ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2616/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2616/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la data de 10.05.2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea acesteia la restituirea sumei de 738.892 RON achitate conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de BNP C., ca urmare a repunerii părților în situația anterioară, conform sentinței civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2012, precum și la plata dobânzii legale aferente; obligarea acesteia la plata sumei de 714.586 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanța de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare și până la data predării acestuia către societatea B. S.A., precum și la plata dobânzii legale aferente.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei Societatea B. S.A. la încheierea unui nou contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul, având ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1254 alin. (3), art. 1635 - art. 1647, art. 1554, art. 1345 - art. 1348 din C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului A. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în perioada iulie 2013 - iulie 2016 și compensația datoriilor reciproce ale părților, dat fiind că în baza sentinței civile nr. 2585/03.10.2013 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2012 având ca obiect evacuarea reclamantului din imobilul vila D., acesta îi datorează suma de 16.403 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1345 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 453/19.03.2019, Tribunalul Constanța a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A, având ca obiect obligarea acesteia la restituirea sumei de 738.892 RON achitate conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de BNP C., ca urmare a repunerii părților în situația anterioară conform sentinței civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțate în dosarul nr. x/2012, precum și la plata dobânzii legale aferente invocate de pârâtă. A fost respinsă, ca nefondată cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâtei la plata sumei de 714.586 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanța, precum și la plata dobânzii legale. A fost respinsă, ca nefondată cererea reconvențională astfel cum a fost precizată.

În baza dispozițiilor art. 406 alin. (1) din C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea la judecata capătului subsidiar de cerere formulat de reclamant având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilul situat în localitatea Eforie, jud. Constanța.

Împotriva acestei hotărâri au formulate apel atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A., care au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii civile reclamantul A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, si obligarea pârâtei la plata sumei de 738.892 RON și dobândă legală, recurentul a considerat că în mod nelegal a fost admisă această prescripție, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul consideră că termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea prestațiilor din contractul rezolvit, a început să curgă în anul 2014, la data rămânerii definitive a dosarului cu nr. x/2012 al Tribunalului Constanța.

Mai mult, recurentul se raportează și la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În anul 2014, recurentul a susținut că a formulat o contestație la executare, soluționată în cadrul dosarului cu nr. x/2014 al Judecătoriei Constanța, contestație ce a rămas definitivă la 17 aprilie 2015 și care a întrerupt termenul de prescripție, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Tot Decretul nr. 167/1958 mai prevede la art. 16 lit. c), că) prescripția se întrerupe și prin emiterea unui act de executare, respectiv în cauză, în cadrul dosarului de executare cu nr. x/2014 al BEJ E..

Recurentul a susținut că aspectele menționate sunt în legătură directă cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 și cu punerea acestuia în executare, astfel că au întrerupt prescripția dreptului material la acțiune, si, prin urmare, permit recuperarea sumei de 738.892 RON rezultată din rezolvirea acestuia.

Întreruperea rezulta din prezentul dosar, sens în care, a susținut recurentul, nu era necesară o probă suplimentară, instanța având la dispoziție toate probele din care să rezulte că nu a intervenit prescripția.

La 27 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că dreptul la acțiune al reclamantului recurent s-a prescris, având in vedere ca actul de vânzare - cumpărare, având ca obiect vila D., a fost desființat încă din anul 2010.

Nu se poate reține faptul că termenul de 3 ani nu s-a împlinit, întrucât ar curge de la data când hotărârea de evacuare a devenit irevocabilă, respectiv aprilie 2014.

În realitate, sentința civilă nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2012 nu statuează asupra rezoluțiunii contractului, ci asupra evacuării recurentului din imobil, consecință a rezoluțiunii. De altfel, în dosarul respectiv pârâta nici nu a solicitat constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare, ci a solicitat obligarea recurentului la predarea imobilului.

De asemenea, intimata-pârâtă arată că aspectele invocate de recurent nu reprezintă temei de drept pentru întreruperea prescripției extinctive.

Contrar a ceea ce susține recurentul, intimata solicită a se observa că prin sentința civilă nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2012, părțile au fost repuse în situația anterioară strict din punct de vedere al predării vilei D. de A., către B. S.A., obiectul dosarului respectiv fiind exclusiv cererea pârâtei de evacuare din activ a recurentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4).

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 au fost respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, cu motivarea reținută în această încheiere și a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele și pentru considerentele următoare:.

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu aplicarea greșită, prin decizia recurată, a normelor de drept material care reglementează calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune privind restituirea sumei de 738.892 RON, achitate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta-vânzătoare.

Prin decizia recurată, s-a respins apelul reclamantului care privea soluționarea primului capăt de cerere din acțiunea introductivă, fiind confirmată soluția primei instanțe, pronunțate prin încheierea din data de 11.10.2016, a Tribunalului Constanța.

Astfel, instanțele devolutive au apreciat incidența dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în virtutea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispozițiilor din C. civ. actual, termenul de prescripție fiind calculat începând din data de 12.07.2010, când pârâta-vânzătoare a decis să se prevaleze de pactul comisoriu de ultim grad, inserat în convenția de vânzare-cumpărare încheiată cu reclamantul-cumpărător.

Recurentul critică decizia atacată, apreciind că în mod greșit instanțele de fond nu au avut în vedere că termenul de prescripție extinctivă începea să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012 între aceleași părți.

Recurentul se raportează, prin urmare, la dispozițiile art. 2525 din noul C. civ., potrivit cu care "Prescripția dreptului material la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Având în vedere că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține, pentru început că, deși art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogățirea fără just temei, dispozițiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile și plății nedatorate, în aplicarea principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție), termenul general de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data la care se putea și trebuia să se cunoască "paguba" de către reclamantul-recurent, respectiv caracterul nedatorat al plății prețului pentru imobilul cumpărat de la pârâta-intimată.

Prin urmare, cu privire la începutul prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, instanța de apel era chemată să stabilească nu doar data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

Titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu are posibilitatea reală de a face acte întreruptive din cauza necunoașterii existenței dreptului ori a exigibilității acestuia.

Este de menționat că art. 6 alin. (4) din C. civ. prevede că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv în privința regimului juridic.

Deși contractul de vânzare-cumpărare este încheiat de părți înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., legea aplicabilă prescripției extinctive este cea în vigoare la data la care începe să curgă prescripția.

În consecință, regulile privind începutul cursului prescripției extinctive ar fi fost cele privitoare la dreptul material la acțiunea în restituire a plății nedatorate/îmbogățire fără justă cauză, potrivit art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, incident doar în măsura în care cel îndreptățit la restituirea sumelor ar fi cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului la restituire înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor noului C. civ. (1 octombrie 2011).

În cauză, instanțele fondului au valorificat considerentele sentinței și deciziei din apel pronunțate în dosarul nr. x/2012 privind modul de încetare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părțile în litigiu, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat, conferindu-le un efect declaratoriu, constatând incidența dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Acțiunea din dosarul menționat anterior nu a avut ca obiect nici rezoluțiunea judiciară a contractului de vânzare-cumpărare și nici constatarea intervenirii acesteia, aspecte subliniate de ambele părți în litigiu. Cererea de chemare în judecată inițiată de pârâta-vânzătoare în dosarul nr. x/2012 era o acțiune în realizare care avea ca obiect executarea obligației de predare a imobilului, subsecventă desființării convenției.

În acest context al limitelor judecății, stabilite în virtutea principiului disponibilității, instanțele respective au analizat raporturile juridice dintre cele două părți, în legătură cu imobilul și au procedat la verificările jurisdicționale permise de clauza convențională de rezoluțiune, care a condus la încetarea raporturile contractuale, urmare a neexecutării corespunzătoare, la termenele convenite și în cuantumul stabilit, a obligației de plată a prețului vânzării stabilit în rate.

Astfel, s-a stabilit definitiv că a intervenit cauza de ineficacitate a contractului, urmare a declarației unilaterale de rezoluțiune a creditoarei-vânzătoare, nefiind stabilit și momentul în care această declarație a ajuns la cunoștința debitorului-cumpărător (recurentul-reclamant din acest dosar), pentru a se justifica incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată, cu majoritate, că greșit instanța de apel, prin decizia recurată, a confirmat raționamentul logico-juridic al primei instanțe care a stabilit începerea cursului prescripției de la data de 12.07.2010, respectiv chiar de la emiterea declarației unilaterale de rezoluțiune a convenției de către vânzătoare (intimata-pârâtă).

Înalta Curte reține că înscrierea în contract a unui pact comisoriu, chiar și de ultim grad, ca cel în cauză, nu înlătura facultatea creditorului-vânzător de a cere executarea silită a contractului, pentru a nu se ajunge la rezoluțiune.

Repunerea părților în situația anterioară, care este proprie rezoluțiunii, era numai în mod indirect un efect al aplicării acestei sancțiuni. În mod direct, restituirea prestațiilor efectuate de părți până la momentul desființării contractului, nu avea un temei contractual, ci un temei extracontractual, respectiv îmbogățirea fără justă cauză ori plata lucrului nedatorat.

De altfel, reclamantul a continuat să aibă posesia imobilului - obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta - până la valorificarea procesuală de către aceasta din urmă a acțiunii în restituirea imobilului, în dosarul nr. x/2012.

Cererea pârâtei de aplicare a principiului restitutio in integrum era distinctă față de rezoluțiune, în cadrul acestui proces fiind reținută, pe cale incidentală, în cadrul chestiunilor litigioase analizate prin considerentele aferente cauzei acțiunii, intervenirea cu caracter definitiv a cauzei de ineficacitate stabilite convențional.

Cererea ulterioară în restituire a reclamantului-recurent, privind prețul, are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale prescriptibile extinctiv. Restituirea, deși subsecventă contractului rezolvit care, având efect retroactiv, face ca prestațiile executate să devină lipsite de cauză, era supusă regulii speciale instituite prin dispozițiile art. 2525 C. civ. privind începutul prescripției acțiunii în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic desființat.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru restituirea sumei plătite de reclamantul-recurent în raport cu dispozițiile art. 2525 C. civ., trebuia calculat de la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2012, astfel încât este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nemaifiind utilă analiza criticilor legate de întreruperea cursului prescripției.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 501 din C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului, urmând a menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.

OPINIA SEPARATA

Cu opinia separată, în sensul respingerii ca nefondat a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Opinie separată

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, consider că recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, trebuia să fie respins ca nefondat.

Prin recursul formulat, reclamantul a criticat, în esență, soluția instanței de apel, care i-a respins calea ordinară de atac, validând, astfel, sentința civilă nr. 453 din 19 martie 2019 a Tribunalului Constanța, prin care i-a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată a pârâtei Societatea B. S.A., având ca obiect restituirea sumei de 738.892 RON, achitate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 la BNP C., respectiv ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea aceleiași societăți la plata sumei de 714.586 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul situat în loc. Eforie Nord, jud. Constanța, la care se adaugă dobânda legală.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță de control judiciar a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului, că la data de 8 aprilie 2009, între Societatea B. S.A., în calitate de vânzător, și apelantul A., căsătorit cu F., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. sub nr. x/08.04.2009, având ca obiect imobilul Vila D. din loc. Eforie Nord, jud. Constanța, și terenul aferent, în suprafață de 177,71 mp, pentru prețul de 213.840 euro, echivalent al sumei de 906.511 RON, la care se adaugă TVA, plata prețului urmând să se efectueze cu un avans de 20%, achitat până la data perfectării contractului, restul de preț urmând să fie achitat în 6 rate semestriale egale, respectiv la datele de 01.10.2009, 01.04.2010, 01.10.2010, 01.04.2011, 01.10.2011 și 01.04.2012, ratele fiind purtătoare de dobânzi calculate conform clauzei convenite de părți.

Întrucât prevederile contractului nu au fost respectate, vânzătorul a decis să notifice cumpărătorului desființarea contractului, prin adresa nr. x/12.07.2010, solicitându-i, totodată, predarea imobilului, invocând pactul comisoriu expres de ultim grad inserat în actul autentic translativ de proprietate, respectiv rezoluțiunea vânzării de plin drept.

Prin sentința civilă nr. 2585/03.10.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012 Tribunalul Constanța l-a obligat pe pârâtul A. să restituie reclamantei Societatea B. S.A. imobilul care a făcut obiectul contractului, ca efect al repunerii părților în situația anterioară perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare, această instanță reținând ca relevantă adresa mai sus menționată, prin care "reclamanta i-a comunicat pârâtului, în mod neechivoc, că dă eficiență clauzei rezolutorii, solicitând ca până la data de 22.07.2010 să predea posesia imobilului în litigiu. (...) Rezoluțiunea de plin drept a contractului s-a produs la data când s-a nesocotit obligația de plată a dobânzii, aferentă lunii februarie 2010 pentru prima rată, achitându-se parțial 3.373,2 RON din suma de 8.289,37 RON, conform facturii nr. x/26.02.2010, precum și obligația de plată a celei de a doua tranșe - 01.04.2010, fără a fi necesară punerea în întârziere sau somarea pârâtului, în deplin acord cu manifestarea de voință liber exprimată de ambele părți".

Prin cererea de apel reclamantul a criticat hotărârea tribunalului cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu argumentul că proprietatea i-a fost transferată la data încheierii contractului, iar plata se întinde pe o perioadă de timp. Prin urmare, instanța de apel a fost învestită cu cercetarea legalității și temeiniciei sentinței atacate numai în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției extinctive, invocate de pârâta Societatea B. S.A., prin raportare la prevederile art. 477 C. proc. civ.

Curtea de Apel Constanța a reținut că tribunalul, dând eficiență corespunzătoare considerentelor deciziei nr. 172/02.04.2014 a aceleiași instanțe, în mod corect a avut în vedere că rezoluțiunea a operat de plin drept, încă de la data neexecutării obligațiilor asumate, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 12 iulie 2010, când vânzătorul a înțeles să invoce pactul comisoriu convenit contractual și să nu mai tolereze situația de fapt a neexecutării contractului de către cumpărător (de altfel, recurentul nu a susținut niciun moment că nu ar fi recepționat notificarea de rezoluțiune sau că ar fi primit-o la o altă dată calendaristică). Întrucât acțiunea exercitată de reclamantul A. a fost înregistrată în data de 10 mai 2016, termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ale cărui dispoziții sunt aplicabile în conformitate cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, era deja împlinit.

Că este așa, rezultă și din dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei RIL nr. 1/2014, prin care instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripției se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care:

"Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

În concluzie, apreciez că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că în speță sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele din noul C. civ., fiind validate, totodată, statuările primei instanțe, în sensul că nu pot fi primite afirmațiile reclamantului în conformitate cu care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța, respectiv 2 aprilie 2014, deoarece în litigiul respectiv, promovat de vânzător, acesta a urmărit să obțină un titlu executoriu în vederea predării silite a imobilului, iar instanța a reținut că rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a operat în baza pactului comisoriu de ultim grad convenit mutual. Întrucât dreptul material la acțiune al reclamantului în restituirea prestațiilor sale nu poate fi pus în legătură cu obligarea pe cale judecătorească a predării imobilului, ce are ca premisă aceeași rezoluțiune de drept a contractului, termenul de prescripție a început să curgă la data de 12 iulie 2010.

În deplin acord cu cele reținute de prima instanță de control judiciar, consider că prescripția extinctivă pentru cererea de obligare a vânzătorului să restituie partea de preț încasată anterior desființării contractului de vânzare-cumpărare, a debutat la data la care rezoluțiunea convențională de plin drept, în temeiul celui mai energic tip de pact comisoriu expres (de gradul IV) a operat, respectiv la data la care reclamantul, în calitate de cumpărător, a fost înștiințat de către vânzător, că acesta din urmă înțelege să se prevaleze de clauza rezolutorie stipulată în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv 12 iulie 2010.

Aceasta, întrucât este de necontestat faptul că, în ipoteza în care suntem în prezența unui asemenea pact comisoriu, instanța de judecată poate numai să constate existența unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu și corecta lui aplicare. În alte cuvinte, în cazul unui pact comisoriu de gradul IV instanța doar constată rezoluțiunea, fără, însă, să o poată pronunța, aceasta intervenind ope legis.

Simplul fapt că prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Constanța, societatea vânzătoare a solicitat obligarea pârâtului A. să-i restituie/să-i predea imobilul care a format obiectul (derivat) al contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.2009, această cerere fiindu-i admisă prin sentința civilă nr. 2585/03.10.2013, soluția rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 172/02.04.2014 a Curții de Apel Constanța, Societatea B. S.A. intrând în posesia imobilului abia în data de 28.08.2014, așa cum reiese din procesul-verbal al B.E.J. E., emis în dosarul execuțional nr. x/2014, nu poate determina concluzia contrară.

Efectul esențial al rezoluțiunii - judiciare sau convenționale - este același, respectiv desființarea retroactivă a contractului. Astfel, părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat, dacă, raportat la clauzele contractuale, acest lucru este permis, regula în materie fiind, într-adevăr, că părțile sunt ținute, ori de câte ori este posibil, să restituie una alteia tot ce au prestat în temeiul contractului desființat.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (raporturile dintre părți fiind, într-adevăr, guvernate de vechea lege, potrivit principiului tempus regit actum și art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care statuează că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Or, în opinia mea, dreptul cumpărătorului la acțiunea în restituirea prețului, evident, s-a născut la data la care contractul a fost desființat, și nicidecum la data la care, prin hotărâre judecătorească, acesta a fost obligat la predarea imobilului, pentru că în caz contrar s-ar înfrânge principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans, ceea ce nu poate fi acceptat.

Altfel spus, nu se poate accepta teza susținută de recurent, respectiv că termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea prestațiilor din contractul rezolvit a început să curgă în anul 2014, fiind incident cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 - prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent -, prin raportare la cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, cu motivarea că, deși intenționa să-și recupereze sumele pe care le-a achitat cu titlu de preț (mai exact, parte din preț) al vânzării, fiind chemat în judecată "pe aceeași problemă", a trebuit să aștepte soluția definitivă a instanței.

Așa cum am arătat deja, în acest litigiu reclamantă a fost societatea vânzătoare, care a fost nevoită să obțină un titlu pentru a putea intra în posesia imobilului (pârâtul refuzând să-i predea de bunăvoie imobilul cumpărat), nicidecum pentru a obține rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, desființarea convenției având loc - "potrivit ordinului legii" - încă din anul 2010.

Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de atitudinea sa culpabilă, manifestată prin aceea că, deși a fost încunoștințat de vânzător, prin adresa nr. x/12.07.2010, în mod neechivoc, că acesta din urmă înțelege să dea eficiență clauzei rezolutorii, pentru nerespectarea termenelor de plată convenite, solicitând ca până la data de 22 iulie 2010 să i se predea posesia imobilului, cumpărătorul nu a înțeles să se conformeze, obligând societatea intimată să demareze o acțiune judiciară în acest sens, pentru ca acum să pretindă valorificarea atitudinii sale în scopul obținerii protecției juridice a dreptului de a i se restitui sumele achitate cu titlu de preț (parțial) al bunului care a format obiectul derivat al contractului de vânzare-cumpărare rezolvit.

Un alt motiv de întrerupere a termenului de prescripție, de care se prevalează recurentul, este acela că în anul 2014 acesta a formulat o contestație la executare (dosarul nr. x/2014), a cărei soluție a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2015. Evident, nici această împrejurarea nu constituie un caz de întrerupere a prescripției extinctive, pentru că norma legală vizează o cu totul altă ipoteză, respectiv formularea unui act care, după legea jurisdicției sesizate, este considerat introductiv al unei proceduri judiciare împotriva debitorului. Chiar dacă prin "cerere de chemare în judecată" se înțelege atât cererea introductivă de instanță, cât și cererea incidentă făcută într-un proces deja înregistrat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv cererea reconvențională, de chemare în garanție, de intervenție etc., nici această ipoteză nu se regăsește în speță, pentru că în dosarul inițiat de vânzător pentru preluarea imobilului, deși a avea dreptul, cumpărătorul nu a formulat o cerere reconvențională pentru restituirea prețului bunului obiect al vânzării.

Nu în ultimul rând, apreciez că nu suntem nici în prezența cazului de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 - printr-un act începător de executare, din nou recurentul aflându-se în eroare, atunci când se prevalează în acest sens de "emiterea unui act de executare" în cadrul dosarului nr. x/2014 al B.E.J. E., el având în respectivul dosar calitatea de debitor urmărit.

În consecință, cum nu a existat niciun impediment pentru ca, după notificarea de către creditor a faptului că dorește să aplice rezoluțiunea în virtutea pactului comisoriu expres de gradul IV, cumpărătorul să-i fi solicitat acestuia restituirea sumelor pe care le pretinde în prezentul litigiu, opinez că în speță a intervenit prescripția extinctivă, cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, context în care recursul este nefondat.