ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 824/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 824/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Constanța,

Secția civilă, prin sentința nr. 666 din 19 mai 2009 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.I., F.M. și

F.V.G.A. în contradictoriu cu pârâții SC M.C. SA, Municipiul Constanța prin

Primar, Consiliul local Constanța și Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Constanța. A obligat pe pârâți să lase

reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța,

compus din 166 mp teren și construcție, respectiv subsol, parter, mansardă și

suprafață locativă de 61,54 mp situată la etajul 1. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către

reclamanți a sumei de 458.964 lei reprezentând contravaloarea apartamentului

situat la etajul 1 al imobilului, înstrăinat către numitul B.C. prin contractul

de vânzare – cumpărare din 30 iunie 1997. A respins, ca nefondată, cererea reclamanților de obligare a pârâților Municipiul Constanța prin Primar și

Consiliul local Constanța, în solidar cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, la plata sumei menționate mai sus cu titlu de

echivalent bănesc. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta

RAEDPP Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă. A obligat pe reclamanți la plata sumei de 300 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către pârâta RAEDPP Constanța. A

obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la

plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

(onorariu expert) și a respins, ca nefondată, cererea reclamanților privind

obligarea pârâților la cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin actul intitulat „tranzacție și

desfacere de societate” transcris sub nr. 178/1902 la Tribunalul Constanța în Registrul de transcripțiuni, s-a convenit asupra împărțirii

patrimoniului SC „F.C.”, urmare decesului coasociatului P.C. Printre altele,

s-a menționat că ceilalți doi asociați, G.C. și T.C. „nu vor avea niciodată

vreo pretențiune asupra proprietăților particulare ale defunctului și anume (..)

din str. Fructelor, cumpărate de la dl. S. (..)”.

Potrivit adresei nr. 16386

din 1 iunie 1999 emisă de Serviciul Cadastru - Direcția Patrimoniu din cadrul

Primăriei municipiului Constanța, imobilul din str. Fructelor (denumire

consemnată în planul orașului Constanța din anul 1896) a fost înscris în planul

cadastral din anul 1936 cu adresa Carol colț cu str. Negru Vodă (fostă str. Fructelor),

actualmente situat în bd. Tomis, figurând în Registrul de proprietăți, vol. I,

p.49, nr. crt.484.

În procesul-verbal de

carte funciară din 16 octombrie 1940, imobilul situat în str. Carol colț cu

str. Negru Vodă a figurat ca fiind în proprietatea moștenitorilor P.C. și anume

F.E. și P.G.E., iar prin certificatele de moștenitor, de calitate de moștenitor

și actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat calitatea de

moștenitori a reclamanților.

Imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind consemnat la

poziția 251 din anexa la decret, ca fiind situat pe str. I.V. Stalin (fostă

str. Carol și actual bd. Tomis), proprietatea moștenitorilor lui C.P. și a fost

identificat prin expertiza tehnică imobiliară efectuată de expert inginer M.B.

El este situat în prezent pe bd. Tomis, colț cu str. Negru Vodă și se compune

din teren în suprafață de 166 mp, ocupat în întregime de o construcție formată

din subsol, parter, etaj și mansardă.

Terenul se află în

proprietatea privată a municipiului Constanța, spațiul locativ în suprafață de

67,90 mp situat la etajul I se află în proprietatea privată a familiei B.C.,

iar restul imobilului se află în deținerea SC M.C. SA.

Urmare situației

juridice actuale astfel rezultate, prin încheierea de dezbateri din 25

noiembrie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei RAEDPP Constanța, respingând și acțiunea formulată în contradictoriu

cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Pe fond, acțiunea în

revendicare a fost constatată întemeiată și a fost admisă.

S-a reținut, în

raport de prevederile art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că

Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a imobilului

de către stat, cât timp s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1948 în

vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și

dreptul de moștenire erau garantate, proprietatea particulară agonisită prin

muncă și economisire bucurându-se de o protecție specială, preluarea fiind

contrară și dispozițiilor art. 480-481 C. civ. Imobilul revendicat a constituit

locuința autoarelor reclamanților, astfel cum a rezultat din procesul-verbal

din 16 octombrie 1940, dar mai ales din contractul de închiriere încheiat între

Întreprinderea de locuințe „Locativa” și E.P. pentru perioada 20 aprilie

1950-31 decembrie 1959. Prin urmare, s-a considerat că Decretul nr. 92/1950 nu

poate constitui titlu valabil al statului atunci când obiect al naționalizării

l-a constituit casa de locuit a proprietarului și familiei sale.

Prin decizia

Prefectului județului Constanța nr. 49 din 4 februarie 1991 s-a înființat SC R.O.

SA, iar prin decizia nr. 124/1991 s-a stabilit transmiterea unor imobile,

printre care și imobilul revendicat, din administrarea RA C.U.C. în

administrarea societății nou înființate. SC R.O. SA a devenit SC M.C. SA,

societate cu capital de stat, care s-a privatizat ulterior, așa cum a rezultat

din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 aprilie 1996.

Prin urmare, la data

transferării dreptului de administrare asupra unor imobile, chiar dacă

transferul s-a făcut cu plată, societatea avea capital de stat, neputându-se

reține că Statul, prin Prefectura județului Constanța, a înțeles să transfere

societății, înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate

asupra acestora, atât timp cât se prevede în mod expres în decizia nr. 124/1991

că SC R.O. SA dobândește doar un drept de administrare. Așadar, s-a constatat

că nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în

patrimoniul SC R.O. SA și, ulterior, în patrimoniul SC M.C. SA, privatizată

integral.

Chiar dacă prin hotărâri

judecătorești irevocabile s-a statuat asupra legalității deciziei prefectului nr.

124/1991 și a procesului de privatizare a SC M.C. SA, acestea nu au condus la o

altfel de concluzie decât cea exprimată mai sus. În considerentele acestor

hotărâri, ce au dobândit autoritate de lucru judecat deoarece sprijină și

concordă cu dispozitivul, s-a reținut că înstrăinarea de acțiuni, care sunt

fracțiuni ale capitalului social, conferă titularului anumite drepturi în

condițiile legii, iar nu un drept de proprietate asupra activelor societății.

Prin urmare, SC M.C. SA nu a dobândit în cadrul procesului de privatizare

imobile prin acte de înstrăinare cu titlu particular, în sensul art. 46 din

Legea nr. 10/2001, astfel că nu are calitatea de subdobânditor și nu poate

opune nici buna sa credință în cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

susținerea pârâtei SC M.C. SA, exprimată în cadrul concluziilor orale, în

sensul că actul intitulat „tranzacție și desfacere de societate” exhibat de

reclamanți, nu poate fi considerat titlu de proprietate, s-a reținut că prin

intermediul acțiunii în revendicare, proprietarul neposesor cere posesorului

neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea

lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate

asupra lucrului respectiv.

Prin urmare, acțiunea

în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate, iar

reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate.

În această materie,

prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzarea,

donația, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci și cel

declarativ, care recunoaște numai un drept anterior, cum ar fi hotărârea

judecătorească, un act de partaj, o tranzacție, actul invocat de reclamanți

făcând parte din această ultimă categorie, astfel că susținerea pârâtei a fost

găsită nefondată.

Constatând așadar că

titlul reclamanților este preferabil, tribunalul a admis acțiunea în

revendicare.

În ceea ce privește

apartamentul dobândit în proprietate de familia B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995,

s-a reținut că titlul acestora a fost validat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, fiind respinsă acțiunea în nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, astfel că, deși preluat în mod abuziv de stat, nu mai poate

fi restituit în natură adevăratului proprietar.

Pe de altă parte,

CEDO a reținut în mod constant în jurisprudența sa că „vânzarea de către stat a

bunului altui semen către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut

înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al

celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare,

combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul

nr. 1” (Hotărârea Stoian și alții contra României nr. 57001/2000; Hotărârea

Păduraru contra României nr. 63252/2000; Hotărârea Porțeanu contra României nr.

4596/03).

În condițiile în care

restituirea în natură a apartamentului dobândit de B.C. nu mai este posibilă,

reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe,

pentru acoperirea prejudiciului suferit fiind îndreptățiți să obțină valoarea

de circulație a imobilului preluat în mod abuziv de stat. Numai în acest fel se

va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale societății

și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei,

echilibru care ar fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială

și exorbitantă.

Dreptul intrinsec la

indemnizație în cadrul privării de proprietate este consacrat în cadrul art. 1

din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când

despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între

ingerința în dreptul individului și „utilitatea publică”. În absența acestui

drept, art. 1 nu ar sigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a

dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de

proprietate să urmărească un scop legitim, de utilitate publică, ci este

necesar și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat.

Principalul efect al

acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de

sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a

devenit imposibil, urmare exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau

pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar valabilitatea titlului

subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă, restituirea se

va face prin echivalent.

Pentru acoperirea

integrală a prejudiciului suferit de reclamanți, care au fost privați nelegal

de proprietatea asupra imobilului preluat abuziv de stat, pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în

cauză, astfel că a fost respinsă excepția având acest obiect, invocată de

pârât.

Apartamentul în

discuție a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară G.G. la

suma de 109.800 euro sau 458.964 lei și niciuna dintre părți nu a formulat

obiecțiuni la valoarea astfel stabilită.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 15/C din 27

ianuarie 2010, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de

pârâții Consiliul local al municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin

Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța și SC M.C. SA împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 98

din 13 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâți împotriva

deciziei pronunțată în apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că prima

instanță a fost învestită, în urma disjungerii cererii de intervenție în

interes propriu formulată de I.E., B.I., F.M. și F.V.G.A., cu soluționarea unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Având în vedere

temeiul juridic al acțiunii, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de

proprietate, dând preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților.

Această soluție a

fost menținută de instanța de apel care, prin considerentele hotărârii, a făcut

trimitere atât la dispozițiile dreptului comun, cât și la prevederile Legii nr.

10/2001, reținând că, în raport de împrejurarea că în „niciunul dintre

procesele desfășurate anterior între părți conform Legii nr. 10/2001 nu s-a

analizat fondul dreptului litigios – respectiv legalitatea preluării bunului

reclamanților de către stat, natura dreptului de administrare dobândit de

autoarea pârâtei SC M.C. SA asupra imobilului în litigiu și nici modalitatea

concretă de reparare a prejudiciului suportat de reclamanți - (nefiind emisă

până în prezent nicio dispoziție care să constate dreptul reclamanților la

despăgubiri, în condițiile în care pârâta deținătoare a contractului ar fi fost

privatizată cu respectarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001), în mod

corect prima instanță a reținut că apelanta pârâtă SC M.C. SA nu poate opune

reclamanților, cu autoritate de lucru judecat, existența unui titlu de

proprietate mai bine caracterizat decât cel exhibat de reclamanți cu privire la

imobilul în litigiu”.

În aceste condiții,

s-a constatat că instanța de apel a schimbat cauza soluționând acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. în raport de

prevederile legii speciale de reparație.

În măsura în care

pretențiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra

aplicării în cauză a prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a

constatat încălcarea principiului disponibilității rezultat din prevederile art.

298 raportate la cele ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel s-a limitat la a constata că pretențiile deduse judecății prin cererea de

chemare în judecată au fost soluționate corect de prima instanță din

perspectiva Legii nr. 10/2001, deși reclamanții nu și-au fundamentat

pretențiile pe dispozițiile acestui act normativ.

Pe de altă parte,

pentru ca instanța de recurs să facă o corectă aplicare a legii, potrivit art. 314

C. proc. civ., trebuie ca situația de fapt să fie pe deplin stabilită.

Or, instanța de apel

nu a administrat toate probele necesare privind dovada dreptului de proprietate

al reclamanților potrivit dreptului comun și nu în condițiile art. 24 din Legea

nr. 10/2001, așa cum greșit s-a procedat, ceea ce presupune depunerea actelor

juridice translative de proprietate în baza cărora autorii reclamanților au

dobândit proprietatea imobilului în litigiu.

Aceasta întrucât

actele invocate de reclamanți nu fac dovada dreptului de proprietate față de

terți.

Astfel, tranzacția,

ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este însoțită de actul juridic

translativ de proprietate, face dovada dreptului de proprietate numai între

copartajanți iar, în ceea ce privește procesul verbal de înființare a cărții

funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de

asemenea, nu i se poate recunoaște decât caracterul declarativ de drepturi și

nu constitutiv, față de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul

1940, întrucât cărțile funciare provizorii înființate în ideea realizării unui

sistem unic și unitar de carte funciară pe întreaga țară, potrivit Legii nr. 93/1933,

nu au fost transformate în cărți funciare propriu-zise, conform dispozițiilor art.

172 din Decretul-lege nr. 115/1938, din cauze obiective, acestea fiind

transformate în cărți de publicitate provizorie, potrivit Legii nr. 242/1947.

În acest ultim

sistem, notările au fost făcute în scop de opozabilitate față de terți, fără

însă a garanta și existența sau valabilitatea dreptului de proprietate.

În raport de aceste

împrejurări, s-a impus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași curte de apel, care va avea loc cu respectarea limitelor judecării

apelului impuse de art. 294 C. proc. civ. și se va respecta cadrul procesual

stabilit de părți prin cererea introductivă, respectiv părțile, cauza și

obiectul cererii, precum și regulile juridice aplicabile acestuia, potrivit

principiului disponibilității.

Cu ocazia

rejudecării, se vor administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse

și se vor analiza toate mijloacele de apărare invocate de părți, inclusiv

motivele de ordine publică invocate în recurs.

Rejudecând după

casare, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, prin decizia nr. 61/C din 3

mai 2012 a apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței tribunalului, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Constanța și, în consecință, a respins acțiunea

reclamanților formulată în contradictoriu cu această entitate. A respins, ca

nefondată, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții

Consiliul local, Municipiul Constanța și SC M.C. SA. A menținut soluția

instanței de fond în ceea ce privește pe pârâta R.A.E.D.D.P. Constanța. A

obligat pe intimații – reclamanți la 1205 lei cheltuieli de judecată către

Municipiul Constanța prin Primar, precum și la 10.465 lei cheltuieli de

judecată către SC M.C. SA.

Primind cauza în

rejudecare, instanța de apel a trasat principalele dezlegări în drept care i se

impun, în speță, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

O primă chestiune

tranșată s-a referit la faptul că în cererea de chemare în judecată fondată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele nu s-ar putea fundamenta – utilizând

analogii specifice raționamentului juridic – pe normele statuate de legiuitor

printr-o lege specială reparatorie, care definesc sfera actelor ce atestă

dreptul de proprietate.

Așadar, în recurs s-a

decis, în această cauză, că prezumțiile legale trase din prevederile art. 24

din Legea nr. 10/2001, referitoare la existența și/sau întinderea dreptului de

proprietate consemnat în actul normativ sau de autoritate de preluare abuzivă (alin.

(1)), precum și la deținerea bunului sub nume de proprietar de către persoana

individualizată în actul de preluare (alin. (2)), nu se aplică în mod corelativ

acțiunilor în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Aceste prezumții,

transpuse în primul ciclu procesual asupra faptului preluării bunului

revendicat din patrimoniul autorului reclamanților, P.C., prin Decretul de

naționalizare nr. 92/1950 – poz.251, au fost apreciate prin urmare ca

inoperante în acest litigiu.

O a doua dezlegare a

vizat negarea caracterului de titlu doveditor al dreptului de proprietate al

înscrisului intitulat transacție și desfacere de societate, datat 18 martie

1902 și transcris în registrul Tribunalului Constanța sub nr. 178/1902.

În primul ciclu

procesual, teza probării indubitabile a titlului autorului reclamanților asupra

imobilului în litigiu s-a fundamentat pe argumente doctrinare, precum și pe

cele de raționament juridic, deduse din încheierea ulterioară, la 24 august 1915, a actului dotal a fiicei lui P.C. (care viza constituirea ca dotă a jumătate din averea

prevăzută în actul transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 178 din 18 Martie 1902), precum și din înscrierea, 25 de ani mai târziu, a acestui imobil în regim

de carte funciară (mențiunile datate 16 octombrie 1940 certificând deținerea

imobilului de moștenitorii lui P.C., în indiviziune și în părți egale); toate

acestea corelate cu situația rezultată din actul de preluare – Decretul nr. 92/1950,

statul însuși atestând ca proprietar deposedat pe P.C.

Deși la rejudecare

intimații - reclamanți au solicitat îmbrățișarea aceleiași viziuni doctrinare

privind sfera actelor juridice care definesc dreptul de proprietate, instanța

de apel a constatat că, în cauză, nu poate ignora aserțiunea care a generat în

esență casarea hotărârii și care a recunoscut tranzacției rol probator al

dreptului real doar în raport cu copartajanții.

O a treia dezlegare

în drept a completului de recurs a vizat rolul probator al procesului-verbal de

înființare a cărții funciare provizorii, care față de cadrul normativ existent

la momentul emiterii sale, în anul 1940, nu putea avea decât caracter declarativ

de drepturi, iar nu unul constitutiv. Așa cum s-a arătat, în recurs s-a pornit

de la faptul că notările pe temeiul Legii nr. 242/1947 se realizau în scop de

opozabilitate față de terți, fără însă a se garanta existența sau valabilitatea

dreptului de proprietate.

Pornind de la aceste

premise, probele administrate în rejudecare au vizat identificarea unui titlu

al autorului reclamantelor, altul decât cel care a prilejuit prima dezlegare,

iar în urma demersurilor efectuate în vederea prezentării actelor juridice

anterioare transacției din 1902, consemnate în aceasta ca fiind premergătoare

și cu deplină legătură asupra averii fraților C., curtea a constatat că nu au

putut fi regăsite în evidențele Arhivelor Naționale actul de asociere

autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. 1057/1891 privind constituirea

societății în nume colectiv ,,F.C.’’ și nici actul de împărțeală autentificat

sub nr. 677/1891.

În absența acestor

înscrisuri și în situația în care procesul-verbal din 26 iulie 1897 al

Consiliului Comunal Constanța (pct. 11 – fila 129 verso), la care s-a făcut

trimitere în studiul documentar, nu se referă la terenul din bd. Tomis aferent

construcției revendicate – astfel cum au recunoscut și intimații - reclamanți –

instanța de apel a constatat că nu s-a putut face dovada existenței unui drept

de proprietate asupra acestui imobil, teren și construcție, a numitului P.C.

Astfel, neputând fi

identificat actul translativ de drepturi încheiat cu numitul S. (consemnat

generic în tranzacția datată 18 martie 1902) și niciun titlu originar al lui P.C.

asupra terenului aferent acestei construcții, s-a avut în vedere că nu s-a

putut opune titlului societății pârâte un drept de proprietate anterior al

autorului reclamanților, caz în care nu s-a putut analiza, în procedura

comparării titlurilor, valabilitatea dreptului evocat de această societate.

Situația arătată,

transpusă asupra celei ce rezultă din decizia civilă nr. 1348 din 22 februarie 2005 a Î.C.C.J. - Secția civilă și de proprietate intelectuală pronunțată în dosarul nr. 3781/2003,

prin care s-a respins recursul reclamanților F. și B. în demersul fondat pe

notificarea din 2 august 2001 (soluționată conform deciziilor nr. 172 și nr. 173

din 3 octombrie 2001 ale SC M.C. SA), a reflectat o statuare irevocabilă asupra

prezentelor pretenții în cererea de chemare în judecată înregistrată în 2000,

suspendată conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 și repusă pe rol la 3 aprilie

reclamanții nu au obținut vreo confirmare a dreptului propriu și nu se pot

prevala în final de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

anterioară repunerii pe rol, care pe temeiul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale să le consacre

dreptul.

Aceste argumente,

regăsite în apelurile Municipiului și Consiliului Local Constanța, respectiv al

SC M.C. SA, au condus la reformarea soluției primei instanțe vizând admiterea

cererii reclamanților, în sensul respingerii ei, ca nefondată.

Dată fiind soluția,

instanța de apel a constatat că nu mai are relevanță distincția făcută în

apelul societății pârâte cu privire la inexistența unei cereri de acordare de

despăgubiri de către Statul român pentru spațiul locativ înstrăinat în

condițiile Legii nr. 112/1995 (ocupat de chiriașul cumpărător B.C. și pentru

care a fost respinsă irevocabil acțiunea în nulitate a reclamanților).

Întrucât decizia de

casare nu a dat o soluție chestiunii prevalente a perimării prezentei cauze,

invocate în apelul SC M.C. SA, instanța de apel a găsit-o neîntemeiată, din

moment ce procedura Legii nr. 10/2001 (în considerarea căreia s-a suspendat

acțiunea în revendicare la 2 aprilie 2001, repusă pe rol la 3 aprilie 2007)

înglobează toate demersurile procesuale ale persoanelor ce se consideră

îndreptățite la măsura restituirii în natură, pentru a face posibilă acordarea

ei. Aceasta a presupus, așadar, nu doar acoperirea perioadei generate de

emiterea deciziei/dispoziției motivate a unității deținătoare, cu procedura

administrativă și jurisdicțională aferentă, ci și pe cea creată prin atacarea

în justiție a actelor de înstrăinare către terții subdobânditori, pe temeiul art.

45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv a actelor de privatizare pretins nelegale.

Cum de esența

acțiunii în revendicare era identificarea acelor părți din imobil ce puteau

face obiectul restituirii în natură (în procedura de drept comun sau în cea

specială), toate aceste litigii anterioare s-a constatat că se subsumează din

punct de vedere temporal suspendării operate în temeiul art. 47, astfel că

judecata irevocabilă asupra dreptului chiriașului cumpărător, survenită abia la

23 aprilie 2008 (decizia civilă nr. 133/2008 a Curții de Apel Constanța)

excludea la momentul repunerii pe rol intervenția perimării.

În fine, cât privește

apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția generală a finanțelor publice Constanța, instanța de apel a

apreciat că acesta este fondat pe aspectul lipsei calității sale procesuale

pasive.

În jurisprudența

Înaltei Curți s-a conturat o practică raportată la noile coordonate legislative

date prin Legea nr. 10/2001, în ce privește calitatea procesuală pasivă a

Statului român în acțiunile în revendicare formulate pentru imobilele preluate

de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, arătându-se că odată

cu intrarea în vigoare a noii legi (chiar dacă aceasta nu se aplică

procedurilor inițiate anterior adoptării ei), legiuitorul a urmărit să

instituie o modalitate de soluționare unitară a cazurilor în care se impune -

potrivit dreptului comun sau procedurilor speciale - acordarea de despăgubiri

pentru imobilul preluat de stat.

Acest nou cadru de

reglementare dat de dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

ca și faptul că în compararea de titluri intervine însuși regimul de

proprietate privată al entităților publice care dețin bunurile imobile (în

speță, Municipiul Constanța), conform Legii nr. 213/1998, ori dreptul de

proprietate al persoanelor fizice sau juridice subdobânditoare, au condus la

concluzia că statul, ca entitate publică, nu mai poate fi chemat în acțiunile

în revendicare pentru cazurile în care nu deține el însuși bunul în litigiu.

De altfel, în speță,

pârâtul a indicat pe titularul dreptului real (de administrare) exercitat

asupra imobilului, în persoana societății pârâte, care l-a și înstrăinat în

parte chiriașului cumpărător, caz în care instanța a reținut ca întemeiat și

apelul acestei părți, pe principalul argument legat de lipsa calității sale

procesuale pasive.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A.,

solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate, în

sensul respingerii apelurilor declarate de Consiliul local Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și SC M.C. SA împotriva sentinței

tribunalului, ca nefondate.

Au considerat că în

mod greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 480 din vechiul C. civ.

și a regulilor și principiilor ce guvernează materia revendicării imobiliare,

instanța de apel a reținut că nu ar opune un titlu de proprietate preferabil

celui exhibat de pârâți asupra imobilului în litigiu.

Au arătat că se

legitimează în cauză în calitate de moștenitori ai autoarei lor P.E., fiica lui

C.P.

Au solicitat a se

observa că imobilul a aparținut fraților C. (P., G. și T.), iar urmare

decesului lui C.P., în anul 1902 s-a întocmit actul juridic denumit „Tranzacție

și desfacere de societate”, transcris sub nr. 178, prin care s-a convenit

asupra împărțirii patrimoniului societății „F.C.”, făcând ulterior referire la

actul dotal autentificat sub nr. 1458 din 24 august 1915, transcris sub nr. 2128

în Registrul Tribunalului Constanța.

În continuare, au

arătat că imobilul la care fac referire actele menționate este cel situat în

prezent în b-dul Tomis și că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Raportat la aspectele

menționate, recurenții au precizat că titlul de proprietate al autoarei lor

asupra imobilului revendicat este reprezentat de Actul dotal autentificat sub nr.

1458 din 24 august 1915 și transcris sub nr. 2128/1915 în Registrul de

transcrieri al Tribunalului județului Constanța.

Pornind de la

prevederile art. 1233, art. 1234 alin. (1) și art. 1235 C. civ. de la 1864, au

solicitat a se observa că la momentul căsătoriei sale, autoarea lor, P.E. a

înțeles a-și constitui ca dotă bunurile ce făceau parte din averea sa la acel

moment, inclusiv imobilul în litigiu, care a dobândit astfel caracterul de bun

dotal, urmare convenției intervenite între aceasta și sora sa, E.P.F., în

calitate de moștenitoare ale lui P.C.

Au arătat că dovada

dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare se face potrivit

unor reguli, conform cărora titlul de proprietate poate fi orice act juridic

prin care se recunoaște existența dreptului, opozabil erga omnes, iar posesia

cea mai bine caracterizată este determinantă.

Au mai precizat că în

materia revendicării, prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de

proprietate (vânzare, donație, etc.) care creează un drept în patrimoniul

dobânditorului ci și cel declarativ care recunoaște un drept anterior. În acest

context, au considerat că atâta vreme cât prin actul dotal se recunoștea

existența la momentul căsătoriei în patrimoniul autoarei lor a imobilului în

litigiu, acest act juridic face dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat.

Potrivit principiului

nemo plus juris ad alium tranfere potest, quam ipse habet, au apreciat că

titlul de proprietate al autoarei lor este preferabil celui al autorului

intimatei – pârâte SC M.C. SA.

Pornind de la

prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, au solicitat a se observa

că Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost preluat imobilul revendicat,

nu a constituit un mijloc legal de dobândire a acestuia de către stat, în

condițiile în care preluarea s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1948, preluarea

fiind totodată contrară și dispozițiilor art. 480-481 din vechiul C. civ.

În raport de aceste

considerente, au menționat că nu se poate susține că la data constituirii SC M.C.

SA, succesoarea unei alte societăți comerciale cu capital integral de stat,

respectiv SC R.O. SA, statul a transferat acesteia un drept de proprietate care

să poată fi opus cu succes dreptului recurenților, cu atât mai mult cu cât prin

decizia nr. 124/1991 s-a dobândit de către societatea comercială numai un drept

de administrare asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește

nulitatea recursului invocată de apărătorii intimatei – pârâte SC M.C. SA,

această excepție nu poate fi primită, constatându-se că parte din criticile

formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Recursul este însă

nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

În conformitate cu

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Prin expresia

„judecătorii fondului” se înțelege atât judecătorii de la instanța sesizată

după casarea cu trimitere, cât și judecătorii din recurs, în caz de casare cu

reținere sau în caz de modificare.

Prin urmare,

hotărârea instanței de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în

care aceasta a rezolvat problema de drept în speță, cât și asupra necesității

de a se administra anumite probe, instanța de trimitere trebuind să reia

judecata procesului, făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată

prin casare sau modificare și ținând seama de indicațiile date de instanța de

recurs, în legătură cu cele două aspecte menționate.

Instanța

de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanței de recurs.

În

sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor

judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a

unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană

în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor

date de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică

soluționarea acelui litigiu. Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de

drept de către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în

asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor

art. 315 C. proc. civ.

Totodată, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor

date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și

examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt,

deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de

control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le

dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.

În

acest sens, sunt și reținerile cuprinse în motivarea deciziei Curții Constituționale

nr. 332/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

315 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în cazul în

speță, prin decizia de casare s-au tranșat aspectele juridice ale înscrisurilor

de proprietate, reținându-se că trebuie administrate probele necesare privind

dovada dreptului de proprietate al reclamanților potrivit dreptului comun, ceea

ce presupune depunerea actelor juridice translative de proprietate în baza

cărora autorii reclamanților au dobândit proprietatea imobilului în litigiu,

întrucât actele de care s-au prevalat reclamanții nu fac dovada dreptului de

proprietate față de terți.

S-a stabilit astfel

irevocabil că tranzacția, ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este

însoțită de actul juridic translativ de proprietate, face dovada dreptului de

proprietate numai între copartajanți, iar procesului verbal de înființare a

cărții funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de

asemenea, nu i se poate recunoaște decât caracterul declarativ de drepturi și

nu constitutiv, față de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul

1940, notările fiind făcute în scop de opozabilitate față de terți, fără însă a

garanta și existența sau valabilitatea dreptului de proprietate.

În rejudecare însă recurenții

nu au depus altceva decât actul dotal întocmit pe baza tranzacției din anul

1902, asupra căruia instanța de casare s-a pronunțat în sensul că nu are

valoare translativă de proprietate.

Așadar, în raport de

considerentele de mai sus, se reține că instanța de apel era obligată a ține

cont de statuările din decizia de casare, ceea ce a și făcut prin pronunțarea

deciziei atacate.

Nu pot fi primite

astfel motivele de recurs referitoare la caracterul titlului recurenților, care

au primit o dezlegare obligatorie, după cum nu mai prezintă relevanță în acest

context nici criticile care privesc preluarea abuzivă a imobilului în litigiu

în baza Decretului nr. 92/1950 și nici cele referitoare la titlul pârâtei SC M.C.

SA.

Prin urmare, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

Văzând dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului SC M.C. SA,

dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligați recurenții la plata

sumei de 2000 lei către intimata – pârâtă, cu aplicarea prevederilor alin. (3)

al articolului menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A. împotriva

deciziei nr. 61/C din 3 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă.

Obligă pe recurenți

la 2000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimata – pârâtă SC M.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2013.