ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1475/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța în data de 10.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral (ANAR - ABADL), i-a chemat în judecată pe pârâții A. și B. și (în temeiul art. 68 C. proc. civ. și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998) pe Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restituirea imobilului-teren - plaja litoralului românesc -, cu suprafața de 2.800 mp, situat în com. Agigea, str. x, jud. Constanța, zona Steaua de mare, lot x, în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea reclamantei, rectificarea cărții funciare nr. x aferentă com. Agigea, în sensul radierii mențiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâților A. și B. asupra terenului cu suprafața de 2.800 mp și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.06.2004 emis de BNP C., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 213/1998, ale C. civ., ale Legii apelor nr. 107/1996, O.U.G. nr. 107/2002, O.U.G. nr. 202/2002, Codul Administrativ.

Prin sentința nr. 11628/11.12.2020, Judecătoria Constanța a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 12.01.2021, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 696/01.03.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Constanța și Judecătoria Constanța și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit.

Prin sentința nr. 13/C/10.03.2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a stabilit că Tribunalul Constanța, secția I civilă este competent să judece cauza, în funcție de valoarea obiectului acțiunii.

Prin încheierea din 31.05.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în principiu cererea de chemare în judecata a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, formulată în temeiul art. 68 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2041/14.06.2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâții A. și B.; a admis cererea domnului expert D. privind majorarea onorariului cu suma de 27.120 RON și a obligat-o pe reclamanta ANAR - ABADL la plata către expert a sumei de 27.120 RON.

Prin decizia nr. 222/C/18.11.2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților împotriva deciziei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, cât și reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

i. În ceea ce privește recursul reclamantei Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral:

Prin memoriul de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României, ale art. 858 si urm. din C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, O.U.G. nr. 202/2002, H.G. nr. 546/2004 și ale Anexei nr. 12 la H.G. nr. 1705/2006.

Reiterând susținerile formulate prin cererea de apel, arată că în considerentele sentinței atacate, instanța de judecată face trimitere la faptul că ANAR, prin ABADL, și intervenientul chemat în judecată conform art. 68 C. proc. civ., Statul Român, nu au făcut dovada că suprafața revendicată are caracteristicile geomorfologice a unei faleze sau a unei plaje, pornind de la constatarea expertului că imobilul revendicat nu are, din punct de vedere știintific, structura unui teren cu destinația falezii mării și plaja mării, însă a trecut cu ușurință peste concluziile expertului menționate la pag. 63 din raportul de expertiză.

Ulterior redării, sub forma citării, a art. 6 din O.U.G. nr. 202/2002, recurenta-reclamantă, relevând situația de fapt, precizează că, potrivit verificărilor efectuate de personalul său tehnic, prin raportare și la informațiile cuprinse în "Studiile de delimitare al plajei și falezei litoralului românesc", întocmite în anul 2008 și 2014 de specialiști din cadrul Institutului Național GeoEcoMar, bunul imobil ce face obiectul acțiunii în revendicare reprezintă plaja litoralului românesc, astfel cum este definită prin lege, bun aflat exclusiv în domeniul public al statului.

Reluând criticile formulate prin cererea de apel, arată că atât la termenul de judecată din data de 12.12.2022, cât și la termenul din data de 13.03.2023, expertul desemnat de instanță a concluzionat că este necesară efectuarea unei cercetări la fața locului, însă instanța de fond a respins nejustificat această solicitare.

Reafirmând aspectele menționate prin memoriul de apel, arată că prin respingerea acțiunii, în lipsa altor probe utile în soluționarea cauzei (deși a solicitat și încuviintarea altor probe), instanța de fond a creat un beneficiu exclusiv în favoarea pârâților.

Relevând situația de fapt, arată că terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, atât Legea nr. 8/1974, cât și Legea nr. 107/1996 atestând apartenența acestuia la domeniul public al statului.

De asemenea, arată că nu s-a dovedit faptul că acesta reprezintă un bun dobândit de stat în mod abuziv.

Expunând parcursul legislativ, arată că, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1974 (anterior Legea nr. 5/1972), anterior anului 1989, faleza și plaja mării făceau parte din domeniul public al apelor aflat în administrarea Consiliului Național al Apelor (prin Direcțiile de Ape - potrivit Decretului nr. 156/1975), iar după anul 1989, arată că domeniul public al apelor s-a aflat în continuare în administrarea recurentei-reclamante, indiferent de transformările prin care a trecut.

Ulterior redării prevederilor art. 136 din Constituție, ale art. 858-860 C. civ., ale Legii nr. 213/1998 și a anexei la aceasta, respectiv ale art. 285-286 din O.U.G. nr. 57/2019, arată că bunul ce face obiectul prezentului litigiu este calificat prin lege ca făcând obiectul exclusiv al proprietății publice a statului.

Arată, în acest sens, că reclamanții afirmă și urmăresc protejarea aceluiași drept, respectiv dreptul de proprietate publică asupra bunurilor înregistrate în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului de la poziția MFP 64001 si 64002 - județul Constanta.

Pentru toate aceste considerente solicită, ca în urma reanalizării probelor administrate, să se dispună admiterea apelului formulat, schimbarea sentinței atacate, cu consecința restituirii imobilului în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea ANAR-ABADL.

ii. În ceea ce privește recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

- Subsumat motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și pentru care apelul său a fost respins, instanța de apel neanalizând motivele de apel invocate de Statul Român.

- Circumscris motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că soluția instanței de fond este întemeiată pe o aplicare greșită a dispozițiilor legale.

Relevând cadrul factual, precizează că plajele și falezele, prin declarația legii și în considerarea naturii lor, formează în mod exclusiv obiectul proprietății publice a statului.

Prin urmare, titlul de proprietate al Statului Român îl constituie declarația legii.

Arată că instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, care arată că suprafața de teren în discuție nu ar reprezenta o plajă.

Potrivit definiției din Legea nr. 107/1996, plaja mării este o întindere plată la țărmul mării, acoperită cu nisip sau cu pietriș.

Expunând situația de fapt, arată că suprafața de teren este pe chiar țărmul mării, astfel cum a dovedit expertiza administrată în cauză.

Atât din schițele, cât și din fotografiile din raportul de expertiză (spre exemplu: pagina 50 din raport), rezultă că granița dinspre Marea Neagră a suprafeței de teren în discuție se află chiar pe plajă, fiind vizibil nisipul care o acoperă.

Așa fiind, nu rezultă care din elementele definiției plajei nu se regăsesc, cel puțin, în această porțiune a terenului.

Ulterior prezentării concluziilor expertului, arată că nu rezultă legătura logică dintre considerentele expertului și caracteristicile plajei, întrucât faptul că terenul a fost supus unor modificări ca urmare a intervenției omului nu exclude de plano existența unei plaje, întrucât plajele nu sunt în mod necesar naturale.

În ceea ce privește investigațiile geologice ale expertului, precizează că acesta a apelat la operațiunea de carotaj pentru a determina conținutul solului, prezentând structura scoarței terestre pe o adâncime de 5 metri.

Expertul a arătat că structura terenului este compusă din umpluturi neomogene, până la cota de 0,00 m (nivelul mării), sub care s-a pus în evidență o structură geologică naturală, constituită din depozite argiloase.

Menționează, astfel, că nu rezultă care este motivul pentru care această situație de fapt conduce la concluzia că nu ar fi vorba despre o plajă, nici care ar fi trebuit să fie structura geologică de natură să justifice concluzia contrară.

Prin întâmpinarea formulată cu nerespectarea termenului procedural, intimații-pârâți au invocat, în principal, excepția nulității recursurilor reclamanților, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimații-pârâți au arătat că recurenții nu invocă veritabile motive de nelegalitate, ci critică modalitatea în care instanțele de fond au analizat materialul probator administrat în cauză.

Or, având în vedere rațiunea recursului, în cadrul căruia se verifică aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt reținută de către instanțele de fond în urma administrării probelor, rezultă că sunt inadmisibile criticile prin care recurenții pretind o altă situație de fapt, diferită de cea reținută prin hotărârea recurată, aceasta fiind rezultatul unei interpretări proprii, arbitrare și subiective a materialului probator administrat în cauză.

În acest sens, comună ambelor recursuri formulate este susținerea legată de reținerea greșită, de către prima instanță, a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, prin care s-a evidențiat că imobilul în litigiu nu reprezintă o plajă sau o faleză.

În privința motivului de recurs întemeiat de recurentul-reclamant Statul Român pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că decizia atacată cuprinde considerentele avute în vedere pentru a se dispune respingerea ambelor apeluri formulate în cauză.

Precizează că instanța de apel a analizat ambele apeluri formulate în cauză, ocazie cu care a constatat că sunt invocate aceleași critici, ceea ce a determinat o motivare comună ambelor apeluri formulate în cauză, dovada în acest sens fiind mențiunea expresă din decizia mai sus indicată, de la pag. 24, "Curtea constată că apelurile formulate de către ambii reclamanți au vizat apartenența bunului revendicat la domeniul public al statului având în vedere caracteristicile acestuia de plajă sau faleză a Mării Negre."

Menționează, totodată, că recurenții nu au indicat textele de drept material care ar fi fost încălcate ori greșit aplicate de către instanță.

Totodată, în recurs, nu se poate preciza că obiectul acțiunii ar fi fost, de fapt, constatarea dreptului de proprietate și revendicarea imobilului.

De esența revendicării este compararea de titluri, premisa unei astfel de acțiuni fiind chiar existența titlurilor de proprietate ale părților.

Or, reclamantele nu au făcut această dovadă, susținerea că terenul ar constitui obiectul domeniului public (plajă), nefiind dovedite nici în urma administrării probelor în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că ambele recursuri formulate în cauză sunt nule pentru considerentele expuse în continuare:

i. În ceea ce privește recursul reclamantei Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral:

Verificând ansamblul susținerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment recurenta-reclamantă a reluat integral criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar.

- În acest sens, cu ignorarea dezlegărilor instanței de apel date acelorași critici, recurenta-reclamantă se rezumă la a reitera susținerile din cererea de apel referitoare la interpretarea probatoriului, în scopul infirmării concluziilor raportului de expertiză în specialitatea geologie administrat în fața primei instanțe.

Separat de împrejurarea că aceste aspecte au fost analizate și verificate de instanța de apel, în cadrul controlului devolutiv (care a stabilit, în urma propriei analize, că tribunalul a aplicat în mod judicios dispozițiile legale invocate "situației de fapt, rezultate din coroborarea mijloacelor de probă"), se constată, cum s-a menționat deja, că nu este vorba despre critici de nelegalitate, ci de readucerea, inadecvat procedural, în fața instanței de recurs, a circumstanțelor factuale din prezenta speță, pentru a pretinde concluzia contrară celei la care s-a oprit instanța de apel (cum însăși recurenta-reclamantă afirmă în mod expres, atunci când solicită ca, "reanalizând probele administrate", să se dispună admiterea apelului formulat).

Aceasta în circumstanțele în care, antamând aspectele relative la raportul de expertiză efectuat în fața tribunalului, instanța de prim control judiciar a stabilit, în mod expres, că "nu s-au regăsit suficiente repere în raport cu care să poată analiza titlul pe baza căruia reclamanții revendică suprafața de 2.400 mp, în condițiile în care concluziile expertului desemnat de către instanță și cu privire la care părțile litigante nu au formulat obiecțiuni au fost următoarele: terenul aferent imobilului în litigiu este rezultat în urma intervenției factorilor antropici legați de construirea Portului Constanța Sud - Agigea, cel mai probabil corespunzând unui perimetru cu drumuri tehnologice. Din aceste considerente, terenul aferent imobilului în litigiu nu are nici caracteristicile plajei și nici pe cele ale falezei, sub aspect științific sau juridic."

Or, în atare condiții, simpla repunere în discuție a exact acelorași susțineri cu cele formulate în calea de atac precedentă, în sensul că "bunul imobil ce face obiectul acțiunii în revendicare reprezintă plaja litoralului românesc" (care au fost deja analizate, conform celor arătate), fără dezvoltarea unor critici concrete, grefate pe judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de casare invocat, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate.

Aceasta întrucât încălcarea sau aplicarea greșită a legii, la care se referă cazul de casare mai sus menționat, presupune aplicarea unui text de lege străin cauzei, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, respectiv interpretarea greșită a unui text de lege.

Or, în speță, recurenta-reclamantă nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci a invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material indicate formal în cuprinsul memoriului de recurs, referindu-se exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția motivării propriu-zise a recursului implicând, în acord cu cele anterior arătate, tocmai obligația părții de a evoca nelegalitatea raționamentului logico-juridic al instanței de apel.

Astfel fiind, distinct de împrejurarea că aspectele menționate în cadrul memoriului de recurs constituie simple reiterări ale susținerilor formulate în calea de atac precedentă, acestea excedează controlului în casație al hotărârii atacate și prin aceea că tind la reevaluarea situației de fapt și a probatoriului, în scopul pronunțării unei soluții diametral opuse celei adoptate în cauză, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă verificarea temeiniciei actului jurisdicțional atacat.

- În afara controlului de legalitate al instanței de recurs se plasează și susținerile reclamantei prin care antamează, inadecvat procedural, aspecte ce au privit judecata din fața primei instanțe (la termenele de judecată din 12 decembrie 2022 și 13 martie 2023), în vederea afirmării utilității cercetării la fața locului, contrar celor reținute de tribunal (referindu-se, în mod repetat, în acest sens, la "sentința atacată").

Or, formulând și de această dată, o argumentație identică celei deduse judecății în calea ordinară de atac și care nu este, astfel, aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă urmărește, în mod impropriu, să obțină o nouă dezlegare asupra fondului cauzei.

Procedând astfel, recurenta-reclamantă omite, însă, că aspectele învederate au făcut obiectul verificării jurisdicționale a instanței de apel, care, față de ansamblul probator administrat la prima instanță, a respins, prin încheierea din 21 octombrie 2024, solicitarea în acest sens a pârâtului-apelant Statul Român (privind cercetarea la fața locului), ca nefiind utilă cauzei.

Tot în urma evaluării utilității elementelor probatorii propuse în calea de atac precedentă, instanța de prim control judiciar a respins și probele solicitate de către reclamanta-apelantă ANAR, prin cererea de apel, stabilind că "nu au identificate nici înscrisurile de care înțelege să se prevaleze și nici mijloacele de probă invocate".

Or, în speță, nu se pot cerceta susținerile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurenta-reclamantă, nefiind pusă în discuție eventuala admisibilitate a acestora, ci însăși oportunitatea lor, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței lor în litigiul pendinte, aspect plasate în afara cenzurii specifice instanței de recurs.

Astfel fiind, aceste constatări se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate în prezenta fază procesuală.

Așadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta-reclamantă, cu ignorarea aspectului că analiza instanței de apel nu a fost de natură să releve o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, tinde doar la reevaluarea cadrului factual.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura elementele de temeinicie stabilite prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive.

În consecință, chestiunile vizând modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul dispus în cauză nu reprezintă chestiuni de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta fază procesuală.

ii. În ceea ce privește recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

- Printr-o primă critică, recurentul-reclamant invocă existența unei nemotivări a deciziei atacate, prin aceea că "instanța de apel nu a analizat motivele de apel invocate de acesta".

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel.

Astfel, se observă că, deși aparent recurentul-reclamant a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei motivări necorespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de prim control judiciar.

Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către reclamantul-apelant, simplele sale susțineri generice (în sensul că "instanța a analizat motivele de apel ale reclamantei ANAR, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, și le-a considerat neîntemeiate, iar pentru acest motiv a respins ambele apeluri") fiind lipsite de aptitudinea de a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

Aceasta întrucât, fără a se raporta la considerentele instanței de apel, care au reținut că "apelurile formulate de către ambii reclamanți au vizat apartenența bunului revendicat la domeniul public al statului, având în vedere caracteristicile acestuia de plajă sau faleză a Mării Negre", aspect care a presupus analiza împreună a acestora, recurentul-reclamant omite a arăta, în acord cu cele arătate anterior, pe de o parte, argumentele care impuneau o examinare separată a celor două apeluri, iar pe de altă parte, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale invocate de către acesta nu au fost analizate de către instanța devolutivă de control judiciar, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate.

Astfel fiind, cum, în realitate, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci doar își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, nu este posibil controlul în casație asupra aspectelor anterior relevate.

- Nici susținerile referitoare la greșita interpretare și aplicare "a dispozițiilor de drept material care atribuie plajele și falezele domeniului public al statului", de către instanța de apel, nu constituie veritabile critici de nelegalitate, subsumabile motivului de recurs invocat.

În acest sens, cu ignorarea dezlegărilor instanței de prim control judiciar asupra acelorași critici, recurentul-reclamant se rezumă doar la a reitera aspectele afirmate prin cererea de apel, referitoare la valoarea probatorie a concluziilor raportului de expertiză în specialitatea geologie administrat în fața primei instanțe, considerații ce nu se circumscriu motivului de casare invocat, ci relevă mai degrabă o solicitare de reanalizare a respectivului mijloc de probă raportat la contextul de ansamblu al cauzei.

Or, în legătură cu criticile deduse judecății în calea de atac anterioară și reluate, ca atare, în prezenta cale extraordinară de atac, ce vizează relevanța expertizei judiciare efectuate în cauză, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că "simpla indicare, în cadrul acțiunii petitorii, a dispozițiilor normative care includ un bun în domeniul public de interes național nu este suficientă pentru justificarea existenței dreptului în plan material", iar pe de altă parte, că "în cazul acțiunii în revendicare reclamantul trebuie să dovedească și că imobilul revendicat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate".

Reținerile instanței de apel au confirmat, astfel, raționamentul tribunalului, care, fundamentându-se pe concluziiile aceluiași raport de expertiză, a stabilit, la rândul său, că, deși "la est de imobil, exercitarea factoriilor marini a condus la acumularea în mod natural a nisipului, formându-se o fâșie de plajă naturală, nu această fâșie de plajă naturală este cea revendicată de reclamantă, ci o suprafață de teren care ocupă aproape o jumătate din proprietatea pârâților și include și o mare parte a construcției edificate de pârâți pe terenul cu numărul cadastral x".

De asemenea, tot în conturarea cadrului factual, soluția primei instanțe (menținută ca atare prin decizia recurată) a mai reliefat și că "analiza comparativă a acestor depozitelor interceptate în cele două foraje (cu umpluturi neomogene până la nivelul mării, sub care există o structură geologică naturală, constituită din depozite argiloase) a permis expertului să concluzioneze că în perimetrul imobilului, structura volumetrică și forma suprafeței terenului reliefa o amenajare antropică a suprafeței terenului", precum și că "specialistul a mai arătat că înainte de producerea acestor modificări antropice, perimetrul corespunzător poziției actuale a imobilului în litigiu era în fapt un teren plan, cu altitudinea de cca. 11 m, cu folosință ca teren arabil, situat la vest de cresta falezei, ca formă naturală a terenului litoral, care exista la acel moment în acel areal."

Or, faptul că, în urma propriei aprecieri a probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentul-reclamant nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Astfel, separat de împrejurarea că o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, criticile îndreptate împotriva soluției tribunalului, nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată și că susținerile formulate vizează strict aprecierea instanțelor devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aspect ce nu constituie la rândul său unul de nelegalitate a deciziei recurate.

În consecință, criticile care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor de către instanța de recurs (aspecte care și-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, în etapa procesuală precedentă și pe care partea a înțeles, în mod inadecvat procedural, să le reia în prezenta cale extraordinară de atac) nu presupun o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibile cu controlul în casație.

Astfel, cum aspectele ce țin de aprecierea probatoriului aparțin puterii suverane a instanțelor de fond, ele nu mai pot fi contrazise la acest moment procesual, rămânând câștigate cauzei.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor formulate prin memoriul de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici de nelegalitate îndreptate împotriva argumentelor instanței de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nule recursurile declarate de reclamanții Administrația Națională "Apele Române", prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva deciziei nr. 222/C din 18 noiembrie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanții Administrația Națională "Apele Române", prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva deciziei nr. 222/C din 18 noiembrie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.