Decizia nr. 2486/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 371/2002 a Tribunalului Constanța

Fondul cauzei - Tribunalul Constanța: Prin sentința civilă nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor . A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta RAEDPP Constanța. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și s-a respins acțiunea în revendicarea formulată de reclamant pentru lipsa calității procesuale active. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D. și cererea de chemare în garanție a Consiliului Local Constanța, ca fiind lipsite de interes. 1. Apelul - Curtea de Apel Constanța: Prin decizia civilă nr. 83/C/2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta RAEDPP Constanța împotriva sentinței civile nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța. A fost anulată sentința și a fost reținută cauza pentru rejudecarea fondului, instanța de apel reținând că reclamantul are legitimare procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare, fiind succesorul mamei sale E., care la rândul său era succesoarea defunctei F., care în anul 1935 a cumpărat 900 mp împreună cu construcțiile situate pe terenul situat în Constanța, str. x.

Rejudecare fond - Curtea de Apel Constanța: În fond, după anularea sentinței civile nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a pronunțat decizia civilă nr. 313/C din 9 martie 2005, prin care a respins excepția inadmisibilității acțiunii principale. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. A admis, în parte, acțiunea în revendicare formulată de reclamantul A., fiind obligați pârâții Statul Român, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase reclamantului în deplină proprietate terenul în suprafață de 256,24 mp situat în Constanța, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza G. și schița anexă la expertiză. S-a respins, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, cererea în revendicare a acestui teren față de RAEDPP Constanța. Au fost obligați pârâții Statul Român, Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și RAEDPP Constanța să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, str. x, compus din 414 mp teren și construcție, mai puțin apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996 încheiat între Consiliul Local Constanța și pârâții D. și C.. A fost respinsă acțiunea față de B.. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâții D. și C. și cererea de chemare în garanție a Consiliului Local Constanța. Împotriva acestei decizii, reclamantul A., pârâta RAEDPP Constanța și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor au declarat recurs.

Recurs - Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin încheierea nr. 4063 din 20 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a scos cauza de pe rol și a trimis recursurile Curții de Apel Constanța, spre competentă soluționare, în temeiul dispozițiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ., reținând că litigiul are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare sub 5 miliarde RON. Prin derogare de la prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, legiuitorul a statuat în art. II din Legea nr. 219/2005 că, atât în primă instanță cât și în căile de atac, proceselor în curs de judecată li se aplică normele de competență prevăzute de Legea nr. 219/2005. Chiar dacă instanțele erau legal învestite cu soluționarea unor cauze, în primă instanță sau în căile de atac, în temeiul normelor tranzitorii menționate, schimbarea normelor de competență a fost de imediată aplicare și proceselor în curs, cu consecința că instanța învestită conform regulilor de competență anterioare urmează să se dezînvestească și să trimită dosarul la instanța competentă potrivit legii noi.

Recurs - Curtea de Apel Constanța Învestită prin declinare cu soluționarea recursului, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a pronunțat decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006, prin care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., pârâta RAEDPP Constanța și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin DGFP Constanța împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă în dosarul nr. x/2004. Decizie irevocabilă.

Revizuirea - Curtea de Apel Constanța, secția I civilă: Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2020 pe rolul Curții de Apel Constanța, H., în calitate de unică moștenitoare a defunctului tată A. (decedat la 19 octombrie 2013), a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Hotărârea CEDO ce stă la baza formulării cererii de revizuire este hotărârea pronunțată la 29 septembrie 2020 în cauza Dimitrie Dan Popescu și alții contra României, cauza la care au fost conexate alte 24 de cauze privind cereri legate de imposibilitatea reclamanților de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor imobile naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste bunuri fiind vândute de stat locatarilor lor. După cum rezultă din această hotărâre, una dintre cauzele conexate și soluționate împreună cu cauza Dimitrie Dan Popescu este cauza nr. x/2007, cauză ce a avut ca obiect cererea introdusă de tatăl revizuentei, A., cu privire la refuzul restituirii în natură a apartamentului situat la etajul casei din str. x și terenului de 47,76 mp situat în str. x Constanța. Prin această hotărâre, Curtea Europeană concluzionează încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 și decide: "a) Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în trei luni, bunurile imobile vizate; - în lipsă, Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul atașat în anexa, plus orice sumă ce poate fi datorată pe aceste sume cu titlu de impozit, pentru daune materiale; - în orice cauză, Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul atașat în anexă, plus sumele ce pot fi datorate pe aceste sume cu titlu de impozit de către reclamanți, pentru daune morale și cheltuieli și taxe". Decizia civilă nr. 83/C/2004 a Curții de Apel Constanța este o hotărâre susceptibilă de revizuire, fiind o hotărâre definitivă în instanța de apel. Ea a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate. Hotărârea Curții Europene nu este încă publicată în Monitorul Oficial al României, acesta nefiind însă un impediment în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 (a se vedea în acest sens decizia nr. 595 din 8 februarie 2013 secția I civilă a ÎCCJ). A susținut revizuenta că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești. Condiția ca CEDO să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale este îndeplinită, după cum rezultă din cele expuse mai sus. Condiția ca încălcarea să se datoreze unei hotărâri judecătorești este de asemenea îndeplinită, după cum rezultă din indicarea de către CEDO a deciziei civile pronunțate la data de 22.11.2006 de Curtea de Apel Constan’a ca fiind "decizie internă care recunoaște dreptul de proprietate al terților asupra proprietății". Consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Consecințele grave ale încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, așa cum sunt constatate de CEDO la pct. 26 din decizia sa, constau "în imposibilitatea pentru un justițiabil de a recupera posesia bunurilor sale în ciuda adoptării unei decizii în justiție definitivă, care recunoaște dreptul său de proprietate asupra bunurilor vizate". Aceste consecințe continuă să se producă și astăzi, căci până la acest moment nici apartamentul de la etajul 1 al imobilului din str. x și nici suprafața de teren de 47,76 mp din str. x nu au reintrat în patrimoniul revizuentei sau autorului său. Consecințele nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, căci obligația reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consfințite de Convenție constituite un principiu de drept internațional public în general, iar restitutio în integrum (repunerea în situația anterioară) constituie modul de reparație privilegiat. Numai în măsura în care circumstanțele nu permit aplicarea lui, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică. Potrivit art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în Art. 324 alin. (3) C. proc. civ. prevede că pentru motivul prevăzut la art. 322 pct. 9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Cu privire la această din urmă condiție, legiuitorul nu a înțeles să o mai insereze în noul C. proc. civ. drept o condiție de admisibilitate a revizuirii, textul actual (art. 509 pct. 9) reținând numai condiția persistenței consecințelor grave ale încălcării drepturilor la momentul formulării cererii de revizuire. De altfel, cu privire la recomandările Consiliului Europei referitor la punerea în aplicare a art. 322 pct. 9 se reține: "Prin Rezoluția nr. 1226 (2000) adoptata la 28 septembrie 2000 privind Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele părți la Convenție să asigure redresarea situației individuale a reclamantului și să vegheze ca legislația națională să prevadă revizuirea proceselor în urma unei hotărâri a Curții. Existența în legislația română a revizuirii unei hotărâri interne pe baza unei hotărâri CEDO potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., respectă în totalitate Recomandările și Rezoluțiile Consiliului Europei, rămâne doar ca instanța de judecată să dea eficiență acestei prevederi legale. Revizuirea nu poate fi considerată un remediu eficient decât dacă duce la repunerea părților în situația anterioară încălcării". Revizuenta solicită instanței să constate că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 - constatată de CEDO prin decizia invocată pune în discuție în mod necesar chiar corectitudinea soluției dată de Curtea de Apel Constanța, ale cărei consecințe nu pot fi remediate decât prin revizuirea acesteia. Aceasta întrucât în sistemul Convenției și al protocoalelor sale, principiul reparației prejudiciului este consacrat în art. 41 din Convenție, potrivit cu care "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă". Față de circumstanțele particulare ale cauzei, se impune a fi făcută aplicarea judicioasă a principiului priorității restituirii în natură a bunului litigios, prin acordarea pe plan intern - urmare a admiterii revizuirii - a acestei forme de reparație, aceasta fiind singura modalitate concretă și justă prin care consecințele încălcării pot fi remediate. Arată revizuenta că atât autorul său cât și ea însăși au înțeles în mod constant să își mențină pretențiile concrete cu privire la restituirea în natură atât a apartamentului de la etajul 1 al imobilului din str. x, cât și a suprafeței de teren de 47,76 mp din str. x. Tocmai de aceea, prin cererea pe care a adresat-o la data de 28.10.2020 și înregistrată sub nr. x/30.10.2020 la Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat suspendarea plății prejudiciului material întrucât intenționează să exercite calea de atac a revizuirii. Pe de o parte, statul este dator să îi asigure protecția dreptului său legitim de a obține (prin promovarea cererii de revizuire) proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale, după cum a dispus CEDO prin pct. 7 lit. a) din dispozitivul deciziei, iar pe de altă parte, este datoare să garanteze efectivitatea regulii privitoare la interdicția cumulului de remedii (reparații). Acordarea unei sume de bani corespunzătoare valorii de circulație a bunurilor nu este în niciun caz o obligație alternativă față de obligația restituirii în natură, ci este o obligație subsidiară, fapt ce rezultă din chiar modalitatea de redactare a deciziei Curții Europene (pct. 7 din dispozitivul hotărârii). Art. 11 din Legea fundamentală prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) din Constituție că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Întrucât calea extraordinară a revizuirii este singurul mijloc procedural pe care reclamantul îl poate exercita în dreptul intern, în urma unei hotărâri prin care CEDO a constatat încălcarea, în vederea recunoașterii și proteguirii pe plan național a acestor drepturi anterior încălcate, apare ca evident că remedierea consecințelor grave ale încălcării nu se poate face decât prin admiterea cererii de revizuire și schimbarea corespunzătoare a soluției pronunțate de instanța națională în revendicare. Cât privește faptul că și cumpărătorii s-ar putea prevala, la rândul lor, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, revizuenta a solicitat instanței să constate: - pe de o parte, că aceasta ar fi o chestiune ce ar urma să fie analizată pe fondul acțiunii în revendicare, nefiind o chestiune care să țină de admisibilitatea cererii de revizuire; - pe de altă parte, aceștia sunt protejați de legislația națională, care prevede pentru aceștia modalități concrete și efective de reparare a prejudiciului, instanța fiind deja investită cu o cerere de chemare în garanție ce are exact acest obiect. În drept, a invocat art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 și toate textele la care a făcut trimitere în cuprinsul cererii de revizuire.

Decizia pronunțată în soluționarea cererii de revizuire: Prin decizia civilă nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta H. în contradictoriu cu intimații I., J., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGRFP Galați - AJFP Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și RA,Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2004. A fost obligată revizuenta la plata cheltuielilor de judecată către intimați, astfel: către intimatul I. la plata sumei de 4.000 RON (onorariu avocat în cuantum redus, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. din 1865) și către intimatul Municipiul Constanța prin primar la plata sumei de 238 RON (onorariu avocat). 6. Recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în soluționarea cererii de revizuire: Împotriva deciziei civile nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, revizuenta H. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, admițând cererea de revizuire, casarea deciziei civile nr. 313/C pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Constanța la data de 09.03.2005 în soluționarea dosarului nr. x/2004, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865. Decizia atacată este susceptibilă de recurs, încadrându-se în categoria prevăzută de dispozițiile art. 328 alin. (1) raportat la art. 299 C. proc. civ. de la 1865; Motivele de nelegalitate și netemeinicie pe care se întemeiază recursul se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865. Având în vedere prevederile art. 27 din noul C. proc. civ. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, solicită să se constatei că decizia recurată rămâne supusă căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel încât în ceea ce privește normele procedurale aplicabile atât în vederea încadrării criticilor formulate în cuprinsul motivelor de recurs, cât și în judecarea cererii de recurs, prezentului recurs îi este aplicabilă versiunea C. proc. civ. de la 1865 în vigoare la data pronunțării deciziei civile a cărei revizuire o solicit (09.03.2005). Curtea de Apel Constanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea pronunțată este dată atât cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cât și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), fiind și nemotivată - art. 304 afin, 1 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor impuse de pct. 9 al art. 322, Curtea de Apel Constanța a concluzionat în mod greșit că încălcarea dreptului de proprietate constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este datorată unei hotărâri judecătorești. Pentru a concluziona în acest sens instanța a analizat, pe de o parte, decizia civilă nr. 313/C/2005 supusă revizuirii, iar pe de altă parte, hotărârea CEDO în baza căreia revizuenta a promovat cererea de revizuire. În ceea ce privește analiza hotărârii supusă revizuirii, în primul rând, solicită instanței de recurs să constate că pentru verificarea îndeplinirii cerințelor impuse de pct. 9 al art. 322 nu era necesară analiza hotărârii supuse revizuirii din perspectiva reținută de instanță, și anume aceea a încălcării dreptului de proprietate. Hotărârea supusă revizuirii trebuia verificată numai cu privire la îndeplinirea cerințelor general impuse de art. 322 alin. (1) pentru ca o hotărâre să fie susceptibilă de revizuire (respectiv dacă este o hotărâre rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare sau dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul). Citarea considerentelor deciziei atacate cu revizuire și concluzia că prin aceasta nu s-ar fi încălcat dreptul de proprietate (ci, dimpotrivă, ar fi fost recunoscut acest drept) excede prevederilor pct. 9 al art. 322 și dovedește greșita interpretare și aplicare a acestui text legal. Art. 322 pct. 9 impune ca CEDO să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești. Prin urmare, pentru acest caz de revizuire este necesar ca încălcarea să fie constatată de CEDO și nicidecum de instanța învestită cu revizuirea, care nu se poate substitui în niciun caz instanței europene. În al doilea rând, nu se află în situația în care Curtea de Apel Constanța să fi realizat o analiză - în adevăratul sens al cuvântului - a deciziei supuse revizuirii. De fapt, Curtea s-a mărginit să citeze considerentele reținute prin decizia civilă nr. 313/C/2005 și apoi, fără a dezvolta vreun raționament juridic propriu, să concluzioneze că aceasta a recunoscut dreptul de proprietate al autorului meu și, prin urmare, încălcarea dreptului de proprietate nu s-ar datora acestei hotărâri judecătorești. Sub acest aspect, decizia recurată apare ca fiind total nemotivată. În al treilea rând, concluzia în sine este una total greșită. Prin decizia civilă nr. 313/C/2005 a fost respinsă acțiunea în revendicare cu privire la suprafața de teren de 47,76 m.p. din str. x ocupată de Postul Trafo PT183 și cu privire la apartamentul de la etajul 1 al imobilului din str. x înstrăinat familiei Anghelina, cu toate că aceeași instanță, prin aceeași hotărâre, recunoaște nevalabilitatea titlului statului asupra acestor bunuri și (în ceea ce privește apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995) reține că vânzătorul nu era adevăratul proprietar al imobilului - și, prin urmare, nu putea dispune de acest bun. Cât privește considerentele reținute de Curtea de Apei Constanța în motivarea deciziei civile nr. 313/C/2005, prin care această instanță dă prevalență interesului subdobânditorului de bună credință, principiului securității circuitului civil și stabilității raporturilor juridice și erorii comune și invincibile, solicită să se constate că ele sunt specifice unei acțiuni în nulitatea contractelor și total străine unei acțiuni în revendicare. Instanța, învestită fiind în mod exclusiv cu o cerere în revendicare, trebuia să procedeze la analizarea titlurilor pe care părțile și le opun și să conchidă care din aceste titluri provine de la adevăratul proprietar, care este mai bine caracterizat și preferabil. Lucru pe care însă nu l-a făcut, deși a apreciat că titlul statului nu era valabil și, prin urmare, același stat nu putea dispune de bun prin vânzare căci nu era adevăratul proprietar al imobilului. Din cauza aplicării greșite a unor principii de drept (principii care nu puteau face însă obiectul analizei într-o acțiune în revendicare), instanța națională a procedat prin aceeași hotărâre judecătorească, pe de o parte, la recunoașterea dreptului de proprietate al autorului meu asupra bunurilor în discuție și, pe de altă parte, la recunoașterea dreptului de proprietatea al terților asupra acelorași bunuri. Tocmai în aceasta constă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește analiza hotărârii CEOO, ce stă la baza cererii de revizuire: Prin interpretarea dată hotărârii CEDO, Curtea de Apel Constanța a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, concluzionând în mod greșit că prin aceasta nu s-a reținut o încălcare săvârșită printr-o hotărâre judecătorească întrucât "Curtea Europeană nu ar fi făcut referire ia hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere și nu ar fi sancționat în vreun fel aplicarea legii interne de către instanțele naționale". În primul rând, instanța de recurs urmează a constata, contrar celor reținute prin decizia recurată, că hotărârea CEDO face referire la decizia internă prin care s-a produs încălcarea, căci tabelul anexă (parte integrantă din hotărâre) precizează în mod expres că "Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța" este atât "Decizia internă de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului" cât și "Decizia internă de recunoaștere a dreptului de proprietate al terților asupra bunului". Curtea de Apel ar fi trebuit să rețină faptul că instanța europeană, sesizată în temeiul art. 34 din Convenție cu o serie de cereri individuale, a apreciat ca fiind oportună examinarea acestora conexat, într-o singură hotărâre, întrucât obiectul acestor cereri este similar {a se vedea pct. 7 din hotărâre). Într-o astfel de situație, a conexării unui număr atât de mare de cereri (în cazul de față 25 de sesizări) și chiar dacă obiectul cererilor nu este identic - ci doar similar-practica Curții Europene este de a oferi o motivare comună, fără o detaliere a situației de fapt a fiecărei cereri în parte. Față de precizările exprese din tabelul anexă al hotărârii, se solicită să se rețină că CEDO a constatat că prin aceeași decizie se recunoaște dreptul afirmat/pretins de autorul său, fiind recunoscută nelegalitatea naționalizării de către stat a bunului imobil și prin aceeași decizie se și încalcă dreptul afirmat/pretins de autorul meu, căci pentru o parte din bunurile ce făceau obiectul acțiunii aceeași instanță a recunoscut dreptul de proprietate al terților asupra acestora. Prin urmare, hotărârea CEDO constată că această "coexistență" a două titluri de proprietate pentru aceeași proprietate, ce reprezintă în raport cu dreptul de proprietate al autorului meu o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a produs prin "Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța" (decizia pronunțată de instanța de recurs, ca instanță națională de ultim grad). În al doilea rând, solicită instanței de recurs să constatate că în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că CEDO ar fi trebuit ca, prin hotărârea sa, să "fi sancționat în vreun fel aplicarea legii interne de către instanțele naționale". Un astfel de considerent nu poate fi decât rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept european, mai exact a prevederilor cuprinse în Titlul II al Convenției Europene a Drepturilor Omului, titlu ce reglementează sub marginala Curtea Europeană a Drepturilor Omului înființarea, competențele Curții de la Strasbourg și modul de soluționare a cererilor de către aceasta. Căci Curtea de la Strasbourg nu acționează ca instanță de apel față de instanțele naționale. Aceasta nu rejudecă cauzele și nu are competența de a anula, modifica sau revizui sentințele instanțelor naționale. Curtea de la Strasbourg nu face aprecieri cu privire la modul în care instanțele naționale aplică legile lor interne (așa cum reține în mod greșit Curtea de Apel Constanța), ci aplică prevederile Convenției pentru a verifica respectarea de către state a drepturilor și garanțiilor prevăzute de Convenție. În al treilea rând, interpretarea pe care Curtea de Apel o dă hotărârii CEDO (reținând, în urma unei analize strict literală a pct. 5, 9, 25 și 26 din hotărâre, că instanța europeană ar fi constatat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 s-ar datora vânzării de către Statui român a bunului către terți) încalcă prevederile art. 34 și art. 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză, autorul recurentei-revizuente a învestit instanța națională cu o cerere în revendicare a unor bunuri imobile preluate abuziv de Statul Român și, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, a cerut acestei instanțe să îi asigure garanția și protecția dreptului de proprietate. Prin hotărârea prin care a soluționat în mod irevocabil cauza, instanța națională - adică Statul - a eșuat în asigurarea acestei protecții, fapt ce nu putea fi constatat decât de CEDO. Nu este lipsit de importanță nici faptul că hotărârea CEDO ce stă la baza revizuirii este o hotărâre prin care instanța europeană a luat doar măsuri individuale, impunând statului măsurile necesare pentru a proteja dreptul de proprietate al fiecărui solicitant în parte, chiar dacă a analizat în comun o serie de cauze conexate. Nu se află în prezența unei hotărâri pronunțate într-un caz pilot, prin care Curtea de la Strasbourg să fi constatat deficiențele din ordinea juridică internă și să se fi pronunțat asupra unor chestiuni "sistemice ", care să impună Statului român luarea unor măsuri generale care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de Convenție sau de armonizare a legislației interne cu prevederile Convenției, fără să fi luat însă și măsuri individuale. Recurenta-revizuentă solicită să se constate că în mod greșit Curtea de Apel Constanța a concluzionat că încălcarea dreptului de proprietate constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este datorată unei hotărâri judecătorești. Procedând la verificarea îndeplinirii celei din urmă cerințe dintre cele impuse de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța a concluzionat, în mod greșit, că în cauza de față consecințele grave ale încălcării pot fi remediate prin încasarea de către revizuentă a despăgubirii stabilite de CEDO. După cum rezultă atât din concluziile orale consemnate în încheierea de dezbateri de la termenul din 28 aprilie 20215 cât și din concluziile scrise depuse în aceeași ședință, în legătură cu ultima cerință impusă de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ. a solicitat instanței să analizeze această cerință plecând de la forța obligatorie a hotărârilor CEDO și de la principiile care guvernează executarea acestora, din perspectiva principiului restitutio în integrum pe care este obligată să-l aplice cu prioritate. Instanța Europeană face o distincție clară între aplicarea principiului restitutio în integrum și acordarea unei satisfacții echitabile, Curtea considerând, că în cazul constatării unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 repunerea în situația anterioară prin redeschiderea procedurilor judiciare la nivel național este cea mai bună formă a satisfacției echitabile. Pentru a dovedi necesitatea ca în dreptul intern să existe posibilitatea ca, printr-o procedură reglementată de lege să fie repusă în discuție, pe cale judiciară, hotărârea sau actul intern care a condus la constatarea încălcării dreptului reclamantului a invocat și considerentele reținute de Curtea Constituțională prin decizia nr. 233/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. Cerința ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate poate reprezenta prin ea însăși o barieră procedurală care împiedică sau limitează posibilitățile de a sesiza instanța națională cu o cerere de revizuire, fiind contrară regulilor, principiilor și jurisprudenței CEDO și aceasta poate reprezenta prin ea însăși o nouă încălcare a Convenției, de data aceasta a prevederilor art. 6 din Convenție. De aceea, a solicitat Curții de Apel Constanța ca, în măsura în care constată că această cerință impusă de norma procedurală internă este, prin ea însăși, un obstacol în admisibilitatea revizuirii, să o lase neaplicată, dând prevalență dreptului comunitar și asigurând astfel nu numai posibilitatea sa concretă de a-și exercita drepturile, dar chiar eficacitatea Hotărârii CEDO ce constată încălcarea. Legiuitorul național a înțeles odată cu adoptarea noului C. proc. civ., tocmai pentru a pune în acord normele procedurale naționale cu prevederile și garanțiile conferite de dreptul unional, să elimine această cerință dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire,. Niciuna dintre susținerile recurentei nu a fost analizată de Curtea de Apel Constanța, hotărârea fiind sub acest aspect complet nemotivată. Căci neanalizarea de către instanță a susținerilor, textelor legale și a jurisprudenței invocate echivalează cu nemotivarea hotărârii. Mai mult chiar, arată recurenta-revizuentă, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale de aplicare cu prioritate a normelor și jurisprudenței unionale și de înlăturare a dispoziției procedurale contrare (cerere ce reprezintă un mijloc de apărare fundamental în soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire), încălcând astfel principiul potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut". Omisiunea unei instanțe de a se pronunța asupra unui mijloc de apărare invocat în fața sa reprezintă nu numai un caz de necercetare a cauzei, dar și o încălcare a unui principiu fundamental, încălcare de natură să producă recurentei (ca parte ocrotită prin instituirea principiului) o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură săvârșit în aceste condiții. Prin hotărârea astfel pronunțată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5. De altfel, singurul considerent pentru care Curtea de Apel a apreciat că toate consecințele grave ale încălcării pot fi remediate prin încasarea despăgubirii stabilite de CEDO este cel reținut în finalul paragrafului 2 al paginii 18 din decizia recurată, și anume acela că: "cele două obligații stabilite în sarcina Statului Român au același termen de executare și nu termene diferite și subsecvente". O astfel de motivare nu răspunde nici pe departe exigențelor impuse de dreptul infern și cu atât mai puțin celor impuse de dreptul unional. Motivarea hotărârii este nu numai o cerință impusă de dispozițiile art. 261 alin. (5) din C. proc. civ., dar este în același timp și un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil. Conform opiniei Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile. Având în vedere exigențele procesuale, astfel cum sunt stabilite prin art. 6, paragraf 1 teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 261 alin. (5) din C. proc. civ., urmează să se rețină ca întemeiată această critică și să se constate că decizia recurată este nemotivată. Solicită ca la aprecierea acestui motiv de recurs să se aibă în vedere și Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, conform căruia pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justițiabil și de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile și al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justițiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa și că a fost soluționată corect și societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială. Pentru a atinge aceste obiective trebuie respectat un anumit număr de condiții. Motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și sa precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conformă legii și, pe de altă parte, ea permite o înțelegere a funcționării justiției de către societate. Motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloacelor de apărare. Această garanție este esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate și că judecătorul a ținut cont de ele. Decizia recurată este dată cu încălcarea art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție, texte care obligau Curtea de Apel Constanța să aplice cu prioritate normele și jurisprudența unionale și să înlăture de la aplicare dispoziția procedurală internă contrară. Rezultă, așadar, că tratatele internaționale privind drepturile omului la care România este parte au valoare interpretativă constituțională și prioritate față de normele interne, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Art. 20 din Constituție oferă temeiul juridic pentru invocarea directă a tratatelor internaționale privind drepturile omului, atât în fața Curții Constituționale, cât și a instanțelor de judecată. În drept, invocat art. 328 alin. (1) raportat la art. 299 și art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865 și toate textele legale invocate în cuprinsul prezentului memoriu de recurs. Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, solicitând admiterea excepției și respingerea recursului, ca inadmisibil. Intimații I. și J. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Procedura în fața instanței de recurs: Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 iulie 2021 și prin repartizare aleatorie a primit termen de judecată la 29 septembrie 2021, termen la care instanța a rămas în pronunțare, amânând succesiv pronunțarea la 30 septembrie 2021 și 7 octombrie 2021, când cauza s-a repus cauza pe rol, fiind acordat termen la 18 noiembrie 2021, pentru a pune în discuția părților competența Înaltei Curți în soluționarea recursului, în raport cu dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 - norme în vigoare la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prealabil analizării cererii de recurs, având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța urmează a se pronunța asupra competenței Înaltei Curți în soluționarea căii de atac. Recursul ce face obiectul prezentului dosar este formulat împotriva deciziei civile nr. 82/C din 6 mai 2021, prin care Curtea de Apel Constanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta H. împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2004. Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că decizia civilă nr. 313/C din 9 martie 2005 a fost pronunțată în fond, după admiterea apelului, de către Curtea de Apel Constanța, iar recursul formulat împotriva deciziei a fost soluționat tot de către Curtea de Apel Constanța (decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006), urmare a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție de declinare a competenței, în temeiul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005. Potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel. Ca atare, se constată că, la momentul judecării recursului împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, fusese modificată norma de competență, astfel: Art. II. - (1) Procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii. (2) Apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale. (3) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel. (4) În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece. Art. III. - Dispozițiile alin. (2) al art. 76 intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2006. Art. IV. - Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 privind modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001, se abrogă. În aplicarea dispozițiilor anterior menționate, recursul împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța a fost soluționat prin decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006 pronunțată tot de Curtea de Apel Constanța, redevenită instanță competentă. Înalta Curte reține că norma tranzitorie prevăzută de art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 nu se aplică decât unei situații de excepție, ce nu este incidentă acestui dosar, chiar dacă recursul declarat împotriva deciziei a cărei revizuire s-a solicitat a fost soluționat de Curtea de Apel Constanța. În ceea ce privește calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea revizuirii, se reține că, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. În cauză, hotărârea revizuită (decizia nr. 313/C din 9 martie 2005) este supusă recursului, astfel încât și hotărârea dată asupra revizuirii este supusă acestei căi extraordinare de atac. Referitor la instanța competentă să soluționeze calea de atac a recursului, se reține că incidența art. II din Legea nr. 219/2005 din norma tranzitorie este anihilată de dispozițiile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., ce dispun că recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea. Trebuie avut în vedere și faptul că sediul regulilor de competență se află în cartea I a C. proc. civ., intitulată "Competența instanțelor judecătorești". Coroborând dispozițiile art. 4 C. proc. civ., cu cele ale art. 328 alin. (1) C. proc. civ., se reține că recursul declarat împotriva hotărârii date asupra revizuirii urmează a se judeca de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea în revizuire. Cum prin decizia nr. 82/C din 6 mai 2021 Curtea de Apel Constanța a soluționat cererea de revizuire, se constată că, pentru considerentele anterior menționate, revine Înaltei Curți competența de a soluționa recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate în revizuire. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată atât cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cât și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), fiind și nemotivată, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.. Prin cererea de revizuire înregistrată la 20 decembrie 2020 pe rolul Curții de Apel Constanța, H., în calitate de unică moștenitoare a defunctului tată A. (decedat la 19 octombrie 2013), a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, motivat de faptul că prin Hotărârea CEDO pronunțată la 29 septembrie 2020 în cauza Dimitrie Dan Popescu și alții contra României, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocol I în ce privește imposibilitatea reclamanților de a se bucura de dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, bunurile fiind vândute de stat chiriașilor. Art. 322 pct. 9 C. proc. civ. stabilește că revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 313/C/9.03.2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța motivat de faptul că "prin hotărârea CEDO nu s-a reținut o încălcare săvârșită printr-o hotărâre judecătorească, ci s-a reținut că Statul român a încălcat dreptul de proprietate datorită vânzării bunului către terți, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective, Curtea Europeană înțelegând să nu facă referire la hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere și fără a se sancționa în vreun fel aplicarea legii interne de către instanțele naționale, astfel că nu este îndeplinită prima condiție de admisibilitate impusă de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. 1865. Față de considerentele hotărârii recurate și în raport de criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța având obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit,astfel ca instanța de judecată trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Raportând cele expuse la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care considerentele hotărârii recurate nu se circumscriu dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., față de următoarele aspecte reținute de instanța de apel în motivarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire. Astfel, în considerentele hotărârii recurate, se reține că:, La pct. 25, pe fond, Curtea Europeană notează că "reclamanții au obținut decizii definitive care recunosc ilegalitatea naționalizării de către Stat a bunurilor lor imobile", "totuși reclamanții nu au putut recupera posesia bunurilor indicate în tabelul atașat în anexă, nici nu au obținut repararea pentru această privare de proprietate", iar la pct. 26 "Curtea amintește faptul că a considerat oportun că imposibilitatea pentru un justițiabil de a recupera posesia bunurilor sale în ciuda adoptării unei decizii în justiție definitivă, care recunoaște dreptul său de proprietate asupra bunurilor vizate, ar constitui o privare în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf din articolul 1 al Protocolului nr. 1 și că, în absența indemnizării, o astfel de privare impune persoanei interesate o sarcină disproporționată și excesivă ce conduce la încălcarea dreptului său de respectare a bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1". În raport de hotărârea CEDO, instanța a mai reținut că, "chiar dacă decizia a cărei revizuire se solicită a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului, autorul revizuentei, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 este consecința afectării de către stat a porțiunii de 47,76 mp teren unei utilități publice (post trafo PT 183) și înstrăinării efectuate de către stat a apartamentului în discuție către terți, ceea ce a condus la privarea revizuentei de bunurile sale, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective." Or, din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii nu se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care deși avea obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, instanta nu s-a raportat la dispozițiile din Hotărârea CEDO, în condițiile în care această hotârâre are în Anexă un Tabel în care la poziția 13 sunt evidențiate aspecte legate de atât de cererea depusă la CEDO de Gheorghe Alexandru Mugur Georgescu - antecesorul reclamantei,-- cât și de Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța în ce privește apartamentul de la etajul 1 al imobilului situat în Strada x nr. 4, Constanța. În lipsa argumentelor care să justifice soluția în raport de aspectele rezultate din Hotărârea CEDO și anexa la aceasta, ce vizează încălcarea art. 1 din Protocol 1 Aditional la Convenție, instanța de control judiciar este în imposibilitate de a verfifica legalitatea deciziei atacate, iar vătămarea produsă nu