ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 365/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 24.05.2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., să se constate/dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.04.2009, din culpa pârâtei; să fie obligată pârâta la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 17.04.2009, reprezentând clauză penalizatoare; să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul - D., situat în județul Tulcea; să fie obligată pârâta la plata sumei de 72.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, aferentă perioadei mai 2014 - aprilie 2017; să fie obligată pârâta la plata sumei de 97.897 RON, reprezentând obligații accesorii născute din art. 8 al antecontractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, respectiv creanțe bugetare aferente imobilului D.. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349-1350 și urm. din C. civ., art. 200 și urm. din C. proc. civ. La data de 24.07.2017, pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată și a invocat excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că prin sentința nr. 347/20.02.2014, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 547/10.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a stabilit că există o culpă comună în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor contractuale stabilite prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.04.2009, determinându-se că părțile cu obligația perfectării contractului prin plata diferenței de preț. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate că prețul actual al imobilului D. situat în județul Tulcea cu nr. cadastral x înscris în cartea funciară nr. x UAT Maliuc județul Tulcea este 277.089 RON (fără TVA) respectiv 290.943,45 RON cu TVA și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectată vânzarea imobilului în discuție, între reclamantă și pârâtă, la prețul mai anterior menționat, cu obligarea pârâtei la plata diferența de preț în cuantum de 22.216,45 RON. În drept pârâta și-a întemeiat întâmpinare și cererea reconvențională pe dispozițiile art. 1073, art. 1077 din vechiul C. civ. (art. 1279 din Noul C. civ.). La data de 14.09.2017, pârâta a formulat precizări la cererea reconvențională prin care a solicitat să se constate că prețul actual al imobilului în litigiu este de 277.089 RON fără TVA, echivalentul a 61.585 euro, de asemenea pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectarea vânzării imobilului, pentru suma anterior menționată și în subsidiar, în condițiile dovedirii prețului actual al imobilului ca fiind mai mare decât suma achitată, să se dispună completarea capătului doi al cererii reconvenționale cu obligarea societății cumpărătoare la plata diferenței de preț. La data de 09.11.2017, reprezentantul pârâtei a arătat în fața instanței că nu înțelege să timbreze cererea reconvențională formulată, sens în care a solicitat anularea acesteia. La data de 22.11.2017, reclamanta a formulat precizări cu privire la capătul trei de cerere, respectiv referitor la contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 72.000 RON aferentă perioadei mai 2014- aprilie 2017. A arătat că la stabilirea cuantumului a avut în vedere raportul de evaluare nr. x/2016, întocmit de evaluator E., unde a fost indicată chiria lună la suma de 1.022 euro, însă a solicitat pârâtei jumătate din acest cuantum, respectiv suma de 2.000 RON/lună, care reprezintă echivalentul unei chirii minime aferente imobilului în discuție. Prin încheierea din 09.11.2017, pentru motivele acolo indicate, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentința nr. 347/2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalul Tulcea.

Primul ciclu procesual Sentința pronunțată de Tribunalul Tulcea Prin sentința nr. 307/26.02.2018 pronunțată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune relativ la obligațiile născute în temeiul art. 8 din antecontractul încheiat de părți la data de 17.04.2009, respectiv în privința impozitului pentru clădiri în valoare de 7.335 RON cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât și a accesoriilor aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017 anexată de UAT Maliuc cererii de înscriere la masa credală a S.C. A. S.R.L.; a respins, ca fiind prescrisă, cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor reprezentând impozitul pentru clădiri în valoare de 7.335 RON cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât și accesorii aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017 anexată de UAT Maliuc cererii de înscriere la masa credală a S.C. A. S.R.L.; a admis cererea principală, în parte, având ca obiect rezoluțiune contract vânzare-cumpărare; a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de părți la data de 17.04.2009; a obligat pârâta la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între părți la data de 17.04.2009; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 89.030 RON reprezentând impozitul pentru clădire cu termene de plată 2014-2017, la care se adaugă accesoriile aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017 anexată de UAT Maliuc cererii de înscriere la masa credală a S.C. A. S.R.L.; a dispus evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părți la data de 17.04.2009; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate; a anulat cererea reconvențională, ca netimbrată. Prin decizia nr. 199/C/26.11.2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, cererea de obligare la plata sumei de 10.000 euro și cererea de evacuare, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia nr. 615/03.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul împotriva hotărârii sus-menționate, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curți de apel.

Al doilea ciclu procesual Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 136/C/21.09.2020 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererile de obligare a pârâtei la plata sumei de 10.000 euro și a impozitului pentru clădire cu termene de plată 2014-2017; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimata la plata, către apelantă, a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6,7,8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut următoarele critici de nelegalitate: -Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel trebuia să procedeze la o nouă judecată în limitele trasate prin decizia de casare, iar în rejudecare trebuia să asigure respectarea dispozițiilor art. 502 C. proc. civ.. Recurenta susține că, la finalul judecății de apel, din cel dintâi ciclu procesual al cauzei, avea definitiv câștigate pretențiile privitoare la plata de către pârâtă a impozitului pentru clădire, în timp ce la finalul judecâții de apel din cel de-al doilea ciclu plocesual, aceste pretenții au fost pierdute, fiind respinse de curtea de apel. De aceea, afirmă că i s-a creat o situație mai rea decât cea din primul ciclu procesual, prin respingerea unui capăt de cerere câștigat în acea etapă procesuală. -Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din materia contractelor, respectiv art. 1082, 1083, 1270, 1552 alin. (2), (15)49 C. civ. În acest sens, recurenta arată că nerespectarea unor obligații contractuale privind plata restului de preț la care intimata s-a obligat prin semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care a avut posesia acestui imobil în mod permanent, nu poate fi calificată ca fiind caz fortuit sau forță majoră. De asemenea, în mod nelegal instanța apreciază că daunele stabilite de părți prin contract și care reprezintă o clauză penalizatoare nu poate fi aplicată în speță. Instanța nu face aplicarea integrală a dispozițiilor art. 1549 C. civ. și reține, în mod nelegal, că rezoluțiunea produce efecte pentru trecut, ineficiența contractului suprimat fiind impusă de considerentul actul desființat nu a fost niciodată încheiat. Instanța realizează o confuzie cu instituția nulității actului. În mod nelegal, se apreciază că nu poate fi aplicabilă niciuna dintre clauzele contractuale și că prin rezoluțiunea contractului părțile trebuie repuse în situația anterioară. Totodată, instanța nu face aplicarea integrală a dispozițiilor art. 1522 alin. (2) C. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 06.10.2021, când cauza a fost amânată pentru data de 23.02.2022. Intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raport prin care și-a exprimat acordul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Apărările formulate în cauză La data de 19.02.2021 (data poștei), în termen legal, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Rejudecarea cauzei în apel s-a realizat pe baza probelor existente la dosar, cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare a Înaltei Curți, prin care s-a apreciat că este necesară reevaluarea împrejurării predării posesiei construcției de către recurentă, către intimată. Prin aceeași decizie de casare, se trimite la "identificarea efectelor încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare potrivit dispozițiilor legale incidente în planul dreptului substanțial". Clauza de arvună confirmatorie (cu rol de clauză penală) nu poate fi pusă în practică desprins de faptul că obligația principală a promitentei cumpărătoare a fost executată în bună parte (aproximativ 46%). Aceasta va însemna că arvuna trebuie imputată asupra prestației care, ipotetic trebuie restituită, ceea ce înseamnă că cel care a primit arvuna poate păstra din sumele ce au reprezentat prețul construcției, pe acelea cărora părțile le-au conferit putere de clauză penală, nu și că pe lângă partea de preț deja achitată, promitenta vânzătoare poate solicita suplimentar suma de 10.000 euro. Întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare a fost desființat, nici dispoziția contractuală prin care promitenta cumpărătoare se obliga la plata oricăror taxe și impozite aferente clădirii, nu mai subzistă. Solicită respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează: - În mod nejustificat a criticat reclamanta încălcarea dispozițiilor art. 502 cu trimitere la art. 481 C. proc. civ., prin hotărârea dată în apel, după casarea cu trimitere spre rejudecarea cauzei dispusă prin decizia nr. 615/3.03.2020 a ÎCCJ, secția I civilă. Această critică, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost susținută de reclamantă cu referire la pretenția sa vizând obligarea S.C. C. S.R.L. la plata impozitului pentru imobil în litigiu, despre care afirmă că o câștigase în mod definitiv după judecata de apel din primul ciclu procesual al cauzei, dar pe care a pierdut-o la finalul judecății de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, judecată înfăptuită prin decizia atacată. De aceea, afirmă că, în urma rejudecării apelului după casare, i s-a creat o situație mai grea decât cea din primul ciclu procesual, prin respingerea unui capăt de cerere ce fusese câștigat la finalul acestuia. Înalta Curte reține că litigiul dedus judecății prin cererile principală și cea reconvențională, a fost soluționat în primă instanță prin sentința civilă nr. 307/26.02.2018 a Tribunalului Tulcea, prin care a fost admisă în parte cererea principală și anulată cererea reconvențională ca netimbrată, s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți la 17.04.2009, a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 euro în baza art. 13 din antecontract și a sumei de 89.030 RON cu titlu de impozit pentru clădire pentru perioada (2014-2017), la care se adaugă accesorii aferente, dispunându-se și evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel exclusiv pârâta S.C. C. S.R.L., soluționat prin decizia nr. 199/C/26.11.2018 a Curții de Apel Constanța, hotărâre ce a fost casată prin decizia de recurs nr. 615/3.03.2020 a ÎCCJ, pronunțată în urma promovării căii de atac a recursului de către reclamantă. Înalta Curte a sancționat judecata eronată a instanței de apel care, în mod nelegal, a dat eficiență efectului negativ al autorității lucrului judecat generat de hotărârile ce au soluționat litigiul anterior purtat între părți, înregistrat sub nr. x/2013, considerând că, sub aspectul cererii în rezoluțiunea antecontractului, litigiul ar fi identic și deci, imposibil de judecat din nou. Întrucât judecata înfăptuită prin valorificarea acestui fine de neprimire a produs reclamantei o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei de apel, recursul a fost admis, cu trimiterea cauzei în vederea reluării judecății în apel prin evaluarea criticilor pârâtei vizând fondul acestor pretenții. La reluarea judecății în apel, curtea de apel a avut, deci, a evalua cauza pe fond, în limitele date de criticile apelantei -pârâte care, în esență, au vizat soluția primei instanțe în privința tuturor pretențiilor ce fuseseră admise. Întrucât decizia inițială de apel, nr. 199/C/26.11.2018, a fost casată integral prin decizia de recurs nr. 615/3.03.2020 a ÎCCJ și întrucât rejudecarea cauzei a avut loc în privința apelului formulat de pârâta-reclamantă, în cauză nu erau date condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., la care trimit dispozițiile art. 502 C. proc. civ., referitoare la neînrăutățirea situației părții în propria cale de atac, controlul judiciar asupra hotărârii de primă instanță nefiind declanșat la inițiativa reclamantei. Conform îndrumărilor din decizia de casare, reluarea judecății în apel avea să aibă loc prin evaluarea criticilor apelantei-pârâte care priveau toate pretenții admise inițial prin hotărârea de primă instanță (inclusiv a acelora referitoare la obligarea pârâtei la plata impozitului pe clădire pentru anii 2017 - 2017), evaluare ce fusese împiedicată prin reținerea indirectă a efectului negativ al autorității lucrului judecat prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei. - Nefondate sunt și criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, într-o primă critică, reclamanta a vizat considerentele deciziei de apel prin care se argumenta instituția rezoluțiunii contractuale drept sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, arătându-se că în C. civ. se face distincția între neexecutarea culpabilă și cea fortuită, cu trimitere la dispozițiile art. 1082 - 1083 C. civ. Separat de împrejurarea că, ceea ce se critică de către reclamantă a fi o dezlegare nelegală constituie, în realitate, o evidentă eroare materială de dactilografiere prin omisiunea negației "nu" din paragraful analizat (" … dacă neexecutarea se datorează unei cauze străine, forței majore sau cazului fortuit.)", aspect ce rezultă indubitabil din sensul normelor la care instanța trimite în explicațiile sale, Înalta Curte reține și lipsa interesului părții în formularea criticii, în condițiile în care, totuși, soluția primei instanțe de admitere a cererii principale și de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 17.04.2009 a fost menținută prin decizia instanței din apel, care, în plus, și-a argumentat această soluție prin considerente ce identifică indubitabil rezoluțiunea contractului drept o sancțiune a neexecutării sale culpabile. De altfel, când argumentează această soluție, instanța de apel are în vedere neachitarea de către apelanta-pârâtă a diferenței de preț de 66.039 euro la expirarea termenului de grație de 30 de zile stabilit prin decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curții de Apel Constanța, deși fusese notificată de intimata-reclamantă prin executor judecătoresc la 8.12.2014, împrejurarea ce a fost apreciată ca faptă ilicită, rezultat al încălcării culpabile a unor prevederi convenționale de natură să atragă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2009. Printr-o a doua critică, de asemenea subsumată prevederilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat nesocotirea regulii "contractul este legea părților", cu trimitere la dispozițiile art. 1270 C. civ. și la cele cuprinse în art. 1549 alin. (1) și art. 1552 alin. (2) C. civ., potrivit cărora, dacă nu cerere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau rezilierea contractului, cu plata de daune-interese, dacă i se cuvin, iar în caz de rezoluțiune nu vor fi afectate clauzele referitoare la soluționarea diferendelor ori cele destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune. Prin aceste critici, s-a susținut nelegalitatea soluției de respingere în apel a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, în valorificarea clauzei de la art. 13 al antecontractului de vânzare-cumpărare privitor la plata de către promitenta-cumpărătoare a sumei cuvenite (10.000 euro) în caz de nerespectare a obligațiilor asumate prin antecontract. Critica nu va fi examinată cu trimitere la normele de drept material indicate de parte, având în vedere că instanțele de fond au soluționat cauza, așa cum era și firesc, în raport de data încheierii antecontractului (17.04.2009) și de dispozițiile tranzitorii ale art. 5 alin. (1) și art. 102 din Legea nr. 71/2011, prin aplicarea dispozițiilor C. civ. de la 1864, respectiv a art. 1298 C. civ. indicat. Se constată însă că și această critică este lipsită de interes întrucât, deși dispozitivul deciziei indică respingerea pretenției reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, în valorificarea clauzei din art. 13 al antecontractului, considerentele ce explică această soluție demonstrează că, în fapt, instanța de apel nu a negat acest drept al promitentei-vânzătoare, ci a stabilit doar că această sumă trebuie imputată asupra părții din prețul plătit de promitenta-cumpărătoare, încasat deja de reclamantă. În acest sens a explicat instanța de apel că această clauză de arvună confirmatorie nu ar putea fi pusă în practică desprins de faptul că obligația principală a promitentei-cumpărătoare a fost executată în bună parte, precizându-se că "arvuna trebuie imputată asupra prestației" care ar trebui restituită, dată fiind dispunerea rezoluțiunii. Doar pentru că s-a apreciat că, în circumstanțele date, ar fi nerezonabil ca, pe lângă partea de preț deja primită, promitenta-vânzătoare (reclamanta) să poată solicita suplimentar și suma de 10.000 euro, această pretenție a sa a fost respinsă dar, cum s-a arătat, fără a fi negat dreptul părții și posibilitatea valorificării acestuia prin imputarea asupra părții din prețul încasat de la pârâtă. Prin urmare, nu rațiuni care să infirme convenția părților și forța obligatorie a clauzelor prevăzute de aceasta chiar pentru cazul rezoluțiunii antecontractului au stat la baza soluției adoptate în apel cu referire la această pretenție a reclamantei, ci argumente de proporționalitate a măsurilor și de echilibrare a fluxurilor bănești între părți, apreciindu-se că valorificarea dreptului înscris în art. 13 din antecontract poate fi asigurată prin imputarea asupra sumelor deja aflate în posesia reclamantei (plătite fiind de pârâtă cu titlu de parte din preț) și în privința cărora se va pune problema restituirii către pârâtă, drept consecință a dispunerii rezoluțiunii. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul este nefondat, Înalta Curte îl va respinge pe cale de consecință.