ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1965/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 26.05.2020 sub nr. x/212/2020 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

- restituirea imobilului teren - faleza litoralului românesc, în suprafață de 500 mp, situat în loc. Constanța, str. (...) lângă (...), lot (...), jud. Constanța, în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea ANAR - ABADL;

- rectificarea Cărții Funciare nr. (...) aferente loc. Constanța, în sensul radierii mențiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea Municipiului Constanța asupra terenului în suprafață de 500 mp;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2099 din 26.02.2021, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1633/19.05.2023, Tribunalul Constanța – Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.N.A.R.. prin A.B.A.D.L. și a reclamantului intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

A respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Națională „Apele Române” – Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, însușită de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Constanța, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

A admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților, formulată de intervenientul A.

A respins cererea intervenientului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

A obligat reclamanta și reclamantul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în solidar, la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 13.987,50 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert.

A respins solicitarea expertului B de suplimentare cu suma de 500 de lei a onorariului cuvenit acestuia, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 255/C din 16.11.2023, Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a respins apelurile declarate de apelanta-reclamantă Administrația Națională „Apele Române” – Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral și apelantul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 1633/19.05.2023 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/212/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local Constanța și intimatul intervenient A, ca nefondate.

A admis apelul incident declarat de apelanții-pârâți Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța împotriva considerentelor sentinței apelate referitoare la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate prin lege, pe care le înlocuiește cu propriile considerente.

A obligat pe apelanții intimați ANAR-ABADL și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată către apelanții Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța, în cuantum de 13.00 lei, reprezentând onorariu de avocat, pe care le vor suporta în mod egal, respectiv câte 650 lei fiecare.

A respins cererea intimatului-intervenient A de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 255/C din 16.11.2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă au declarat recurs reclamanta Administrația Națională „Apele Române”, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

i) Recursul formulat de reclamanta Administrația Natională „Apele Române”, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL).

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele critici:

Consideră că decizia civila recurată a fost pronunțată în condițiile interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocate de apelanți.

Arată că în concret, prin acțiunea în revendicare, a solicitat să se recunoască în justiție dreptul de proprietate publică al Statului Român/dreptul de administrare al ANAR-ABADL asupra imobilului în suprafață de 500 mp - Faleza Mării Negre, de care Statul Român a fost deposedat, scopul principal al acțiunii constând în stabilirea existenței a însuși dreptului de proprietate publică și, pe cale de consecință, redobândirea stăpânirii acestuia.

Cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României, ale art. 858 și urm C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, OUG nr. 202/2002, HG nr. 546/2004 și HG nr.1705/2006 (Anexa 12), instanța de apel a analizat și soluționat excepția lipsei calității procesuale active ANAR- ABADL, astfel:

În considerentele deciziei civile atacate, instanța de apel admite excepția, făcând trimitere la operațiunea de delimitare a domeniului public al statului în zona costieră, care reprezintă o procedură administrativă (reglementată prin OUG nr. 202/2002 și HG nr. 564/2004), reținând în principal faptul că ANAR-ABADL nu poate demonstra că suprafața imobilului plaja Mării Negre de 500 mp, ce face obiectul prezentei acțiuni, se identifică în suprafața falezei menționată în Anexa nr. 12 a HG nr. 1705/2006, la numărul MF 64002.

Consideră că parcurgerea sau nu a acestei proceduri nu este esențială pentru tranșarea unui litigiu având ca obiect acțiune în revendicare.

Așa cum se apreciază în mod constant în practica judiciară și literatura de specialitate, în cazul în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța are obligația să compare titlurile de proprietate înfătișate de părți și să dea câștig de cauză părții al cărei titlu este preferabil, motiv pentru care toate susținerile instanței de apel cu privire la operațiunea administrativă vizând delimitarea domeniului public al statului în zona costieră nu au legătură cu obiectul cauzei. Admiterea excepției anterior comparării titlurilor de proprietate ar echivala cu lipsirea de efecte a însăși acțiunii în revendicare.

Mai mult, pretinsa nedelimitare a domeniului public, invocată de către instanța de apel, nu conduce automat la o lipsă a calității procesuale active a ANAR-ABADL, care se identifică cu titularul dreptului de proprietate, delimitarea putându-se realiza prin încuviințarea expertizei tehnice judiciare în specialitatea geomorfologia zonei costiere, astfel cum prevede HG nr. 546/2004.

În opinia recurentei și astfel cum reiese din normele speciale care definesc noțiunea de „faleză”, acest bun imobil aflat în proprietatea publică a statului va reprezenta întotdeauna acea formă de relief.

Apreciază faptul că în măsura în care cererea introductivă ar avea ca obiect o suprafață de 500 mp vizând „marea teritorială” sau „spațiul aerian”, aspectul că pentru respectiva suprafața nu au fost efectuate măsurători cadastrale și nu a existat o metodologie de delimitare ar modifica regimul juridic al bunului public de interes național. L-ar transforma în bun ce poate aparține domeniului privat al unui U.A.T., un bun care ulterior poate să fie deținut prin vânzare-cumpărare de către terți, persoane fizice și juridice.

Legiuitorul a stabilit prin OUG nr. 202/2002 și HG nr. 546/2004 o metodologie de delimitare a bunurilor mai sus arătate, însă aceasta delimitare nu a fost efectuată nici până în prezent, din diferite motive neimputabile recurentei-reclamante.

De asemenea, norma specială prevede că linia țărmului se actualizează periodic prin măsurători, funcție de care se delimitează bunurile imobile care fac parte din domeniul public al statului în zona costieră.

Menționează că recurenta a pus în aplicare prevederile legale, respectiv art. 41 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 și a intabulat în baza Legii, respectiv a Inventarului Centralizat suprafețe de plajă, faleză, cursuri de apă, diguri, bunuri din domeniul public aflate în administrarea sa.

Cu alte cuvinte, este evident că legiuitorul recunoaște legea ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv al celui de administrare asupra bunurilor din domeniul public, atâta vreme cât permite și prin textele mai sus arătate înscrierea în cartea funciară a unor bunuri din domeniul public pe baza actelor administrative.

Potrivit informațiile cuprinse în „Studiul de delimitare a falezei litoralului românesc", întocmit în anul 2014 de specialiști din cadrul Institutului National C, bunul imobil ce face obiectul acțiunii în revendicare reprezintă faleza litoralului românesc (așa cum este definită prin lege), bun aflat exclusiv în domeniul public al statului.

Prin urmare, în cazul în care instanța nu era lămurită în ceea ce privește identificarea corectă a limitelor bunului imobil, în raport cu bunurile învecinate și cu dispozițiile legale incidente, aceasta avea posibilitatea de a încuviința din oficiu alte probe (în eventualitatea în care considera probele administrate în cauză ca fiind insuficiente), cum ar fi efectuarea unor contraexpertize tehnice judiciare, care să clarifice poziționarea respectivului imobil, prin efectuarea unor delimitări care să ajute la clarificarea litigiului. Însă, prin admiterea excepției invocate, în lipsa altor probe utile în soluționarea cauzei, consideră ca instanța de apel a creat un beneficiu exclusiv în favoarea pârâților.

Faptul că ANAR - ABADL, respectiv Ministerul Finanțelor nu au depus schițe/ măsurători cadastrale nu poate conduce la o lipsă a calității procesuale active a reclamantului care se identifică cu titularul dreptului de proprietate, delimitarea putându-se realiza prin încuviințarea expertizei tehnice judiciare în specialitatea geomorfologia costieră, astfel cum prevede H.G. nr. 546/ 2004 în art. 4, art. 7, art. 9 și art. 11.

Pe cale de consecință, în situația de față consideră că sunt aplicabile considerentele cu valoare de principiu ale Curții Constituționale din Decizia nr. 406/2016 conform cărora „în situația particulară a terenurilor ce fac obiect exclusiv al proprietății publice a statului sau a unităților administrativ-teritoriale singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale este aceea ut singuli, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietății publice”.

În opinia sa, a argumentat, atât în fața primei instanței, cât și în fața instanței de apel, faptul că bunul nu a părăsit niciodată domeniul public al statului, iar pârâții nu au opus probe din care să reiasă modalitatea în care bunul a intrat în domeniul privat al UAT Constanta.

Pârâta, în mod evident, nu deține niciun titlu valabil de care să se prevaleze, deoarece bunul imobil reprezintă faleza și a fost inclus în mod nelegal în domeniul privat cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a legilor care reglementează domeniul public al statului și apartenența bunului imobil la acesta. Conform art. 136 din Constituția României și potrivit art. 861 alin. (1) C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, iar bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate/ scoase din circuitul civil general.

Astfel, așa cum rezultă din extrasele de carte funciară existente la momentul formulării acțiunii, imobilele ce fac obiectul dosarului civil de față reprezintă domeniul privat al Municipiului Constanta, inventariat conform HCL nr. 16/28.01.2000 și HG nr. 497/2003.

Potrivit HCL nr. 16/28.01.2000, aceasta a avut la baza procesul-verbal de vecinătate plaja litoralului românesc nr. 8231/2112.1999, încheiat între Primăria Municipiului Constanța și Compania Națională „Apele Române”- Direcția Apelor Dobrogea Litoral.

Procesul-verbal de vecinătate, a avut un caracter convențional, administrativ și tehnic, provizoriu, fiind încheiat pentru buna administrare a plajelor, neconstituind titlu de proprietate, după cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul retrocedărilor nr. x/2/2008.

A aprecia că imobilul nu este domeniu public al statului, raportându-ne la procesul-verbal din anul 2000, ar echivala cu o încălcare flagrantă a tuturor prevederilor legale incidente (de la Constituția României, Codul civil, Legea nr. 213/1998, Legea Apelor, O.U.G nr. 202/2002 etc.).

Stingerea dreptului de proprietate publică, prin trecerea unor bunuri din domeniul public al statului în domeniul privat, putând fi posibilă numai prin respectarea reglementărilor specifice, apărute în legislația după anul 1990, cu observarea prevederilor art. 9, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, preluate și în art. 292 și urm, și în art. 361 din OUG nr. 57/2019.

Astfel de reglementari au fost prevăzute de legiuitor și în Legea nr. 18/1991, potrivit cu care terenurile proprietate publică nu pot fi introduse în circuitul civil, decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Interpretările jurisprudențiale statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia RIL nr. 23/2011 și de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 395/2017 sunt în sensul că aceasta se poate face doar cu obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului României, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul parcurgerii unei asemenea proceduri.

Or, Municipiul Constanța nu dovedește faptul că există o hotărâre de Guvern care să aprobe trecerea suprafețelor de faleză a Mării Negre din Municipiul Constanta, în domeniul privat al acestuia.

Raportat la prevederile legale invocate, Municipiul Constanța nu a prezentat niciun înscris, care să dovedească modificarea regimului juridic al bunurilor publice ce face obiectul prezentei acțiuni civile.

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâți, anterior retrocedării (anterior 1999 - data Protocolului încheiat între CN „Apele Române” - Direcția Apelor Dobrogea Litoral și Primăria Municipiului Constanța), nu există date pentru acest imobil care să dovedească că acesta aparține de drept Municipiului Constanța. Pârâtele nu dovedesc modul de dobândire a imobilului în domeniul privat al municipiului.

Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin oricare alt mod de dobândire reglementat prin lege. Ca urmare, actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității sunt lovite de nulitate absolută.

Mai arată faptul că trecerea unor bunuri din domeniul public al Statului în domeniul public al unei unități administrative teritoriale se face la cererea consiliului local, numai prin hotărâre de Guvern, prin urmare orice hotărâre de Consiliu local care schimbă regimul juridic al unui bun aflat în domeniul public al statului este nelegală.

Invocă decizia penală nr. 32/A/07.02.2029 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. y/2/2008 (dosarul retrocedărilor D) prin care s-a reținut că plaja și faleza litoralului romanesc reprezintă domeniul public al statului (aflat în administrarea ANAR-ABADL), că bunurile din domeniul public sunt inalienabile și că, în consecință, bunurile nu pot fi înstrăinate, ci date doar în administrare, concesionate sau închiriate, iar orice act al autorității publice locale care încalcă dreptul proprietății publice este nul de drept, iar procesele-verbale de vecinătate sunt în realitate niște simple convenții, care nu constituie titlu de proprietate.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului anterior retrocedării, susține că terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, atât vechea lege a apelor (Legea nr. 8/1974), cât și Legea Apelor nr. 107/1996, atestând apartenența acestuia la domeniul public al statului. De asemenea, precizează că nu s-a dovedit faptul că acesta reprezintă un bun dobândit de stat în mod abuziv, așa cum este cazul celor înainte de 1989.

Interpretarea coroborată a prevederilor Legii Apelor nr. 8/1974 (anterior Legea nr. 5/1972), Constituției României, Codului civil – art. 858 - 860 și ale Legii nr. 213/1998 impune în mod evident concluzia că faleza litoralului romanesc nu este inclusă în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public local administrat de consiliile locale, ci face parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv domeniului public al statului, evidențiate în Anexa la Legea nr. 213/1998, iar această concluzie justifică legalitatea inventarierii falezei litoralului românesc ca bun aflat în domeniul public al statului aflat în administrarea ANAR-ABADL.

Astfel, potrivit Anexei Legii nr. 213/1998, capitolul I pct. 3, „apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul lor energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare” sunt considerate bunuri care fac parte din domeniul public al statului, făcând astfel obiect exclusiv al proprietății publice prin declararea lor ca atare în legea organică.

Arată că titlul de proprietate al Statului Român îl reprezintă declarația legii.

Prin urmare,, alegațiile instanței vin, în opinia sa, în contradicție și cu prevederile art. 859 C. civ. Cu alte cuvinte, prevederile Codului Civil stipulează în mod clar că modalitatea de dobândire a statului asupra bunurilor de la alin. (1) al art. 859 este legea. Numai pentru celelalte bunuri (care nu sunt incluse la art. 1), legiuitorul menționează că fac parte din domeniul public al statului, însă numai dacă au fost dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege.

Or, faleza a fost stabilită prin lege organică ca făcând parte exclusiv din domeniul public al statului.

De asemenea, prin art. 3 din Legea Apelor, lege organică, se stabilește în mod clar că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

În același spirit sunt și prevederile art. 286 alin. (2) C. adm., care prevede ca domeniul public al statului este alcătuit din: bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție; bunurile prevăzute în Anexa 2 la Codul administrativ; alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura for, sunt de uz sau de interes public național.

Faleza și plaja marii se regăsesc în Anexa 2 la Codul administrativ în „Lista cuprinzând unele bunuri care aparțin domeniului public al statului".

Apreciază că instanța de apel, în mod eronat a examinat, verificat și soluționat critica cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a ANAR-ABADL, limitându-se în mod nepermis să analizeze, să examineze și să verifice doar la modul general prevederile legale invocate, acceptând integral argumentele pârâtelor asupra dezlegării acestei chestiuni juridice, neținând cont de apărările formulate de recurenta-reclamantă prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În concluzie, solicita admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și în rejudecare să se respingă apelurile formulate și să se admită cererea de chemare în judecata astfel cum a fost formulată.

ii) Recursul declarat de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-intervenient a susținut, în esență, următoarele:

O primă critică se referă la greșita interpretare în ceea ce privește calitatea procesuală activă atât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, cât și a Administrației Bazinale de Apă „Dobrogea Litoral”.

Referitor la excepția lipsei calității procesual active, arată că titlul de proprietate al Statului Român îl reprezintă declarația legii.

În temeiul dispozițiilor art. 68 C. proc. civ., reclamanta ANAR-ABADL a solicitat introducerea în cauză a titularului dreptului de proprietate publică, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, raportat la prevederile art. 865 alin. (2) C. civ.

Poziția procesuală exprimată de reclamanta ANAR-ABADL și terțul chemat în judecată, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, afirmă și urmăresc protejarea aceluiași drept, respectiv dreptul de proprietate publică - imobil teren faleza în suprafață de 500 mp situat în Constanța, aflat în administrarea AN Apele Române - ABADL, înregistrat în Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului de la poziția de la nr. MFP 64002 - anexa 12 din HG nr. 1705/2006.

Conform dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituția României bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

În calitate de administrator al bunurilor proprietate publică, ANAR-ABADL are obligația de a se manifesta ca un adevărat proprietar în raport cu acestea, fiind ținută a efectua toate formalitățile administrative sau contencioase necesare în vederea apărării dreptului de proprietate al Statului Român.

Astfel, în virtutea prerogativelor conferite de lege, reclamanta ANAR-ABADL și-a exercitat dreptul de acces la instanță în scopul valorificării pretenției de recunoaștere a dreptului de proprietate publică, cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publica, justificând calitate procesuală activă în cauză.

Calitatea procesuală este o condiție generală, obligatorie pentru promovarea oricărei acțiuni. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între titularul dreptului afirmat și persoana reclamantului. De altfel, acesta este cel care trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și pe cea pasivă, iar ulterior sesizării, instanța trebuie să verifice îndeplinirea condiției sale procesuale.

Rezultă, fără echivoc, că ANAR-ABADL a acționat atât pentru apărarea dreptului de administrare - titularul dreptului de administrare având o adevărată obligație în sensul apărării dreptului real de administrare, iar nu numai o simplă posibilitate, raportat la prevederile art. 870 C. civ. - cât și pentru apărarea dreptului de proprietate publică, având în vedere că acțiunea formulată de aceasta a fost însușită de intervenientul forțat - Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - care a dobândit calitatea de reclamant în cauză.

Mai mult, potrivit mențiunilor din cuprinsul cererii de învestire a instanței și înscrisurilor anexate acesteia reiese, fără echivoc, că reclamanta a acționat în temeiul unui mandat legal în baza căruia are obligația de a depune toate diligentele în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv prin formularea de acțiuni în instanță în cadrul cărora are obligația să solicite introducerea în cauză a titularului dreptului - adresa nr. 15242/28.09.2011 emisă de Administrația Națională Apele Române.

Față de cele arătate mai sus, apreciază că reclamanta ANAR-ABADL a acționat, într-o anumită măsură, chiar în numele titularului dreptului de proprietate, motiv pentru care urmează a fi respinsă excepția lipsei calității procesuale active a ANAR-ABADL.

Referitor la critica privind lipsa calității procesuale active a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor determinată de inexistenta unui titlu de proprietate, menționează că titlul de proprietate al Statului Român îl reprezintă declarația legii, însă instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că declarația legii nu poate constitui titlu de proprietate.

Probele administrate în cauză au dovedit pe deplin că terenul revendicat aparține domeniului public al statului, iar includerea imobilului în domeniul privat al Municipiului Constanța s-a făcut abuziv, prin preluarea bunului fără temei legal de la adevăratul proprietar, în baza unui titlu care nu justifică dobândirea legală a dreptului de proprietate privată de către acest pârât.

Susține că pârâtele nu au administrat dovezi din care să rezulte dobândirea terenului în condițiile legii, printr-un act de trecere din domeniul public în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.

Simpla inventariere a terenurilor în domeniul privat al UAT, realizată printr-o hotărâre de consiliu local care nu ține cont de dispozițiile constituționale, de afectațiunea de uz public, nu poate justifica apartenența la domeniul privat, acest bun fiind inalienabil, ca urmare a utilității publice, caracteristică permanentă a acestui imobil și care lovește de nulitate absolută orice act care ar avea ca scop scoaterea lui din domeniul public, întocmit într-o altă procedura decât cea prevăzută de lege, respectiv de art. 10 alin. (2) din Legea nr, 213/1998, prin hotărâre de Guvern.

Cum în cauză, nu există hotărâre de Guvern care să dispună trecerea din domeniul public al Statului în domeniul public/privat al UAT, hotărârile de consiliu local sunt lovite de nulitate absolută în ceea ce privește terenul litigios, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, neputând avea efectul constitutiv al dreptului de proprietate.

Verificând criteriul declarației legii desprins din partea finală a Anexei nr. 1 a Legii nr. 213/1998 pct. l, terenul în litigiu, reprezentând faleza litoral, face parte din domeniul public al Statului, iar proprietar este Statul Român.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ANAR-ABADL, în susținerea înlăturării acestei excepții indică Decizia nr. 412/23.02.2019 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că: „/.,./ reclamanta (n.n. - Regia Națională a Pădurilor) nu a formulat acțiunea în revendicare în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului cu vegetație forestieră în litigiu, calitate pe care nu o deține, astfel cum a precizat constant, ci în calitate de reprezentant al statului, în numele acestuia. Prin urmare, /.../ se impunea să se verifice existența sau inexistența calității reclamantei de reprezentant legal al statului în cadrul acțiunii în revendicare /.../.

În consecință, se va constata că obligația de apărare și asigurare a integrității fondului funciar proprietate a statului, trebuie interpretată potrivit legii speciale în sens larg, în sensul că reclamanta exercită, în numele statului, toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare neputând fi înțeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci și dreptul de dispoziție (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

Prin urmare, dispozițiile speciale menționate conferă regiei calitate procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare promovate pentru apărarea și asigurarea integrității fondului forestier al statului /.../”.

Prin aceeași decizie, s-a statuat că „/.../interpretarea dată de instanțele de fond și apel dispozițiilor legale ce guvernează dreptul de proprietate publică în sensul că stabilirea de către legiuitor a obligației de a apăra în justiție dreptul de proprietate publică în sarcina unui alt subiect de drept este de natură să paralizeze demersul judiciar al oricărui alt subiect de drept legitimat prin prisma interesului pe care acesta îl justifică, vine în contradicție cu intenția legiuitorului în edictarea dispozițiilor art. 865 alin. (2) C. civ. și art. 870 C. civ.”.

În același sens, prin Decizia nr. 437/27.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, se reține că „/.../ având în vedere modul cum este definit dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în proprietate publică, dispozițiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 permit participarea la judecată a titularului dreptului de administrare, nefiind făcută nicio distincție sub aspectul calității procesuale active sau pasive; aceste prevederi permit inclusiv formularea unei acțiuni în revendicare, /.../ cu scopul realizării obiectului de activitate al titularului dreptului de administrare. Un eventual risc derivat din efectele unei soluții de respingere a acțiunii în revendicare introduse de titularul dreptului de administrare, asupra titularului dreptului de proprietate publică, este înlăturat atunci când acesta din urmă este atras în proces”.

În cauză Administrația Națională „Apele Române” - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral nu urmărește revendicarea unui bun propriu, ci acționează în calitate de administrator al bunurilor prevăzute în Legea nr. 107/1996 a apelor, dreptul de administrare neputând fi înțeles în mod restrictiv.

Prin urmare, dispozițiile speciale aplicabile speței - Legea nr. 107/1996 a apelor, O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale „Apele Române”, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic ai acesteia, O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere - conferă A.N.A.R. - A.B.A.D.L. calitate procesuală activă în promovarea acțiunii în revendicare pentru apărarea și asigurarea integrității resurselor de apă proprietate a statului, cu scopul realizării obiectul său de activitate.

În ceea ce privește fondul cauzei, arată că ANAR-ABADL a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanța, prin Primar și cerere de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în calitate de titular al dreptului de administrare asupra imobilului teren-faleza litoralului Mării Negre. Faleza litoralului românesc este nominalizată în H.G. nr. 1705/2006 (anexa 12 număr MF 64002) în mod expres, ca fiind imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea ANAR - ABADL, cu o valoare de inventar de 138.921 lei.

Plajele și falezele litoralului românesc fac parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv domeniului public al statului, fiind menționate atât de Constituție, de anexa 2 la Codul Administrativ - „Lista cuprinzând unele bunuri care aparțin domeniului public al statului”.

În accepțiunea art. 7 din O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, niciun drept privat nu se poate opune proprietății public din zona costieră (alin. (1)) și orice hotărâre sau decizie a autorităților publice locale care încalcă prevederile alin. (1) și (2) este nulă de drept (alin. (3)).

Or, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale nu se poate realiza decât cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, respectiv la cererea consiliului local prin hotărâre de Guvern. Judecata prezentei cauze presupune compararea titlului reclamantei cu titlul pârâtului. Iar titlul pârâților Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța este reprezentat de un simplu inventar, fără a fi însoțit de titlul de proprietate în baza căruia unitatea administrativ-teritorială a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor inventariate, în timp ce titlul de proprietate publică al statului îl reprezintă declarația legii, în acord cu dispozițiile art. 863 lit. f) C. civ.

Instanța de apel, prin decizia recurată a reținut ca „declarația legii” nu constituie un mod de dobândire a proprietății, așa cum a reținut instanța de fond.

Apreciază că expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert tehnic judiciar B cuprinde toate datele cerute de normele speciale incidente cauzei, expertul tehnic desemnat argumentând cu date certe și clare că suprafața de 500 mp reprezintă conform legii faleza litoralului românesc, teren care face obiectul exclusiv al proprietății publice a Statului Român.

Astfel, acesta a reținut că: „toate aceste elemente conduc spre opinia că terenul aferent imobilului se află într-o zonă ce reprezintă faleza litoralului românesc”. (pagina 73 a expertizei).

Tocmai pentru a se evidenția în concret componentele geomorfologice specifice acestei forme de relief a fost întocmit în cauză raportul de expertiză tehnică judiciară de către o persoană de specialitate care se bucură de notorietate în ceea ce privește pregătirea sa profesională, fiind unii dintre puținii specialiști consacrați în specializarea geologie.

De asemenea, alegațiile instanței vin, în opinia recurentului-intervenient, în contradicție cu prevederile art. 859 alin. (1) C. civ. - fac obiect exclusiv al proprietății publice „bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică”, iar alin. (2) menționează că: „Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”.

Cu alte cuvinte, prevederile Codului Civil stipulează în mod clar că modalitatea de dobândire a statului asupra bunurilor de la alin. (1) al art. 859 este legea. Numai pentru celelalte bunuri (care nu sunt incluse la alin. (1)), legiuitorul menționează că fac parte din domeniul public al statului, însă numai dacă au fost dobândite prin unul din modalitățile prevăzute de lege.

Or, faleza a fost stabilită prin lege organică ca făcând parte exclusiv din domeniul public al statului. Astfel art. 3 din Legea Apelor, lege organică, stabilește în mod clar că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

În același spirit sunt și prevederile art. 286 alin. (2) C. adm., care prevede că domeniul public al statului este alcătuit din: - bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție; - bunurile prevăzute în Anexa nr. 2 la Codul Administrativ; - alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public național.

Faleza și plaja mării se regăsesc în Anexa nr. 2 la Codul administrativ în „Lista cuprinzând unele bunuri care aparțin domeniului public al statului”.

În baza dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din Legea nr. 107/1996, Legea nr 213/1998 și art. 6 din OUG nr 202/2002, plaja și faleza Mării Negre au fost înregistrate în Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în conformitate cu HG nr. 1075/2006 - Anexa 12 (bunuri din administrarea AN Apele Române - ABA Dobrogea Litoral), la pozițiile nr. MFP 64001 - Plajă cu destinație turistică, județul Constanța și nr. MFP 64002 - Faleză, plajă neamenajată, județul Constanța. Hotărârea de Guvern a fost emisă cu respectarea tuturor prevederilor legale, ea nefiind anulată total sau parțial de vreo instanță de contencios administrativ.

În mod greșit, instanța de apel a reținut că inventarierea bunurilor din domeniul public al statului trebuie să se efectueze pe baza unor delimitări ale domeniului public.

Conform art. 20 din Legea nr. 213/1998: „Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menționat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanțelor și se supune spre aprobare Guvernului.”.

Art. 288 C. adm. prevede că „(1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește și se modifică, după caz, potrivit prevederilor în vigoare, de ministere sau de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, atât pentru bunurile aflate în administrarea acestora, cât și pentru bunurile aflate în administrarea unităților din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea acestora, precum și de autoritățile publice autonome, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. (2) Actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului se realizează prin sistemul securizat al ministerului cu atribuții în domeniul finanțelor publice de către instituțiile prevăzute la alin. (1), pe baza actelor normative sau individuale, după caz, aprobate. Ministerul cu atribuții în domeniul finanțelor publice realizează centralizarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului prevăzut la alin. (1) și îl supune aprobării Guvernului, prin hotărâre.”

Cu alte cuvinte inventarierea este o procedură anterioară delimitării. Delimitarea este o operațiune administrativă, iar parcurgerea sau nu a acestei proceduri nu este esențială în tranșarea unui litigiu în revendicare, delimitarea nu poate schimba caracterul unui bun ce aparține conform tuturor prevederilor legale domeniului public.

Prin acțiunea în revendicare s-a solicitat instanței să se recunoască dreptul de proprietate al Statului Român / drept de administrare al ANAR-ABADL asupra unui imobil de care au fost deposedați în mod nelegal. Așa cum se reține în mod constant în literatura de specialitatea, dar și în practica judiciară, în cazul în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța are obligația să compare titlurile de proprietate și să dea câștig părții al cărei titlu este mai preferabil, motiv pentru care apreciază ca fiind eronate susținerile instanței de apel cu privire identificarea limitelor materiale ale imobilului, la neregularitatea stabilirii limitei de hotar, lipsa bazei bornate a litoralului romanesc.

În ceea ce privește susținerile instanței cu privire la lipsa identificării, măsurării și delimitării, consideră că aceste acte nu pot influența încadrarea imobilului în discuție în domeniul public sau nu.

A aprecia că imobilul nu este domeniul public al statului, raportându-ne la planurile de delimitare ar echivala cu o încălcare flagrantă a tuturor prevederilor legale anterior menționate: Constituția României, Codul civil, Legea nr. 213/1998, Legea Apelor, OUG nr. 202/2002.

Intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța, precum și intervenientul A au depus fiecare, întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanțele devolutive au admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei determinată de inexistența unui titlu de proprietate al Statului cu privire la terenul litigios, justificând această dezlegare pe lipsa apartenenței terenului la domeniul public al statului, iar modalitatea de soluționare a acestei excepții va fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, a intrat în puterea lucrului judecat, fiind dezlegată în mod definitiv, prin nexercitarea căii de atac a apelului, posibilitatea reclamantei, respectiv ANAR-ABADL, calitate de administrator și în temeiul unui mandat legal de a promova acțiunea în revendicare, în vederea apărării dreptului de proprietate publică, împrejurare față de care criticile formulate de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța nu se mai impun a fi analizate, atâta timp cât calitatea procesuală activă a reclamantei a fost statuată în litigiul pendinte, nemaiputând fi repusă în discuție.

În al treilea rând, Înalta Curte notează că cei doi recurenți au expus critici identice, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care cele două recursuri vor fi analizate împreună.

Motivul de recurs invocat de către cei doi recurenți este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă în cuprinsul memoriului există critici care se circumscriu și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurare față de care Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cele două căi de atac extraordinare declarate din perspectiva celor două motive de casare.

Circumscris motivului de casare, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susține că prin decizia instanței de apel au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material incidente în cauză, în sensul celor ce succed:

Recurenții consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate invocat, iar instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din Legea nr. 107/1996, Legea nr 213/1998 și art. 6 din OUG nr 202/2002, art. 286 alin. (2) C. adm., Legea nr. 18/1991 și art. 859 și urm. C. civ.

Criticile sunt formulate pe trei paliere – modalitatea de dobândire a proprietății publice, dovada proprietății publice, faleza, bun domeniul public și situația juridică a terenului litigios, ultimul palier urmând a fi analizat și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.Considerentele care explicitează toate cele trei paliere ale analizei justifică existența și întinderea dreptului de proprietate publică al terenului litigios, și implicit calitatea procesuală activă a recurenților în prezentul demers judiciar.

Criticile formulate de către recurenții sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Modalitatea de dobândire a proprietății publice

Înalta Curte reține, că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal nr. 8231/21.12.1999 și a adoptării HCL Constanța nr. 16/2000:

„Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

Administrarea domeniului de interes public național se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sînt cele afectate unei utilități publice.”

Potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare de la aceeași dată: „Aparțin domeniului public terenurile pe care sînt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sînt de domeniul public ori care, prin natura lor, sînt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sînt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptil.”

Prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică- causa debendi-este supusă atât textelor normative cuprinse în noul Cod civil, cele care reglementează regimul proprietății publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.), cât și dispozițiilor speciale aplicabile prin raportare la situația juridică specifică.

În raport cu dispozițiile art. 865 alin. (1) C. civ., statul și unitățile administrativ-teritoriale au obligația apărării în justiție a proprietății publice, inclusiv prin intentarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acțiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Acțiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietății publice este și ea o acțiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acțiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun și a adaugiul actori incumbit probatio.

Așa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietății publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acțiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit asupra bunului revendicat.

În același sens, procedând la delimitarea obiectului proprietății publice de domeniul privat, prin art. 859 alin. (1) C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietății publice bunurile menționate expres în cuprinsul alin. (1), (bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental), precum și alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăți publice, având în vedere criteriul naturii sau destinației lor.

În raport cu alin. (2) al art. 859 C. civ., toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 C. civ.).

Concluzionând în privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază că, pe de o parte, declarația expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, prin lege fiind enunțate criteriile generice pentru o astfel de determinare: uzul sau interesul public.

Pe de altă parte, pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declarația expresă a legii că ele pot aparține exclusiv proprietății publice, condiția impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din „modurile prevăzute de lege”. Sintagma primește un dublu sens, și anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ.( achiziție publică, expropiere, donație sau legat, prin convenție cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unității administrativ teritoriale în domeniul public, prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat.

Enumerarea unor modalități de dobândire a proprietății publice prin art. 863 C. civ. nu este limitativă, așa cum rezultă cu evidență din prevederea de la lit. f) a acestui articol, potrivit căruia acest drept poate fi dobândit „prin alte moduri stabilite de lege”. Împrej