ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 285/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia civilă nr. 142A din 15 februarie 2011 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții S.A. și S.M.C. împotriva sentinței civile nr. 1404 din data de 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III- a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 08 aprilie 2010, sub nr. 17362/3/2010, reclamanții S.A. și S.M.C.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: - obligarea intimatului la plata de despăgubiri in suma de 130.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea pentru imobilul teren in suprafața de 178,23 m.p., situat în str. A.B., București, pe care se află în prezent construcții de utilitate publică; - obligarea intimatului la plata de despăgubiri in suma de 60.000 de euro, echivalent în RON la data plații, reprezentând contravaloarea pentru imobilul construcție demolata, formată din 3 camere la parter, hol, hol acces scară, baie și bucătărie, pivnița la subsol și mansardă peste parter, situat in str. A.B., București.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul teren și construcție situat în str. A.B., le-a aparținut in baza contractului de vânzare-cumpărare din 24 mai 1971, încheiat de reclamanta S.A. cu vânzătoarea R.V. Imobilul teren și construcții a fost confiscat și expropriat în baza Decretului nr. 79/1989 conform adresei din 01 iulie 2009, eliberată de SC T.A. SA. Pentru imobilul construcție, care a fost demolat de fapt în anul 1988, mult înainte de emiterea Decretului nr. 79/1989, și care era format din încăperile mai sus amintite, s-a stabilit o valoare de 6,87 RON (68.613RON), sumă pe care au încasat-o la data de 23 decembrie 1988, conform procesului-verbal din 16 iulie 1988 și conform adresei din 01 iulie 2009 emisă de SC T.A.

SA. În prezent, pe locul imobilului construcție demolat s-au ridicat alte construcții. Pentru imobilul teren nu au primit niciodată despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 1404 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III -a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca prescrisă. Pentru a pronunța aceasta soluție, Tribunalul a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în speță termenul general de 3 ani stabilit de art. 3 alin. (1) din același act normativ, aplicabil drepturilor de creanță.

În speță, reclamanții au dedus judecății o acțiune în pretenții, cu caracter patrimonial și, pe cale de consecință, prescriptibilă, conform prevederilor legale mai sus expuse, începând cu data la care regimul totalitar comunist nu mai era o piedică pentru valorificarea drepturilor lor (anul 1990). O astfel de cerere, chiar dacă privește contravaloarea unui imobil, nu se confundă cu o acțiune în revendicare, iar niciun act normativ, intern sau internațional, nu prevede expres caracterul imprescriptibil al unei acțiuni în pretenții de natura celei introduse de reclamanți.

Nici invocarea de către reclamanți a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este de natură a determina o altă concluzie, în condițiile în care aceste dispoziții nu consacră un drept absolut și perpetuu de a obține contravaloarea unui drept de proprietate, cu atât mai mult cu cât reclamanții se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare din anul 1971 și invocă preluarea de către Stat a imobilului lor, în anul 1989, ambele situându-se în timp anterior datei de ratificare a Convenției de către România. S-a mai reținut și aspectul că jurisprudența C.E.D.O.

indicată de către reclamanți în motivarea în drept a cererii privește situații juridice premisă diferite (partea interesată deținea deja un bun sau o speranță legitimă, în înțelesul prevederilor art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, constând, de regulă, într-o hotărâre judecătorească de recunoaștere a preluării abuzive sau de restituire a imobilului, ca urmare a unei acțiuni în revendicare). S-a mai subliniat și că reclamanții aveau posibilitatea de a apela la reparațiile oferite de Legea nr. 10/2001, ce le era aplicabilă și care în art. 1 alin. (1) stabilește că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Cum reclamanții au rămas în pasivitate o perioadă de timp îndelungată (care depășește termenul de prescripție de 3 ani), fără a exercita o acțiune pentru recuperarea bunului imobil sau a contravalorii lui, neapelând nici la calea deschisă de cele două legi speciale de reparație adoptate (Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001), instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și a respins acțiunea formulată, ca prescrisă. Soluționând apelul declarat de reclamanți în sensul susmenționat, Curtea a reținut următoarele: Din probele administrate a rezultat că preluarea de către stat a imobilului a avut loc în fapt încă în anul 1987, astfel cum rezultă din procesul verbal de preluare întocmit la 14 septembrie 1987 de fostul I.C.R.A.L.

V., din adresa emisă de SC T.A. SA și din chiar susținerile reclamanților (care arată că imobilul a fost demolat deja în anul 1988). Imobilul în discuție cade astfel sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/ 2001, care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945- 22 dec. 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs in interesul legii s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale. Reclamanții nu au susținut și nu au făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acțiune în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care sa se constate nevalabilitatea titlului statului sau să fie recunoscut în beneficiul lor vreun drept.

Reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum in mod expres au precizat, la solicitarea instanței, și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă reclamanții au considerat că, indiferent de această împrejurare, pot formula oricând o acțiune în obținerea unor măsuri reparatorii, ca cea prezentă în care cer masuri reparatorii prin echivalent, iar respingerea unei astfel de acțiuni ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietății. Or, pentru a putea invoca protecția prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanții ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol, noțiune care are o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Noțiunea autonomă de bun in sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un act al autorităților publice, sau speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă. Or, în cauza reclamanții nu au nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului sau vreun drept la despăgubire pentru acesta, a cărui protecție s-o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranța legitimă la măsuri reparatorii, ci dimpotrivă, față de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001 care consacră expres pierderea dreptului la măsuri reparatorii în lipsa notificării, ca și față de dispozițiile deciziei nr. 33/ 2008 a I.C.C.J., existenta unei speranțe legitime în favoarea lor este exclusă.

Pe de altă parte, statul român, în marja de apreciere de care dispune, a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege, art. 22 alin. (5) prevăzând că neformularea notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În speță, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care pe de o parte, aceștia nu pot apela la dispozițiile dreptului comun pentru recunoașterea unui „bun" în raport de care să fie atrasă protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1, iar pe de alta parte, în mod esențial, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001, aceștia au pierdut ireversibil dreptul la măsuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul lor, reclamanții nu mai pot pretinde despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun. Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/ 2001 nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului. în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamanții au îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de masuri reparatorii, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea. Reclamanții nu au dovedit existenta în patrimoniul lor a unui „bun", situație față de care toate amplele lor susțineri făcute relativ la dreptul lor fundamental la proprietate și jurisprudența C.E.D.O.

rămân lipsite de suport, precum și referirile făcute de reclamanți la caracterul Decretului nr. 79/ 1988 de a fi un act secret, aceleași considerații dezvoltate mai sus rămânând pe deplin valabile. Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/ 1998 recunoaște competența instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea preluării imobilului de către stat. Textul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/ 1998 nu trebuie însă interpretat decât corelat cu textul art. 6 alin. (2) din aceeași lege, dar și iarăși în contextul Legii nr. 10/2001 și al deciziei nr. 33/ 2008 menționată mai sus. Așa fiind, acest text care vizează stabilirea de către instanța de judecată a nelegalității preluării imobilului de către stat nu poate fi aplicat decât în sensul că această stabilire poate fi făcută numai în condițiile în care pentru aceasta nu exista prevăzută o procedură legală specială care să permită restabilirea proprietății pierdută sub regimul comunist.

Iar în măsura în care aceasta procedură specială există, ea se aplică cu prioritate față de dreptul comun. În cauza prezentă, fiind aplicabilă Legea nr. 10/2001, ca lege specială care înlătură de la aplicare dreptul comun invocat de reclamanți, cererea reclamanților a fost respinsă, față de dispozițiile art. 22 alin. (5) din aceasta lege. În subsidiar, în măsura în care pretenția reclamanților ar fi analizată în contextul dreptului comun, Curtea a constatat că într-adevăr aceasta este prescrisă, față de data formulării acesteia. Cererea dedusă judecății nu este o cerere reală, căci nu are ca obiect protecția vreunui drept real, ci este o cerere personală, prin care se solicită despăgubiri (drept de creanță) pentru bunul preluat în anul 1987, susținându-se caracterul abuziv al acestei preluări.

Reclamanții nu au fost preocupați să identifice temeiul de drept al pretenției lor (îmbogățire fără justă cauză, răspundere delictuală etc.), făcând referire doar la dreptul de proprietate pretins încălcat. Față de aceasta, Curtea s-a raportat atât la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cât și ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatând că în mod corect Tribunalul a reținut că cererea prezentă, formulată în anul 2010, a fost depusă după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la momentul la care reclamanții nu au mai fost împiedicați să își promoveze pretenția în justiție. În ce privește momentul de la care începe să curgă acest termen, Curtea a apreciat că acesta nu poate fi considerat decât acela când, prin legislația adoptată după decembrie 1989 (începând cu Decretul nr. 1/27 decembrie 1989 emis de C.F.S.N.

și până la adoptarea Constituției României din decembrie 2001), nu au mai existat piedicile de natura juridică sau socio-politice pentru promovarea unui asemenea demers în justiție, structurile statului comunist fiind desființate și funcționând instituții democratice. Cel mult, calculul termenului de prescripție poate fi făcut începând cu data adoptării Constituției din anul 1991 (decembrie 1991), dată la care toate structurile statale au fost pe deplin organizate și funcționau pe baze democratice. De la acest moment, fără nicio îndoială, din punct de vedere juridic reclamanții nu au mai fost împiedicați in nici un fel să promoveze o acțiune în justiție. Or, având în vedere chiar și această dată, decembrie 1991, devine evident că cererea introdusă la nivelul anului 2010 este prescrisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,reclamanții S.A. și S.M.C., formulând critici ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-au încălcat dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, decret în baza căruia s-a admis excepția prescrierii dreptului de a solicita de la Statul Român despăgubiri pentru proprietatea lor, care prevăd că dreptul la acțiune privitor la drepturile de proprietate nu este supus prescripției. Atât timp cât legiuitorul a avut în vedere faptul că dreptul de proprietate este imprescriptibil, tot imprescriptibilă trebuie să fie și acțiunea pe care aceștia o au la îndemână pentru a-și recupera paguba, atâta timp cât proprietatea lor a fost confiscată fără ca proprietarii să primească o dreaptă și echitabilă despăgubire.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în cauză făcându-se o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", art. 3 că „termenul prescripției este de 3 ani", iar art. 7 alin. (1) că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită". Nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul inaplicabilității termenului de prescripție în acest caz, întrucât cererea cu care au învestit instanța nu este o cerere reală, căci nu are ca obiect protecția vreunui drept real, ci este o cerere personală, prin care solicită despăgubiri pentru bunul preluat în anul 1987, susținându-se caracterul abuziv al acestei preluări, deci o cerere cu caracter patrimonial.

În speța dedusă judecății, reclamanții nu revendică bunul imobil indicat a fi preluat în mod abuziv de stat, lucru care ar fi atras alte discuții din perspectiva dispozițiilor legale incidente -după cum rezultă din ambele hotărâri anterioare, ci echivalentul valoric al acestuia, cerere care nu mai are același caracter real ca acțiunea în revendicare. Cum cererea formulată este una personală, ce vizează un drept de creanță, este supusă astfel termenului general de prescripție, nefiindu-i aplicabile dispozițiile legale invocate în susținerea recursului. Pe cale de consecință, față de limitele fixate prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamanții S.A.

și S.M.C. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.A. și S.M.C. împotriva deciziei civile nr. 142 A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.