cumpărare la data de 5 mai 2009.

Cât privește critica conform căreia instanța de apel în mod nelegal nu s-a mai pronunțat asupra cererii de repunere în termen, nu a putut fi reținută, întrucât instanța de apel a apreciat corect că cererea a rămas fără obiect atât timp cât s-a constatat ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune.

În ceea ce privește recursul pârâtului C., Înalta Curte a reținut că momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiune a fost în mod corect stabilit de instanța de apel ca fiind de la data când părțile au constatat că este îndeplinită condiția stipulată în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv data de 5 mai 2009, dată când a fost încheiat actul adițional nr. 3 prin care s-a constatat că prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 108 din 24 martie 2009 s-a aprobat PUZ Iași și nu mai este necesară documentația PUD.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, nu a putut fi primită, întrucât data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării este data de 24 octombrie 2011, dată când pârâtul B. a adus la cunoștință reclamantei, în cadrul procedurii medierii, faptul că Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 108 din 24 martie 2009, a fost anulată de instanța de judecată.

Totodată s-a apreciat că instanța de apel în mod corect a constatat că nu s-a dovedit în cauză că reclamanta a fost încunoștiințată despre existența procesului în care pârâtul B. a fost parte (Dosarul nr. x/99/2009), în cel de al doilea ciclu procesual, ori că ar fi eventuale nereguli în legătură cu Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 108/2009, până la momentul prezentării părților la mediere.

Constatând culpa procesuală a recurenților în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a obligat recurenții-pârâți la plata sumei de 9557 lei reprezentând cheltuieli de judecată, justificate prin înscrisurile depuse la dosar.

În rejudecare, Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința nr. 2644 din 26 noiembrie 2015 a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, a luat act că pârâtul B. va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și a obligat reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 6.591 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A reținut tribunalul că cele două înscrisuri autentice, perfectate sunt independente sub aspectul instituțiilor care le guvernează precum și sub aspectul obligațiilor pe care le-au generat în sarcina părților contractante, mai mult, fiind diferite atât prin caracteristicile de formă, cât și prin cele de fond.

Potrivit actelor dosarului, părțile litigante au perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1901 din 3 noiembrie 2006 înscris afectat de condiția suspensivă pozitivă a obținerii unei hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Iași de aprobare a unui plan urbanistic de detaliu.

În vederea încheierii în viitor a unui contract de vânzare-cumpărare, părțile și-au exprimat consimțământul la încheierea antecontractului, acest act juridic generând două obligații de a face, reciproce și interdependente, în sarcina ambelor părți: pe de o parte, vânzătorul se obligă să transmită în viitor proprietatea terenului, iar pe de altă parte, cumpărătorul se obligă ca în viitor să plătească prețul aferent terenului în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin dispozițiile art. 3 din antecontract - referitoare la prețul antecontractului - părțile au asortat acestor două obligații esențiale o condiție suspensivă pozitivă prin care cumpărătorul urmărește obținerea unei hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Iași de aprobare a unui PUD aferent terenului.

Părțile au încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135 din 30 ianuarie 2007, contract neafectat de condiția suspensivă a obținerii unei hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Iași de aprobare a unui PUD aferent terenului.

A mai reținut instanța că diferențele majore dintre instituțiile care guvernează perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare și contractul de vânzare-cumpărare, precum și inexistența oricărei dependențe între cele două acte juridice a fost reținută și de către Curtea de Apel Iași care, prin Decizia civilă nr. 181 din 22 octombrie 2012 - a constatat că "prin actul adițional nr. 3 părțile constată îndeplinită condiția stipulată în contractul de vânzare-cumpărare, iar solicitarea de documente de care ar fi condiționată plata sumei de 500.000 euro nu își are izvorul în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135/2007, ci reprezintă o altă înțelegere a părților, ce excede celei ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare în discuție".

Tribunalul a avut în vedere că acțiunea societății reclamante trebuie analizată și prin raportare la neîndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile art. 1352 și art. 1353 din vechiul C. civ. și excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 1399 din vechiul C. civ.

S-a reținut că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135/2007 societatea reclamantă a contractat în cunoștință de cauză, după o verificare atentă ca și profesionist pe piața achizițiilor imobiliare, motiv pentru care nu se poate reține incidența vreunui viciu la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită prin acțiunea de față.

Așa cum rezultă și din hotărârile judecătorești pronunțate atât de Tribunalul Iași, cât și de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/99/2009 - care a avut ca obiect anularea H.C.L. nr. 108 din 24 martie 2009 - instanțele judecătorești au dispus anularea H.C.L. de aprobare a PUD motivat numai de edictarea O.U.G. nr. 114 din 22 octombrie 2007.

A constatat instanța că, având în vedere data edictării O.U.G. nr. 114 din 22 octombrie 2007 - care a stat la baza anularii H.C.L. nr. 108 din 24 martie 2009 - raportat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135 din 30 ianuarie 2007 a rezultat că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare viciul nu exista ci a intervenit ulterior perfectării contractului moment la care riscurile erau trecute asupra cumpărătorului, motiv pentru care nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție cumulativă prevăzută de dispozițiile art. 1352 din vechiul C. civ., iar vânzătorul chiar dacă ar fi în prezența unui viciu, nu răspunde fiind un eventual viciu intervenit ulterior contractării și transferării dreptului de proprietate către cumpărător.

Potrivit dispozițiilor art. 1399 din vechiul C. civ. obligația de garanție pentru vicii se aplică la orice vânzare cu excepția tranzacționării bunurilor care au făcut obiectul unei vânzări de drepturi succesorale, situație în care vânzătorul răspunde doar numai de calitatea sa de moștenitor nu și de calitatea bunurilor din moștenire.

Din perspectiva art. 1399 C. civ. s-a reținut că terenul care a făcut obiectul tranzacției a fost dobândit de către B. «prin preluare de drepturi succesorale de la doamna F., în baza contractului de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. 1373 din 9 mai 2006».

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. SRL solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței și evocarea fondului de către instanța de apel.

A apreciat apelanta că Tribunalul Iași a pronunțat o hotărâre nelegală și că nu a intrat în soluționarea pe fond a pricinii, soluția dată fiind rezultatul însușirii în totalitate, fără nicio analiză și fără niciun element de apreciere, a argumentelor expuse de către pârâtul B. în concluziile scrise depuse la dosar.

Apelanta a reproșat instanței de fond că a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, făcând o confuzie gravă între două instituții de drept material fundamental diferite: garanția pentru vicii și eroarea viciu de consimțământ.

S-a arătat că, analizând o altă instituție juridică, aceea a răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului vândut și preluând cuvânt cu cuvânt și în întregime, fără nici cea mai mică analiză proprie, concluziile pârâtului B., instanța nu a soluționat cauza care i-a fost încredințată, ci a avut în vedere un cadru procesul diferit decât cel cu care reclamantul a înțeles să o investească, o astfel de greșeală de judecată atrăgând consecința anulării sentinței și a necesității soluționării cauzei pe fond, deoarece prima instanță nu a analizat niciodată, în mod real, pretențiile deduse judecății.

De asemenea, s-a arătat, fără să facă o analiză proprie și limitându-se să copieze cuvânt cu cuvânt concluziile pârâtului în considerente, prima instanță a apreciat că între actele încheiate între părți, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare și actele adiționale la acesta nu a existat nicio legătură. Aceste considerente, reținute de prima instanță prin simpla copiere a concluziilor pârâtului, scot în evidență faptul că prima instanță nu a analizat deloc elementele raportului juridic dedus judecății, pe baza probelor administrate și nu a ținut cont de aspecte de fapt esențiale, unele dintre ele ținând de domeniul evidenței.

A apreciat apelanta că pe întreaga perioadă în care s-a format voința juridică a părților, reclamanta a fost pe deplin îndreptățită de faptul că pe terenul respectiv va putea fi edificată o construcție cu specificațiile menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat inițial între părți, aceasta fiind caracteristica esențială a obiectului contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de părți, că această falsă reprezentare a realității a fost întărită, în ceea ce o privește pe reclamantă și de încheierea contractului de proiectare nr. 7 din 15 mai 2008 cu SC G. SRL, contract în baza căruia această societate specializată s-a obligat să elaboreze planul urbanistic zonal (PUZ) cu privire la realizarea obiectivului "imobil locuințe colective, spații comerciale și birouri" pe terenul care a făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

Se arată că prima instanță nu a analizat niciuna dintre condițiile erorii viciu de consimțământ și nu a avut în vedere probele administrate în cauză, mai mult decât atât, tribunalul a apreciat greșit natura contractului încheiat între părți, apreciind că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1399 C. civ., care reglementează vânzarea unei moșteniri nedeschise. Or, în cauză, pe lângă faptul că prin cererea introductivă nu a fost invocată răspunderea vânzătorului pentru vicii, obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți nu este o moștenire nedeschisă, ci un bun individual determinat, prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1399. A considerat apelanta că instanța a făcut o confuzie gravă, atât în legătură cu temeiul pretențiilor deduse judecății, cât și în legătură cu obiectul contractului încheiat între părți, motivele reținute de instanță (prin simpla copiere a concluziilor pârâtului) fiind total străine de pricina judecată.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 600 din 30 septembrie 2016, a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimatul C. a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Curtea a apreciat că hotărârea primei instanțe, deși reprezintă în mare măsură o preluare a concluziilor apărătorului unuia dintre pârâți, îndeplinește cerințele unei motivări, întrucât răspunde în mare măsură aspectelor invocate de reclamant, chestiunile neanalizate urmând a fi complinite de către instanța de apel.

Curtea a avut în vedere faptul că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a art. 953 și art. 954 C. civ., întrucât reclamantul a invocat faptul că a considerat că posibilitatea construirii unui imobil pe terenul achiziționat este un element esențial al contractului încheiat - per a contrario, nu a existat eroare în reprezentarea realității la data perfectării actului juridic întrucât rezulta cu certitudine faptul că la momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare, inclusiv la momentul încheierii actului adițional nr. 3, invocat de apelanți, era cunoscut de ambele părți faptul că edificarea pe terenul ce formează obiectul antecontractului a unei construcții cu o suprafață construită totală de minim 20.000 mp nu era posibilă, fiind necesară întocmirea documentație PUD ce urma a fi supus aprobării Consiliului Local.

Cu privire la eroarea în care s-a aflat reclamantul, Curtea a reținut faptul că starea de fapt invocată de acesta profita și pârâților. Astfel, așa cum arată și apelantul-reclamant, din probele administrate în cauză rezultă că atât la momentul perfectării antecontractului cât și în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a celor trei acte adiționale "erau valabile certificate și avize emise de autoritățile competențe din care rezultă posibilitatea edificării unei construcții pe terenul ce a făcut obiect al contractului de vânzare, părțile neavând nici un motiv de îndoială în legătură cu valabilitatea și veridicitatea acestor documente."

Raportat la mențiunile acestui certificat instanța a apreciat faptul că ambele părți au fost pe deplin îndreptățite să considere că se va putea construi pe terenul cumpărat, cu respectarea recomandărilor menționate în certificatul de urbanism. De altfel, așa cum în mod corect invocă și apelantul, acest certificat de urbanism reprezintă anexă la antecontractul de vânzare-cumpărare, iar în baza mențiunilor cuprinse în capitolul "Recomandări", a fost inclusă în contractul de vânzare-cumpărare condiția referitoare la aprobarea Planului Urbanistic de detaliu de către Consiliul Local.

Instanța de control judiciar a reținut, ca și instanța de fond, că afectația reală a terenului în cauză este cea de "spațiu plantat", fapt atestat și de faptul că, prin Nota de Fundamentare nr. 45442/2008 la proiectul de aprobare a PUZ în cauză, se solicită schimbarea acestei încadrări, în cea de locuințe colective (L.A.), deși dispozițiile art. 71 ale O.U.G. nr. 195/2005, modificate prin O.U.G. nr. 114/2007 sancționau cu nulitatea absolută "schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism (...) indiferent de regimul juridic al acestora", respectiv cel de proprietate privată al suprafeței în cauză."

Instanța a avut în vedere evidența faptului că, potrivit mențiunilor certificatului de urbanism nr. 425 din 1 februarie 2007, destinația terenului, stabilită prin documentația de urbanism era P1 "zona spații plantate publice", însă potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, era posibilă schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate pentru terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spațiile plantate neprotejate a căror destinație poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare, astfel că nu putea fi invocată reaua-credință și cunoașterea unei alte realități decât cea prezentată cumpărătorului, decât ulterior modificării O.U.G. nr. 195/2005 prin O.U.G. nr. 114/2007, modificare ce a survenit după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Cu privire la caracterul nescuzabil al erorii de fapt Curtea a reținut faptul că, obiectul de activitate al apelantei este "Activitatea principală: conform codificării (Ordinului nr. 337/2007) Rev. CAEN (2), 4110 - Dezvoltare (promovare) imobiliară", aceasta fiind un dezvoltator imobiliar ce dispune de disponibilități financiare, consiliere juridică de specialitate, experți cadastrali, proiectanți, posibilități de informare de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Locală, Primărie, Consiliul Local, practica și doctrina fiind unanime în a afirma că intenția reală a părților și existența erorii asupra substanței bunului vândut, vor fi stabilite de către instanța de judecată «ținându-se seama de ocupațiunea sau profesiunea părților, de competența lor, etc »

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. instanța a obligat apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL solicitând admiterea recursului și, în principal, în temeiul art. 313 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar solicită, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și soluționarea fondului pricinii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reproșând instanței de apel:

- greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, deoarece a analizat alte temeiuri de drept decât cele indicate de reclamant, făcând confuzie între eroarea viciu de consimțământ și răspunderea pentru vicii ascunse, fapt ce ar fi trebuit să conducă la admiterea apelului și anularea sentinței, cu evocarea fondului de către instanța de apel;

- greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 954 alin. (1) C. civ., constând în aprecierea greșită a condițiilor erorii viciu de consimțământ (în special condiția referitoare la cunoașterea caracterului esențial al elementului asupra căruia a purtat eroarea, neavând relevanță reaua credință a cocontractantului, aceasta fiind o condiție doar în cazul dolului, nu și erorii), precum și prin aplicarea unor condiții care nu se referă la eroarea viciu de consimțământ, ci la răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse;

- greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 71/2011, instanța de apel aplicând în cauză dispoziții cuprinse în noul C. civ., deși litigiul este guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1865;

- interpretarea greșită a actului dedus judecății, care a condus la schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, considerându-se a fi o obligație contractuală ceea ce în realitate era o condiție suspensivă și apreciindu-se în mod eronat momentul încheierii actului juridic.

Cu privire la prima critică recurenta consideră că soluția dată de instanța de apel este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în special în ceea ce privește interpretarea sintagmei "(...) instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...)", folosită în ipoteza textului de lege sus-menționat.

În legătură cu această sintagmă, apreciază că aceasta vizează atât situațiile în care prima instanță s-a dezînvestit ca urmare a admiterii unei excepții dirimante (ceea ce nu este cazul în speță), dar și pe acelea în care instanța a soluționat cauza prin raportare la un cadru procesual diferit de cel stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual, tranșat prin cererea de chemare în judecată, are trei coordonate: părțile, obiectul cererii și temeiul (cauza) pretențiilor deduse judecății. Atâta timp cât prima instanță nu a analizat temeiul juridic al pretenției deduse judecății, înseamnă că aceasta nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, motivarea dată fiind străină de cadrul procesual cu care instanța a fost învestită.

Astfel, se arată, analizând motivarea primei instanțe, se remarcă faptul că aceasta reproduce cuvânt cu cuvânt concluziile scrise depuse de către pârâtul B., prin avocat, la ultimul termen de judecată, instanța neanalizând niciunul dintre motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, neapreciind asupra probelor, nearătând care sunt motivele pentru care consideră neîntemeiate pretențiile reclamantului și făcând confuzii grave cu privire la temeiul juridic al pretenției deduse judecății.

Se arată că prima instanță, preluând întocmai, fără nici o apreciere proprie, concluziile pârâtului B., a analizat o altă instituție juridică, respectiv aceea a răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului vândut (art. 1352 - 1353 C. civ.), în condițiile în care acțiunea nu se întemeiază pe temeiul răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse, ci este o acțiune având ca obiect anularea contractului pentru viciul de consimțământ al erorii, prima instanță schimbând astfel temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, făcând o confuzie gravă între două instituții de drept material fundamental diferite: garanția pentru vicii și eroarea viciu de consimțământ.

Consideră recurenta că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență, a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Consideră recurenta că dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Pe de altă parte, se arată, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, hotărârea primei instanțe având un caracter arbitrar, reflectând doar susținerile uneia dintre părți, fără a se arăta de ce au fost înlăturate susținerile celeilalte și fără a se analiza temeiul acțiunii, stabilit de către reclamant.

În acest sens recurenta-reclamantă invocă și prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la critica vizând faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 954 alin. (1) C. civ. de la 1864 și art. 4 din Legea nr. 71/2011, respectiv cea vizând faptul că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta apreciază că instanța de apel a analizat în mod greșit condițiile erorii viciu de consimțământ, că soluția dată este rezultatul unei greșite interpretări a legii, instanța de apel făcând confuzie între viciul de consimțământ al erorii și cel al dolului.

Astfel, se arată, în prima parte, instanța de apel identifică în mod corect condițiile erorii - viciu de consimțământ (respectiv, ca aceasta să poarte asupra unui element determinant, iar cealaltă parte să fi cunoscut caracterul esențial al acestuia), însă în a doua parte, instanța de apel schimbă sensul celei de-a doua condiții, afirmând că, pentru a opera eroare, este necesar ca cealaltă parte să fi cunoscut starea de eroare în care s-a aflat cocontractantul. Consideră recurenta că interpretarea dată de instanța de apel are la bază o confuzie pe care aceasta o face între condițiile erorii și cele ale dolului; dacă în cazul erorii, nu este necesar ca aceasta să provină de la cealaltă parte, în cazul dolului, anulabilitatea actului nu ar putea interveni decât în cazul în care inducerea în eroare este realizată de cocontractant.

Consideră recurenta-reclamantă că determinant pentru aprecierea existenței erorii este, așadar, a se stabili dacă cealaltă parte cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului, în mod greșit instanța de apel raportându-se la o altă condiție, respectiv aceea ca cealaltă parte să fi cunoscut starea de eroare a cocontractantului, această condiție fiind specifică dolului, nu erorii.

Se arată că un alt aspect de nelegalitate al deciziei recurate rezultă din interpretarea greșită a actului dedus judecății, care a condus la schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Consideră recurenta că instanța a schimbat înțelesul lămurit al clauzelor contractuale, conform contractului încheiat între părți, obținerea PUD constituind o condiție suspensivă de care depinde plata celei de-a treia rate de preț, și nu o obligație a vânzătorilor, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Arată recurenta că instanța de apel, calificând în mod greșit clauza contractuală, și-a fundamentat soluția de respingere a apelului pe ideea că problema obținerii PUD este o chestiune care ține de executarea contractului, când, în mod corect, clauza respectivă reprezintă o condiție a cărei menționare în contract dovedește că elementul asupra căruia a purtat eroarea era determinant pentru încheierea actului juridic.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel plasează în mod greșit momentul încheierii actului juridic, raportându-se la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu și la data încheierii actului adițional nr. 3, că deși identifică în mod corect momentele realizării acordului de voință, instanța de apel se raportează la data de 30 octombrie 2007, ca dată de referință pentru aprecierea condițiilor de valabilitate a actului juridic, deși la această dată voința juridică a părților nu era pe deplin formată.

Se arată în continuare că voința juridică a părților cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a parcurs mai multe etape, momentele esențiale fiind următoarele:

- la data de 3 noiembrie 2006 se încheie între părți antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1901. Caracteristicile imobilului promis a fi vândut sunt evidențiate la art. 2.2 din antecontract și sunt stabilite pe baza certificatului de urbanism nr. 1817 din 15 mai 2006, cu o valabilitate de 18 luni. Între obligațiile promitenților vânzători menționate în antecontract este și aceea "să facă toate demersurile legale pentru aprobarea de către Consiliul Local al Municipiului Iași a planului urbanistic de detaliu (PUD), agreat de către ambele părți semnatare, care să permită edificarea pe terenul ce formează obiectul antecontractului a unei construcții cu o suprafață construită totală de minim 20.000 mp" [Art. 6 alin. (1) lit. c)]. Cu privire la această condiție se prevede la art. 8.3 că "în situația în care PUD-ul nu va fi aprobat până la data de 4 mai 2007 prin hotărâre a Consiliului Local Iași din cauze neimputabile niciuneia dintre părți, prezentul antecontract de vânzare-cumpărare se desființează de plin drept, fără nicio formalitate prealabilă (...)";

- la data de 30 ianuarie 2007 se încheie între părți contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135/2007. Acest contract a fost încheiat "în urma obținerii de către vânzători a hotărârii Comisiei de Urbanism a Primăriei Iași prin care s-a aprobat tema PUD - conform art. 6.1 lit. c) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1901 din 3 noiembrie 2006". Totodată, în contract se menționează în mod expres condiția "obținerii de către vânzători a hotărârii Consiliului Local Iași de aprobare a PUD - prevăzut la art. 6.1 lit. c) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1901 din 3 noiembrie 2006" și termenul de 1 august 2007;

- la data de 4 august 2007 se încheie actul adițional nr. 1, autentificat sub nr. 1518/2007, prin care termenul de 1 august 2007 este modificat la data de 1 februarie 2008;

- la data de 25 februarie 2008 se încheie între părți actul adițional nr. 2, autentificat sub nr. 28/2008, prin care termenul de 1 februarie 2008 este modificat la data de 1 februarie 2009;

- La data de 5 mai 2009 se încheie actul adițional nr. 3, autentificat sub nr. 798/2009. În cuprinsul acestui act adițional se precizează că "în condițiile în care s-a obținut hotărârea Consiliului Local nr. 108 din 24 martie 2009 privind aprobarea Planului urbanistic Zonal Iași, (...) întocmit în vederea construirii unui imobil de locuințe colective, spații comerciale și birouri, nemaifiind necesar eliberarea documentației PUD (așa cum a fost stipulat în contractul de vânzare-cumpărare), ambele părți constată că astfel a fost îndeplinită condiția stabilită prin art. 6 pct. 6.1 lit. c) din Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1901 din 3 noiembrie 2006 (...) și prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135 din 30 ianuarie 2007 (...)".

Precizează recurenta că, sub aspectul formării voinței juridice a părților, trebuie reținut că aceasta s-a format în timp și s-a definitivat la data încheierii actului adițional nr. 3, respectiv la 5 mai 2009, acesta fiind momentul la care trebuie să se raporteze instanța cu privire la existența erorii asupra substanței lucrului.

Se arată că, așa cum corect, de altfel, a reținut instanța de apel, la fiecare dintre aceste momente existau și erau valabile certificate și avize emise de autoritățile competente din care rezultă posibilitatea edificării unei construcții pe terenul ce a făcut obiect al contractului de vânzare, părțile neavând nici un motiv de îndoială în legătură cu valabilitatea și veridicitatea acestor documente, că pe întreaga perioadă în care s-a format voința juridică a părților, recurenta a fost pe deplin îndreptățită să considere că pe terenul respectiv va putea fi edificată o construcție cu specificațiile menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat inițial între părți, acesta fiind caracteristică esențială a obiectului contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de părți.

Se arată că, instanța de apel a apreciat, prin raportare la motivarea dată de instanțele de judecată care au soluționat Dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului și Curții de Apel Iași, dosar în care a fost anulat H.C.L. nr. 108 din 24 martie 2009 de aprobare a PUZ, că nu ar fi îndeplinite condițiile erorii pentru că modificarea O.U.G. nr. 195/2005 prin O.U.G. nr. 114/2007 a survenit ulterior încheierii actului juridic. Recurenta apreciază ca fiind nelegală această motivare, deoarece, momentul la care trebuie să se raporteze instanța, ca moment al realizării acordului de voință, este data de 5 mai 2009, dată la care a fost încheiat actul juridic nr. 3, și nu data de 30 ianuarie 2007, data semnării contractului inițial, voința părților exprimată în contractul de vânzare-cumpărare fiind afectată de două modalități: un termen (prelungit succesiv prin actele adiționale) și o condiție (a cărei îndeplinire a fost constatată prin actul adițional nr. 3). Prin urmare, se arată momentul de la care actul juridic a devenit pur și simplu, momentul de la care se poate considera finalizat acordul de voință al părților este cel al încheierii actului adițional nr. 3, prin care s-a constatat îndeplinirea condiției, ca urmare a aprobării prin H.C.L. a PUZ.

Un alt aspect de nelegalitate a deciziei recurate vizează referirea pe care instanța o face în cuprinsul motivării la chestiunea caracterului nescuzabil al erorii de fapt.

În acest sens recurenta arată că în C. civ. de la 1864, aplicabil în prezenta cauză, nu există o reglementare a acestei chestiuni, aceasta regăsindu-se în dispozițiile art. 1208 din noul C. civ., inaplicabil în speță, astfel că instanța a făcut o greșită aplicare a legii în timp, mai exact a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care cauzele de anulabilitate rămân supuse dispozițiilor legii vechi, în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

De asemenea, se arată că și prima instanță și instanța de apel face confuzie între temeiul juridic invocat în prezenta cauză (eroare viciu de consimțământ) și răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse.

Intimații-pârâți B. și C., au formulat, în mod distinct, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, deși subsumată de recurentă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este susținută de o argumentație care situează examenul de legalitate în cadrul determinat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Această critică este nefondată întrucât instanța de prim control judiciar, a procedat, în virtutea efectului devolutiv al apelului, la o analiză completă a sentinței atacate atât sub aspectul temeiniciei cât și sub aspectul legalității, verificând stabilirea situației de fapt, aplicarea și interpretarea legii de către prima instanță, modul în care aceasta a analizat susținerile părților, materialul probatoriu administrat, raționamentul care a stat la baza soluției pronunțate, criticile apelantei-reclamante fiind complet și atent examinate de către instanța de apel.

Instanța de apel s-a raportat în exercitarea controlului judiciar în mod distinct și la modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 953 și art. 954 C. civ. în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat temeiurile de drept ale acțiunii, instanța de fond fiind cea care a procedat la calificarea cererii în funcție de obiectul acesteia și de dinamica raporturilor juridice relevate de probatoriul administrat.

Nici critica subsidiară nu este fondată în condițiile în care instanța de apel a făcut o corectă analiză a modului în care instanța de fond s-a raportat la dispozițiile art. 1352 C. civ. în contextul în care acest text de lege a fost invocat de unul dintre pârâți, în apărare și față de faptul că din considerentele sentinței apelate rezultă că analiza instanței de fond a avut în vedere susținerile reclamantului vizând viciul de consimțământ, decurgând din eroarea asupra substanței obiectului vândut, analiza dispozițiilor art. 953 și art. 954 C. civ. fiind cea care a fundamentat raționamentul pe fondul cauzei al instanței, acesta fiind și motivul pentru care susținerile recurentului, conform cărora instanța de apel nu a cenzurat încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Așadar, nu se poate reproșa instanței de apel greșita interpretare și aplicare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care aceasta, în analizarea criticilor apelantei, a procedat la un examen efectiv și real al argumentelor juridice și mijloacelor de probă, reflectat în raționamentul logico-juridic ce a susținut pronunțarea hotărârii recurate.

În mod corect instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond, făcând un examen pertinent și cu privire la limitele judecății fondului cauzei, din perspectiva principiului înscris în art. 84 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel s-a raportat în analiza acestei critici, în mod corect, la modul în care instanța de fond a respectat cadrul procesual configurat de obiectul, cauza acțiunii și pretențiile deduse judecății, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, acțiunea nu a fost întemeiată în drept.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel instanța de apel a menținut în mod corect sentința atacată și sub aspectul aplicării și interpretării dispozițiilor art. 953 și art. 954 C. civ. în examinarea condițiilor erorii - viciu de consimțământ, raportându-se în analiză la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a determina anularea actului și anume: elementul asupra căruia cade eroarea să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului și cocontractantul să fi cunoscut faptul că elementul asupra căruia există eroare este determinant pentru încheierea contractului.

Sub acest aspect instanța de apel a examinat, din punct de vedere obiectiv, dinamica raporturilor juridice dintre părți și conținutul acestora, concretizate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 135/2007 și în cele trei acte adiționale la contract din perspectiva drepturilor și obligațiilor - esențiale sub aspectul problemei de drept în discuție - ce incumbau părților și situația de fapt existentă la momentul încheierii contractului a cărui anulare s-a solicitat prin acțiune, situație de fapt rezultată din analiza înscrisurilor relevante în speță: hotărârea Consiliului Municipiului Iași din 9 august 1999, indicatorii urbanistici ai imobilului ce a format obiectul celor două contracte, ce rezultă din Planul Urbanistic de Detaliu (PUD), hotărârea Consiliului de Urbanism prin care s-a aprobat tema PUD în condițiile art. 6.1 lit. c) din antecontractul de vânzare-cumpărare, Hotărârea Consiliului Local nr. 108 din 24 martie 2009, Certificatul de Urbanism nr. 1817/2007, probele administrate, relevând faptul că la momentul perfectării antecontractului, al contractului de vânzare-cumpărare și al celor trei acte adiționale, părțile semnatare ale contractului aveau informații oficiale potrivit cărora terenul putea fi folosit și pentru edificarea unor construcții.

Sub aspectul criticat, în susținerea legalității și temeiniciei sentinței apelate, instanța face în mod corect distincția între mențiunile înscrise în Certificatul de Urbanism nr. 425 din 1 februarie 2007 în care este evidențiată destinația terenului în cauză și posibilitatea legală conferită de O.U.G. nr. 195/2005 pe care partea interesată o avea, la momentul încheierii contractului, de a schimba destinația terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi.

Este așadar de remarcat analiza amplă și, atât din perspectiva criticilor subiective cât și a celor obiective, corectă pe care instanța de apel a realizat-o în examinarea condițiilor impuse de art. 954 C. civ.

Interpretarea și aplicarea corectă de către instanța de fond a art. 953 și a art. 954 C. civ. a fost examinată în mod corect de instanța de control judiciar și din perspectiva elementelor subiective relevate de particularitățile speței, în sensul cerut de legiuitor prin evocatele texte de lege.

În aprecierea existenței caracterului invincibil al erorii și în determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt, instanța de apel s-a raportat în mod corect la specificul activității recurentei-reclamante care ar fi impus acesteia efectuarea unor demersuri specifice unui cumpărător de profesie, diligent, pentru a se informa cu privire la regimul juridic al terenului ce urmează a-l cumpăra, fiind relevant sub acest aspect, că, astfel cum rezultă din obiectul de activitate recurenta-reclamantă are ca activitate principală "dezvoltare, promovare imobiliară", dispunând așadar de expertiză în acest domeniu.

Nici critica subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Aceasta întrucât aspectele de nelegalitate invocate au fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 181 din 22 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în primul ciclu procesual, instanța statuând asupra faptului că, în ceea ce privește condiția stipulată în contractul de vânzare-cumpărare nr. 135/2007, referitoare la obligația obținerii de către vânzători a hotărârii Consiliului Local Iași de aprobare a PUD, aceasta este reluată și în actele adiționale nr. 1, 2 și 3, că prin actul adițional nr. 3, autentificat sub nr. 798 din 5 mai 2009 părțile au constatat ca fiind îndeplinită această condiție, iar solicitarea de documente de care ar fi condiționată plata sumei de