ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 14.04.2016, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren intravilan situat în Stațiunea Mamaia, zona C., în suprafață de 518 mp, având număr cadastral x;38, înscris în CF nr. x a localității Constanța, cu vecinătățile menționate, dobândit prin sentința civilă nr. 8562/1999 a Judecătoriei Constanța, certificat de moștenitor nr. x/2004 BNP D., hotărârea nr. 536/2005 a Consiliului local al municipiului Constanța, proces-verbal de predare-primire nr. x/2005, precum și stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, iar ca urmare a acestei stabiliri, obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate și posesie al reclamanților asupra terenului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 563-566 C. civ. La data de 21.09.2016, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința nr. 11981/19.10.2016 din 19 octombrie 2016, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța. Prin sentința nr. 190/31.01.2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța; a constatat ivit conflict negativ de competență și, pe cale de consecință, a suspendat judecata cauzei; a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța în vederea pronunțării regulatorului de competență. Curtea de Apel Constanța, secția 1 civilă, prin sentința nr. 3/C/20.02.2017, a stabilit competența materială de soluționare a cauzei, având ca obiect revendicare imobiliară, în favoarea Tribunalului Constanța.

Sentința Tribunalului Constanța Prin sentința nr. 1686/16.08.2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, suprafața de 439 mp teren, identificată în perimetrul 1-2-3-A-B-C-l prin raportul de expertiză topografică E.; a stabilit linia de hotar dintre proprietățile părților pe aliniamentul 2-3-4 potrivit aceluiași raport de expertiză; a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 17.541,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

Decizia Curții de Apel Constanța Prin decizia nr. 36/C/08.04.2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile pârâților împotriva sentinței; a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B.. Reclamanții au solicitat, prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, art. 44 din Constituție, Legii nr. 33/1994, Legii nr. 7/1996, Legii nr. 215/2001, art. 563 și urm. C. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii curții de apel și reținerea cauzei spre rejudecare. Au arătat că sunt proprietarii terenului, în baza sentinței nr. 8562/1999 a Judecătoriei Constanța, certificatului de moștenitor nr. x/2004, hotărârii nr. 536/2005 a Consiliului local al municipiului Constanța și procesului-verbal de predare-primire nr. x/2005, teren care le-a fost acaparat abuziv de pârâtă. Au mai arătat că prin încheierea OCPI Constanța nr. 7770/25.05.2006, s-a realizat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea recurenților, fiind plătitori de taxe și impozite și fiind înscriși în rolul fiscal, ca proprietari, începând cu anul 1999. Au menționat că Municipiul Constanța și Consiliul local, în mod corect, au pus în executare sentința Judecătoriei Constanța, respectând prevederile legale în vigoare, atribuindu-le în compensare suprafața de 518 mp teren, aflat în proprietatea privată și nu în domeniul public, astfel încât Primăria municipiului Constanța, Direcția Patrimoniu - Serviciul Cadastru a încheiat cu recurenții procesul-verbal de predare-primire pentru terenul din stațiunea Mamaia, zona C., identificat conform planului anexă la HCLM nr. 536/2005, cu vecinătățile indicate. În raport cu planurile cadastrale, recurenții au considerat că nu este posibil ca în stânga și în dreapta terenului acordat în compensație să nu fie domeniu public, iar proprietatea lor să aibă acest regim. Au precizat că terenul este inclus în PUD - stațiunea Mamaia, astfel încât sunt autorizați să execute lucrări și construcții pe acesta și că nu există nicio hotărâre de trecere a terenului din domeniul privat în cel public, prin care să fi fost expropriați, cu acordarea unei despăgubiri prealabile, drepte și juste. Instanța de apel, printr-o logică proprie, încălcând dispozițiile legale și principiile prin care este protejată proprietatea, nu a ținut cont nici de situația reală din teren, nici de probatoriile administrate - planuri de urbanism, schițe cadastrale - pronunțând o hotărâre nelegală. Au arătat că terenul a fost inventariat și individualizat prin H.G. nr. 1705/2006, publicată în Monitorul Oficial din 21.12.2006, dată de la care terenul se află în proprietatea și posesia recurenților, care sunt proprietari ai unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri judecătorești. Chiar instanța de apel a recunoscut că hotărârea de inventariere nu are un efect constitutiv ci doar declarativ de drepturi. Au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile cuprinse în Protocolul nr. 1, iar terenul în litigiu nu a făcut parte niciodată din domeniul public. Au mai arătat că după data la care au intrat în posesia terenului și au procedat la intabularea acestuia, Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în mod abuziv, le-a acaparat aproape întreaga proprietate, fapt dovedit cu expertiza topografică efectuată cu respectarea dispozițiile Legii nr. 7/1996, expertize și planuri topografice pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare. În mod greșit instanța de apel a agreat o modalitate de individualizare a suprafețelor de teren prin acceptarea unui plan de bornare care nu face parte din documentația cadastrală avizată de OCPI, după care s-a constatat suprapunerea, documentație efectuată conform Legii nr. 7/1996. Recurenții au susținut încălcarea, de către curtea de apel, și a prevederilor Legii nr. 7/996 potrivit cărora trebuie folosit sistemul național de proiecție - stereo 70, în condițiile în care instanța a stabilit că terenul este plajă deoarece se află în fața hotelului C.. Recurenții au înțeles a se prevala în susținerea motivelor de recurs și de dispozițiile art. 44 din Constituția României. Totodată, au susținut că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 563 C. civ., compararea titlurilor, neaplicând nici dispozițiile art. 1 și urm., din Legea nr. 33/1994. Concluzionând, au arătat că titlul lor este mai vechi, fiind primii care au avut rol fiscal și și-au intabulat dreptul proprietate asupra bunului, dobândit de la proprietar, respectiv Primăria municipiului Constanța.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 01.04.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Apărări formulate în cauză La data de 14.12.2020, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală. În raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (3) din Constituție, ale art. 3 din Legea nr. 213/1998 și pct. I din Anexa la lege, intimatul a susținut, că așa cum a reținut și instanța de apel, faleza și plaja mării fac parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv domeniului public al statului. Reliefând obligația Ministerului Finanțelor Publice de a evidenția bunurile ce constituie domeniul public al statului și de a asigura centralizarea inventarului bunurilor din domeniul public, intimatul a precizat că plaja litoralului românesc se regăsește în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, la numărul de identificare x, în administrarea Administrației Naționale Apele Române, instituție publică de interes național. Intimatul a înțeles a se prevala în susținere și de dispozițiile art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, art. 858 și art. 859 alin. (1) C. civ., art. 136 alin. (4) din Constituție, art. 11 lit. a) și art. 12 din Legea nr. 213/1998. La data de 18.12.2020, în termen legal, intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că terenul în cauză are toate atributele specifice plajei, așa cum este definită în Legea apelor, aspect necontestat de recurenți. Or, plajele litoralului românesc au reprezentat domeniu public de interes național și înainte de anul 1989 și după, făcând parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv statului. A precizat că plaja litoralului românesc este nominalizată expres în H.G. nr. 1705/2006 (anexa 12 număr MF x) ca fiind imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea sa, în conformitate cu Legea Apelor nr. 107/996 și H.G. nr. 981/1998 (actualmente abrogate și înlocuite de O.U.G. nr. 107/2002) cu o valoare de inventar de 3.829.217 RON. A susținut că hotărârea judecătorească nr. 8562/1992 nu reprezintă titlu de proprietate, iar în dosarul în care a fost pronunțată nu au fost părți nici statul nici intimata-pârâtă. Intimata a solicitat a se ține cont și de puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosarul Mazăre), unde începând cu pag. 325 se arată în mod limpede că plaja reprezintă domeniul public al statului, aflat în administrarea sa, că bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, ci doar date în administrare, concesionate sau închiriate, iar actele juridice încheiate fără respectarea acestor principii sunt lovite de nulitate absolută. Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al UAT se face doar prin hotărâre de guvern la cererea consiliului județean sau local (art. 9 din Legea nr. 213/1998) iar trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a guvernului, a consiliului județean sau local (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998). A solicitat a se observa că nu există nicio hotărâre de guvern care să ateste că plaja a trecut în domeniul privat al UAT Constanța. A susținut că HCL nr. 307/2013 nu poate constitui titlu de proprietate privată a municipiului Constanța, întrucât acesta nu a deținut niciun titlu de proprietate publică sau privată pentru respectiva suprafață de teren. Totodată, în această hotărâre s-a menționat, ca temei de drept, și procesul-verbal de vecinătate din 2000, despre care Înalta Curte a reținut că a avut un caracter convențional, administrativ și tehnic, provizoriu, fiind încheiat pentru buna administrare a plajelor și neconstituind titlu de proprietate. În ceea ce privește expertiza topografică și obiectivele stabilite de instanță, a solicitat a se observa că nu este atribuția expertului de a stabili încadrarea unei suprafețe de teren în domeniul public, planurile de bornare neinfluențând în niciun fel intabularea plajelor, astfel încât suplimentul la expertiză este neconcludent soluționării cauzei. Potrivit intimatei, întrucât suprafețele de teren reprezentând plajă nu pot fi înstrăinate, orice act al autorităților publice locale este nul de drept, iar înscrierile în carta funciară nu înlătură sancțiunea nulității absolute a HCLM și a procesului-verbal de predare a posesie către recurenți. Procesul-verbal de punere în posesie nu poate reprezenta titlu de proprietate întrucât nu provine de la proprietar și nu poate exista identitate între terenul intabulat în prezent în favoarea sa și cel care a făcut obiectul punerii în posesie la 22.12.2005. Titlurile nu emană de la același autor, deoarece dreptul de proprietate/administrare al statului/intimatei izvorăște din lege, iar dreptul de proprietate al reclamanților se sprijină, potrivit susținerilor acestora și precizărilor încheierii de intabulare, pe procesul-verbal nr. x, pe certificatul de moștenitor nr. 149 și pe HCL nr. 305/2013. însă certificatul de moștenitor vizează doar o suprafață de 304 mp, iar procesul-verbal este afectat de vicii de anulabilitate, întrucât Municipiul Constanța nu avea calitatea de unitate deținătoare a bunului. Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare. La data de 27.10.2021, recurenții au depus note scrise prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea, ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, arătând că titlul acestora este mai vechi, au fost primii care au deschis rol fiscal și au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, teren care a fost dobândit de la proprietar, respectiv Primăria Municipiului Constanța, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin recursul formulat, reclamanții critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, art. 44 din Constituție, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 77/1996, Legea nr. 215/2001, art. 563 și urm. C. civ. în sensul că a respins, în mod nejustificat, acțiunea în revendicare formulată de aceștia, reținând în mod eronat că terenul în litigiu reprezintă plajă, în condițiile în care acest teren, la momentul dobândirii de către reclamanți, făcea parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale de la care l-au dobândit. Înalta Curte reține că prin acțiunea în revendicare reclamanții A. și B. au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 518 mp situat în Stațiunea Mamaia, Zona C., având număr cadastral x;38, înscris în CF nr. x a localității Constanța, printr-o acțiune abuzivă a pârâtei Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, de desființare a semnelor de hotar și de ocupare a terenului. Pârâta Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a invocat că terenul în litigiu nu a fost delimitat prin semne de hotar și că acest teren face obiectul exclusiv al proprietății publice a Statului Român deoarece este parte din plaja litoralului românesc și se află în administrarea pârâtei ABADL. Prin sentința nr. 1686/16.08.2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, suprafața de 439 mp teren, identificată conform mențiunilor din dispozitiv. Soluția de admitere a acțiunii în revendicare pronunțată de instanța de fond a fost schimbată în calea de atac a apelului, în sensul constatării, de către această instanță, că terenul în litigiu reprezintă plajă, fiind un bun ce aparține domeniului public și care nu poate forma obiect al unei acțiuni în revendicare întrucât s-ar încălca principiul inalienabilității. Prin memoriul de recurs, reclamanții au arătat că această soluție nu este susținută de actele dosarului, în cauză nu există nicio hotărâre prin care terenul să fi fost trecut din domeniul privat în domeniul public, iar concluzia instanței se bazează pe o simplă prezumție, respectiv aceea că dacă terenul se află în fața C., este cert că reprezintă plajă, cu consecințele juridice specifice. Au mai arătat recurenții că instanța de apel nu a luat în considerare expertiza topografică efectuată în cauză și a agreat o modalitate de individualizare a suprafețelor de teren prin acceptarea unui plan de bornare care nu face parte din documentația cadastrală avizată de OCPI după care s-a constatat suprapunerea, documentație care a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 7/1996, dar care a fost înlăturată de instanța de apel, care a dat eficiență unui plan de bornare pe care nu este evidențiată nicio plajă. Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel nu a procedat la o stabilire a situației de fapt, legată de individualizarea terenului obiect al revendicării, respectiv identificarea regimului juridic al acestuia, ceea ce pune instanța de recurs în imposibilitatea de a verifica aplicarea corectă a legii, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate. Astfel, deși instanța de apel reține, referitor la terenul în litigiu, că tribunalul ar fi trebuit să verifice, cu prioritate, apartenența acestuia la domeniul public, compararea de titluri fiind o operațiune subsidiară, iar prin considerentele proprii concluzionează că terenul respectiv reprezintă plajă și nu poate fi revendicat, în realitate nu procedează la o astfel de analiză, întrucât nu stabilește, în concret, care sunt delimitările terenului respectiv, pentru a putea aprecia, în condiții de legalitate, asupra caracterului de bun public sau privat, după caz. În justificarea faptului că terenul în litigiu reprezintă plajă, instanța de apel reține că pârâtul afirmă apartenența bunului la domeniul public național cu acest titlu și evocă texte de lege din materia dreptului de proprietate publică care statuează că plaja face parte din domeniul public (art. 136 alin. (3) din Constituția României, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998), fără însă a raporta aceste texte legale la situația dedusă judecății și a expune argumentele care să justifice încadrarea terenului în categoria menționată. De asemenea, deși reține că inventarierea terenului în discuție în domeniul public al statului, prin hotărâre de guvern, nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar unul declarativ, apreciază că identificarea terenului în această categorie, de plajă, este suficientă pentru a se stabili apartenența la domeniul public al statului, în condițiile în care în cauză o astfel de identificare nu a fost realizată, probele administrate suplimentar în apel nelămurind acest aspect. Astfel, instanța de apel reține că "în ceea ce privește încadrarea terenului ce face obiectul prezentului litigiu în categoria plajelor, ea nu a fost afirmată explicit prin expertiza realizată în apel..." și că "...expertiza nu a răspuns obiectivului stabilit, acela de a verifica amplasamentul terenului în litigiu în raport cu planul de încadrare în zonă depus în apel de către apelanta pârâtă...". Se observă că însăși instanța de apel reține că raportul de expertiză nu atestă faptul că terenul revendicat ar avea o asemenea destinație, astfel încât concluzia în acest sens este lipsită de fundament juridic și probator. Pe de altă parte, aprecierile instanței în sensul că "...terenul în litigiu este inclus în plaja litoralului, concluzia fiind certă față de împrejurarea că terenul este situat în fața C., în partea dinspre țărmul Mării Negre..." că "...reclamanții confirmă faptul că terenul este acoperit de nisip..." și că potrivit dex plaja este definită ca fiind "...porțiunea de teren, acoperită cu nisip fin, de la baza unei faleze sau de pe panta lină dinspre mare a unui cordon litoral...", nu se bazează pe elemente care să demonstreze faptul că terenul în discuție face parte din categoria plajă. Se constată că aceste considerente înlătură concluziile raportului de expertiză și substituie acestor concluzii aprecieri ale instanței care sunt lipsite de forță probantă și nu lămuresc situația de fapt. Or, instanța de apel nu avea posibilitatea procedurală de a înlătura concluziile raportului de expertiză sub motiv că nu au răspuns obiectivului fixat de instanță, reținând ea însăși un alt amplasament al terenului ci, în vederea lămuririi complete și corecte a situației de fapt, trebuia să procedeze conform dispozițiilor art. 333 C. proc. civ. (referitor la audierea sau înlocuirea expertului), ale art. 337 C. proc. civ. (vizând lămurirea sau completarea raportului de expertiză) sau ale art. 338 C. proc. civ. (privind efectuarea unei noi expertize de către un alt expert). De vreme ce a apreciat că este necesară, în condițiile art. 330 C. proc. civ., cunoașterea părerii unor specialiști și întocmirea unui raport de expertiză pentru identificarea aplasamentului terenului-împrejurare de fapt esențială pentru determinarea regimului juridic al acestuia-instanța trebuia să procedeze în continuare, dând eficiență tuturor dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de administrare a acestui mijloc de probă, pentru a putea fi valorificat ca atare, în contextul celorlalte mijloace de probă administrate în cauză. Procedând în sens contrar, înlăturând concluziile raportului de expertiză fără a dispune măsuri necesare refacerii sau completării acestuia, instanța de apel nu a realizat o lămurire completă a situației de fapt care să facă posibilă verificarea, în recurs, a modalității în care s-a făcut aplicarea legii. În consecință, văzând dispozițiile art. 496, 497 C. proc. civ., soluția va fi de admitere a recursului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. La reluarea judecății se va ordona completarea sau, după caz, refacerea raportului de expertiză, precum și administrarea oricăror alte mijloace de probă pe care instanța le va considera lămuritoare pe elementele de fapt ale pricinii. Scopul acestor măsuri, care țin exclusiv de judecata în fața instanțelor de fond, va fi acela de a se identifica, în mod corect, amplasamentul terenului ce face obiectul litigiului, în vederea stabilirii, cu exactitate, a regimului juridic aplicabil bunului în litigiu, cu consecințe în ceea ce privește calificarea sa ca bun aparținând domeniului public sau privat, după caz. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. împotriva deciziei nr. 36/C din 8 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.