ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 14 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan situat în Stațiunea Mamaia, zona C., în suprafață de 518 mp, având număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietățile părților și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată. Prin cererea formulată la termenul din data de 21 septembrie 2016, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința civilă nr. 11981 din 19 octombrie 2016, Judecătoria Constanța a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, în raport de dispozițiile art. 98 din C. proc. civ. și de valoarea obiectului cererii de peste 200.000 RON. Prin sentința civilă nr. 190 din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța. Prin sentința civilă nr. 3C din 20 februarie 2017, Curtea de Apel Constanța a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă sub nr. x/2016*.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea din data de 1 august 2017, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral. Prin sentința civilă nr. 1686 din 16 august 2017, Tribunalul Constanța, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de 439 mp teren, identificată în perimetrul 1-2-3-A-B-C-1 prin raportul de expertiză topografică D.. A stabilit linia de hotar dintre proprietățile părților pe aliniamentul 2-3-4, potrivit aceluiași raport de expertiză. A obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 17.541,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 36/C din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile pârâților împotriva sentinței civile nr. 1686 din 16 august 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția civilă și a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin decizia civilă nr. 2229 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamanții A. și B., a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 2C din data de 8 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile civile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și de pârâta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, împotriva sentinței civile nr. 1686 din 16 august 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția civilă, în contradictoriu cu reclamanții A. și B.. A schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea formulată.

Calea de atac formulată în cauză Reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2C din data de 8 ianuarie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Prin calea extraordinară de atac promovată, recurenții A. și B. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei. Apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât, prin soluția pronunțată, instanța a încălcat art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituția României, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 7/1996, art. 20 și art. 563 din C. civ. Recurenții expun un scurt istoric al demersului lor și hotărârile care s-au pronunțat în cauză, insistând asupra faptului că instanța de apel, în rejudecare, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize specialitatea geologie. Concluziile expertului desemnat au fost în sensul că terenul proprietatea recurenților nu este parte a plajei Mării Negre. Această împrejurare se coroborează și cu celelalte probatorii care dovedesc dreptul de proprietate al recurenților asupra imobilului în litigiu, pe care și l-au intabulat în cartea funciară și pentru care plătesc taxe și impozite, aspecte ignorate de către instanța de apel. Terenul ce face obiectul material al prezentei cauze le-a fost atribuit recurenților, prin compensare, de către Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, ca urmare a unui litigiu anterior. Se află într-o zonă cu alte construcții, nefiind posibil să facă parte din domeniul public. Recurenții învederează că nu există nicio hotărâre de consiliu local, prin care acest teren să treacă din domeniul privat în domeniul public, sau de expropriere, și nici nu au primit vreo despăgubire. De aceea, prin soluția pronunțată, instanța a încălcat dispozițiile legale și principiile generale prin care dreptul de proprietate este protejat. Afirmă că intimații invocă, în apărările lor, incidența Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, a Legii nr. 107/1996 a apelor și a H.G. nr. 1705/2006. De asemenea, se prevalează de faptul că Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate, iar Administrația Națională Apele Române dreptul de administrare. Însă, aceștia au procedat la realizarea formalităților de publicitate imobiliară când terenul se afla deja în posesia recurenților. După prezentarea unor aspecte doctrinare referitoare la publicitatea imobiliară și rolul său, recurenții arată că dreptul înscris primul este preferabil unui drept înscris ulterior, în considerarea principiului prior tempore potior iure. Prin urmare, demersul pe care l-au inițiat ar trebui admis. În opinia lor, Curtea de Apel Constanța a încălcat și dispozițiile art. 44 din Constituția României, potrivit cu care dreptul de proprietate este garantat, și ale art. 1 și următoarele din Legea nr. 33/1994, care statuează regula potrivit căreia orice expropriere se face numai pentru cauză de utilitate publică și numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În concluzie, în opinia lor, hotărârea este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărări formulate La data de 13 martie 2024, intimata Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. Aceasta arată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul în litigiu are caracteristicile morfologice de plajă, fiind amplasat într-un mediu antropic. Însă, antropizarea zonei nu schimbă cadrul legal. Plajele reprezintă domeniul public al statului, sunt de interes național și nu se află în circuitul civil. La data de 25 martie 2024, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Acesta susține că imobilul este nominalizat expres în H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, dat în administrarea Administrației Naționale "Apele Române". Prin urmare, bunul nu poate face obiect al proprietății private.

Procedura în fața instanței de recurs Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluționarea căii extraordinare de atac promovate de recurenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2/C din 8 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 2C din 8 ianuarie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă prin care s-au admis apelurile formulate de pârâții Administrația Națională "Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței civile nr. 1686 din 16 august 2017 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții A. și B. critică decizia menționată, afirmând că este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente. În primul rând, aceștia arată că instanța de apel nu a ținut seama de concluziile expertului geolog, care se coroborează cu celelalte probatorii administrate, și care dovedesc dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Însă, contestând interpretarea probatoriului, recurenții antamează chestiuni de netemeinicie care au ca finalitate infirmarea concluziilor instanței de apel cu privire la reperele geografice și detaliile morfologice ale terenului. Or, analiza acestora este incompatibilă cu controlul de legalitate specific fazei procesuale a recursului. În al doilea rând, recurenții afirmă că imobilul ce face obiect material al prezentului litigiu este în proprietatea lor privată și le-a fost atribuit, prin compensare, de către autoritatea locală. Fiind situat între construcții, nu poate avea natura juridică a unei plaje și nu poate face parte din domeniul public al statului. Aceste susțineri nu sunt fondate. Litigiul vizează o acțiune în revendicare și grănițuire cu privire la un teren în suprafață de 518 mp situat în Stațiunea Mamaia, zona C., cu următoarele vecinătăți: la nord - alee acces plajă, la sud - I.E. 227250, la est - I.E. 227250, la vest - piscină (C.). Cererea a fost inițiată de persoanele fizice A. și B., în contradictoriu cu Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 2229 din 27 octombrie 2021, a casat hotărârea instanței de apel și a trimis cauza, pentru rejudecare, urmând ca instanța devolutivă să ordone completarea sau, după caz, refacerea raportului de expertiză și să administreze orice alte probe lămuritoare, pentru identificarea amplasamentului și a regimului juridic al terenului. În fața instanței de apel s-a întocmit un raport de expertiză geologică, în cadrul căruia expertul desemnat a concluzionat că, din punct de vedere morfologic, terenul în litigiu are caracteristicile unei plaje, dar că se găsește situat într-un mediu parțial construit. Pornind de la concluziile expertului, referitoare la structura morfologică a imobilului în cauză, instanța de apel a admis apelul pârâților și a respins acțiunea, ca fiind neîntemeiată. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că raționamentul logico-juridic al hotărârii instanței de apel este construit prin raportare la natura bunului revendicat, la caracteristicile sale naturale și juridice, determinate de modul în care această categorie de teren - plajă - este definită în diversele norme legale incidente, care au condus la concluzia că aparține domeniului public al statului, neputând fi revendicat de către reclamanți. Poziția geografică și structura morfologică a terenului în litigiu, care au determinat regimul său juridic de bun aflat în domeniul public, fiind stabilite printr-un raport de expertiză, nu pot fi reapreciate în recurs, întrucât situația de fapt este atributul exclusiv al instanțelor devolutive. Stabilindu-se că terenul are structura morfologică a unei plaje, în mod corect, instanța de apel a reținut că acesta este, prin efectul legii, de interes public și formează obiectul proprietății publice. Plecând de la regimul juridic legal imperativ al domeniului public, Înalta Curte reține că aparțin acestuia toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate în Constituția României și o serie de alte acte normative. Astfel, art. 136 alin. (3) din Constituția de la 1991, revizuită, prevede că: "bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice". De asemenea, prin art. 5 din Legea nr. 18/1991 s-a stipulat că: "(1) Aparțin domeniului public și terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii". Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 a apelor, "Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km 2 , malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime." Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică se prevede că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție (art. 136 alin. (3), după republicare), din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Conform pct. I.3 din anexa actului normativ menționat, "plaja mării" se află în domeniul public al statului. Aceste dispoziții au fost preluate la pct. 3 din Anexa nr. 2 a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Legea nr. 213/1998 a prevăzut și obligația întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât și pentru comunitățile locale (art. 19 - 21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenței bunului la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinței legiuitorului. Nu în ultimul rând, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, fac parte din domeniul public și plajele. Astfel, în legislația menționată se relevă că plaja mării este un bun cu privire la care legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că aparține în exclusivitate domeniului public, care reprezintă, din punct de vedere conceptual, o masă patrimonială alcătuită din bunuri care sunt supuse unui regim juridic ocrotit în mod special de către lege. În consecință, stabilindu-se, prin probatoriul administrat, că terenul în litigiu are caracteristicile morfologice ale unei plaje, în mod corect s-a concluzionat că acesta aparține domeniului public, factorul antropic nefiind în măsură să-i modifice natura juridică. Recurenții susțin lipsa unei hotărâri de trecere a bunului din domeniul privat, în cel public, sau de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Însă, nici această susținere nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor art. 858 din C. civ., "Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". În același timp, art. 859 din același act normativ stipulează: "(1) Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică. (2) Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". Aplicând metodele de interpretare sistematică, gramaticală și teleologică a normelor juridice enunțate anterior, rezultă că, în privința obiectului dreptului de proprietate publică, declarația expresă a legii este cea care determină domeniul public restrâns (respectiv cel format din bunuri obiect exclusiv al proprietății publice) al statului. Plaja este prevăzută expres, prin Constituție și legi organice, ca făcând parte din domeniul public al statului, astfel că legea reprezintă modul primar de dobândire a dreptului de proprietate asupra acestui tip de bunuri. Inventarierea realizată prin anexele H.G. nr. 1705/2006, care, potrivit recurenților, este ulterioară dobândirii dreptului lor, are doar efect declarativ de drepturi. În privința bunurilor a căror apartenență la domeniul public al statului este stabilită în mod expres prin lege, recunoașterea dreptului de proprietate publică a statului nu este condiționată de realizarea prealabilă a operațiunilor de delimitare, fiind necesară și suficientă, din această perspectivă, doar verificarea naturii bunului și a destinației sale publice ca fiind cea prevăzută de Constituție sau de legile organice. De aceea, chiar și în situația în care imobilul litigios nu ar fi fost menționat la poziția 64001 din Anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, constatarea ca fiind plajă a Mării Negre este suficientă pentru a determina recunoașterea dreptului de proprietate publică al statului. Înalta Curte reține că, față de faptul că legea însăși constituie modul de dobândire a dreptului de proprietate publică a statului asupra terenurilor cu destinație de plajă, hotărârea pretinsă de recurenți nu ar avea nicio finalitate. Un astfel de act administrativ nu poate modifica situația juridică a unui bun a cărui apartenență la domeniul public este prevăzută în chiar legea fundamentală a țării și o serie de legi organice. Nici criticile referitoare la lipsa declarării utilității publice și a exproprierii imobilului, cu consecința plății de despăgubiri, nu pot fi primite. Terenul este prin natura lui de uz și interes public, fiind inclus în domeniul public al statului. Or, instituția exproprierii are ca cerință premisă existența unei proprietăți private cu privire la care se declară utilitatea publică. În al treilea rând, recurenții susțin că au îndeplinit primii formalitățile de publicitate imobiliară, astfel că titlul lor de proprietate este preferabil, în considerarea principiului prior tempore potior iure. Înalta Curte reține că, dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi integrat legal în patrimoniul titularului său. Categoria de beneficiari care dețin acest patrimoniu este limitativă, fiind prevăzută expres de către legiuitor, și vizează, în funcție de aria de interes, statul sau unitățile administrativ-teritoriale, în conformitate cu dispozițiile art. 858 din C. civ. Însă, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra plajelor prin inventarierea lor și includerea în anexa H.G. nr. 1705/2006 sau prin intabulare, cum susțin recurenții. Dimpotrivă, dreptul de proprietate publică a fost dobândit prin lege. Prin urmare, regimul bunurilor proprietate publică nu poate depinde de diligența și de operativitatea unor autorități și instituții publice în efectuarea inventarierii și intabulării, după cum nu poate depinde nici de încheierea unor acte juridice prin care se declară, cu încălcarea legii, că bunul nu aparține domeniului public. Această constatare decurge direct din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, prevăzut de dispozițiile art. 136 alin. (4) teza I din Constituție. Dacă bunurile aflate, potrivit legii, în proprietatea publică, nu pot fi înstrăinate, proprietatea publică nu se pierde din cauza întârzierii unor instituții în efectuarea operațiunilor de publicitate imobiliară sau din cauza unor înstrăinări efectuate de entități cu încălcarea acestui regim juridic. Plajele sunt bunuri care aparțin exclusiv domeniului public al statului, indiferent de conduita diligentă sau neglijentă a instituțiilor sale. În consecință, împrejurarea că recurenții pretind că au realizat primii formalitățile de publicitate imobiliară nu a condus la încetarea dreptului de proprietate a statului asupra acestuia și nici nu conferă preferabilitate titlului de care aceștia se prevalează. În al patrulea rând, recurenții afirmă că, prin soluția la care s-a oprit instanța de apel, de respingere a acțiunii inițiate, s-au încălcat dispozițiile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 și următoarele din Legea nr. 33/1994. Însă, învestind instanța cu o acțiune în revendicare, recurenții erau ținuți să facă dovada celor afirmate - actori incumbit probatio - respectiv că sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunului litigios. Din probatoriile administrate rezultă că se dispută dreptul de proprietate asupra unui bun de uz și interes general, aflat, ope legis, în domeniul public al statului. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu face parte din patrimoniul recurenților și nici nu există o deposedare a acestora care să justifice admiterea demersului lor judiciar. În consecință, nu este fondată nici critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 și următoarele din Legea nr. 33/1994. În consecință, întrucât dispozițiile legale invocate de recurenți au fost, în mod corect, aplicate în cauză, nefiind incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.