ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 824/2013

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Constanța, Secția civilă, prin sentința nr. 666 din 19 mai 2009 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A. în contradictoriu cu pârâții SC M.C. SA, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul local Constanța și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Constanța. A obligat pe pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, compus din 166 mp teren și construcție, respectiv subsol, parter, mansardă și suprafață locativă de 61,54 mp situată la etajul 1. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 458.964 lei reprezentând contravaloarea apartamentului situat la etajul 1 al imobilului, înstrăinat către numitul B.C.

prin contractul de vânzare – cumpărare din 30 iunie 1997. A respins, ca nefondată, cererea reclamanților de obligare a pârâților Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța, în solidar cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei menționate mai sus cu titlu de echivalent bănesc. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta RAEDPP Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pe reclamanți la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către pârâta RAEDPP Constanța. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expert) și a respins, ca nefondată, cererea reclamanților privind obligarea pârâților la cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin actul intitulat „tranzacție și desfacere de societate” transcris sub nr. 178/1902 la Tribunalul Constanța în Registrul de transcripțiuni, s-a convenit asupra împărțirii patrimoniului SC „F.C.”, urmare decesului coasociatului P.C. Printre altele, s-a menționat că ceilalți doi asociați, G.C. și T.C. „nu vor avea niciodată vreo pretențiune asupra proprietăților particulare ale defunctului și anume (..) din str. Fructelor, cumpărate de la dl. S. (..)”. Potrivit adresei nr. 16386 din 1 iunie 1999 emisă de Serviciul Cadastru - Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Constanța, imobilul din str. Fructelor (denumire consemnată în planul orașului Constanța din anul 1896) a fost înscris în planul cadastral din anul 1936 cu adresa Carol colț cu str. Negru Vodă (fostă str. Fructelor), actualmente situat în bd.

Tomis, figurând în Registrul de proprietăți, vol. I, p.49, nr. crt.484. În procesul-verbal de carte funciară din 16 octombrie 1940, imobilul situat în str. Carol colț cu str. Negru Vodă a figurat ca fiind în proprietatea moștenitorilor P.C. și anume F.E. și P.G.E., iar prin certificatele de moștenitor, de calitate de moștenitor și actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat calitatea de moștenitori a reclamanților. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind consemnat la poziția 251 din anexa la decret, ca fiind situat pe str. I.V. Stalin (fostă str. Carol și actual bd. Tomis), proprietatea moștenitorilor lui C.P. și a fost identificat prin expertiza tehnică imobiliară efectuată de expert inginer M.B.

El este situat în prezent pe bd. Tomis, colț cu str. Negru Vodă și se compune din teren în suprafață de 166 mp, ocupat în întregime de o construcție formată din subsol, parter, etaj și mansardă. Terenul se află în proprietatea privată a municipiului Constanța, spațiul locativ în suprafață de 67,90 mp situat la etajul I se află în proprietatea privată a familiei B.C., iar restul imobilului se află în deținerea SC M.C. SA. Urmare situației juridice actuale astfel rezultate, prin încheierea de dezbateri din 25 noiembrie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RAEDPP Constanța, respingând și acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fond, acțiunea în revendicare a fost constatată întemeiată și a fost admisă. S-a reținut, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a imobilului de către stat, cât timp s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1948 în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire bucurându-se de o protecție specială, preluarea fiind contrară și dispozițiilor art. 480-481 C. civ. Imobilul revendicat a constituit locuința autoarelor reclamanților, astfel cum a rezultat din procesul-verbal din 16 octombrie 1940, dar mai ales din contractul de închiriere încheiat între Întreprinderea de locuințe „Locativa” și E.P.

pentru perioada 20 aprilie 1950-31 decembrie 1959. Prin urmare, s-a considerat că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil al statului atunci când obiect al naționalizării l-a constituit casa de locuit a proprietarului și familiei sale. Prin decizia Prefectului județului Constanța nr. 49 din 4 februarie 1991 s-a înființat SC R.O. SA, iar prin decizia nr. 124/1991 s-a stabilit transmiterea unor imobile, printre care și imobilul revendicat, din administrarea RA C.U.C. în administrarea societății nou înființate. SC R.O. SA a devenit SC M.C.

SA, societate cu capital de stat, care s-a privatizat ulterior, așa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 aprilie 1996. Prin urmare, la data transferării dreptului de administrare asupra unor imobile, chiar dacă transferul s-a făcut cu plată, societatea avea capital de stat, neputându-se reține că Statul, prin Prefectura județului Constanța, a înțeles să transfere societății, înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra acestora, atât timp cât se prevede în mod expres în decizia nr. 124/1991 că SC R.O. SA dobândește doar un drept de administrare. Așadar, s-a constatat că nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul SC R.O.

SA și, ulterior, în patrimoniul SC M.C. SA, privatizată integral. Chiar dacă prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a statuat asupra legalității deciziei prefectului nr. 124/1991 și a procesului de privatizare a SC M.C. SA, acestea nu au condus la o altfel de concluzie decât cea exprimată mai sus. În considerentele acestor hotărâri, ce au dobândit autoritate de lucru judecat deoarece sprijină și concordă cu dispozitivul, s-a reținut că înstrăinarea de acțiuni, care sunt fracțiuni ale capitalului social, conferă titularului anumite drepturi în condițiile legii, iar nu un drept de proprietate asupra activelor societății. Prin urmare, SC M.C. SA nu a dobândit în cadrul procesului de privatizare imobile prin acte de înstrăinare cu titlu particular, în sensul art. 46 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu are calitatea de subdobânditor și nu poate opune nici buna sa credință în cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește susținerea pârâtei SC M.C. SA, exprimată în cadrul concluziilor orale, în sensul că actul intitulat „tranzacție și desfacere de societate” exhibat de reclamanți, nu poate fi considerat titlu de proprietate, s-a reținut că prin intermediul acțiunii în revendicare, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv. Prin urmare, acțiunea în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate, iar reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate.

În această materie, prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzarea, donația, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior, cum ar fi hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacție, actul invocat de reclamanți făcând parte din această ultimă categorie, astfel că susținerea pârâtei a fost găsită nefondată. Constatând așadar că titlul reclamanților este preferabil, tribunalul a admis acțiunea în revendicare. În ceea ce privește apartamentul dobândit în proprietate de familia B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că titlul acestora a fost validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind respinsă acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, deși preluat în mod abuziv de stat, nu mai poate fi restituit în natură adevăratului proprietar.

Pe de altă parte, CEDO a reținut în mod constant în jurisprudența sa că „vânzarea de către stat a bunului altui semen către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1” (Hotărârea Stoian și alții contra României nr. 57001/2000; Hotărârea Păduraru contra României nr. 63252/2000; Hotărârea Porțeanu contra României nr. 4596/03). În condițiile în care restituirea în natură a apartamentului dobândit de B.C. nu mai este posibilă, reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe, pentru acoperirea prejudiciului suferit fiind îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului preluat în mod abuziv de stat.

Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale societății și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care ar fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. Dreptul intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate este consacrat în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și „utilitatea publică”. În absența acestui drept, art. 1 nu ar sigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un scop legitim, de utilitate publică, ci este necesar și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, urmare exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar valabilitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă, restituirea se va face prin echivalent. Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți, care au fost privați nelegal de proprietatea asupra imobilului preluat abuziv de stat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că a fost respinsă excepția având acest obiect, invocată de pârât.

Apartamentul în discuție a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară G.G. la suma de 109.800 euro sau 458.964 lei și niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la valoarea astfel stabilită. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 15/C din 27 ianuarie 2010, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Consiliul local al municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța și SC M.C. SA împotriva sentinței tribunalului. Prin decizia nr. 98 din 13 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâți împotriva deciziei pronunțată în apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că prima instanță a fost învestită, în urma disjungerii cererii de intervenție în interes propriu formulată de I.E., B.I., F.M. și F.V.G.A., cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Având în vedere temeiul juridic al acțiunii, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dând preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților. Această soluție a fost menținută de instanța de apel care, prin considerentele hotărârii, a făcut trimitere atât la dispozițiile dreptului comun, cât și la prevederile Legii nr. 10/2001, reținând că, în raport de împrejurarea că în „niciunul dintre procesele desfășurate anterior între părți conform Legii nr. 10/2001 nu s-a analizat fondul dreptului litigios – respectiv legalitatea preluării bunului reclamanților de către stat, natura dreptului de administrare dobândit de autoarea pârâtei SC M.C.

SA asupra imobilului în litigiu și nici modalitatea concretă de reparare a prejudiciului suportat de reclamanți - (nefiind emisă până în prezent nicio dispoziție care să constate dreptul reclamanților la despăgubiri, în condițiile în care pârâta deținătoare a contractului ar fi fost privatizată cu respectarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001), în mod corect prima instanță a reținut că apelanta pârâtă SC M.C. SA nu poate opune reclamanților, cu autoritate de lucru judecat, existența unui titlu de proprietate mai bine caracterizat decât cel exhibat de reclamanți cu privire la imobilul în litigiu”. În aceste condiții, s-a constatat că instanța de apel a schimbat cauza soluționând acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

în raport de prevederile legii speciale de reparație. În măsura în care pretențiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra aplicării în cauză a prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a constatat încălcarea principiului disponibilității rezultat din prevederile art. 298 raportate la cele ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel s-a limitat la a constata că pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată au fost soluționate corect de prima instanță din perspectiva Legii nr. 10/2001, deși reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile pe dispozițiile acestui act normativ.

Pe de altă parte, pentru ca instanța de recurs să facă o corectă aplicare a legii, potrivit art. 314 C. proc. civ., trebuie ca situația de fapt să fie pe deplin stabilită. Or, instanța de apel nu a administrat toate probele necesare privind dovada dreptului de proprietate al reclamanților potrivit dreptului comun și nu în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa cum greșit s-a procedat, ceea ce presupune depunerea actelor juridice translative de proprietate în baza cărora autorii reclamanților au dobândit proprietatea imobilului în litigiu. Aceasta întrucât actele invocate de reclamanți nu fac dovada dreptului de proprietate față de terți.

Astfel, tranzacția, ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este însoțită de actul juridic translativ de proprietate, face dovada dreptului de proprietate numai între copartajanți iar, în ceea ce privește procesul verbal de înființare a cărții funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de asemenea, nu i se poate recunoaște decât caracterul declarativ de drepturi și nu constitutiv, față de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul 1940, întrucât cărțile funciare provizorii înființate în ideea realizării unui sistem unic și unitar de carte funciară pe întreaga țară, potrivit Legii nr. 93/1933, nu au fost transformate în cărți funciare propriu-zise, conform dispozițiilor art. 172 din Decretul-lege nr. 115/1938, din cauze obiective, acestea fiind transformate în cărți de publicitate provizorie, potrivit Legii nr. 242/1947.

În acest ultim sistem, notările au fost făcute în scop de opozabilitate față de terți, fără însă a garanta și existența sau valabilitatea dreptului de proprietate. În raport de aceste împrejurări, s-a impus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va avea loc cu respectarea limitelor judecării apelului impuse de art. 294 C. proc. civ. și se va respecta cadrul procesual stabilit de părți prin cererea introductivă, respectiv părțile, cauza și obiectul cererii, precum și regulile juridice aplicabile acestuia, potrivit principiului disponibilității. Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse și se vor analiza toate mijloacele de apărare invocate de părți, inclusiv motivele de ordine publică invocate în recurs.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, prin decizia nr. 61/C din 3 mai 2012 a apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța și, în consecință, a respins acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu această entitate. A respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul local, Municipiul Constanța și SC M.C. SA. A menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește pe pârâta R.A.E.D.D.P. Constanța. A obligat pe intimații – reclamanți la 1205 lei cheltuieli de judecată către Municipiul Constanța prin Primar, precum și la 10.465 lei cheltuieli de judecată către SC M.C.

SA. Primind cauza în rejudecare, instanța de apel a trasat principalele dezlegări în drept care i se impun, în speță, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. O primă chestiune tranșată s-a referit la faptul că în cererea de chemare în judecată fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele nu s-ar putea fundamenta – utilizând analogii specifice raționamentului juridic – pe normele statuate de legiuitor printr-o lege specială reparatorie, care definesc sfera actelor ce atestă dreptul de proprietate.

Așadar, în recurs s-a decis, în această cauză, că prezumțiile legale trase din prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, referitoare la existența și/sau întinderea dreptului de proprietate consemnat în actul normativ sau de autoritate de preluare abuzivă (alin. (1)), precum și la deținerea bunului sub nume de proprietar de către persoana individualizată în actul de preluare (alin. (2)), nu se aplică în mod corelativ acțiunilor în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C. civ. Aceste prezumții, transpuse în primul ciclu procesual asupra faptului preluării bunului revendicat din patrimoniul autorului reclamanților, P.C., prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 – poz.251, au fost apreciate prin urmare ca inoperante în acest litigiu.

O a doua dezlegare a vizat negarea caracterului de titlu doveditor al dreptului de proprietate al înscrisului intitulat transacție și desfacere de societate, datat 18 martie 1902 și transcris în registrul Tribunalului Constanța sub nr. 178/1902. În primul ciclu procesual, teza probării indubitabile a titlului autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu s-a fundamentat pe argumente doctrinare, precum și pe cele de raționament juridic, deduse din încheierea ulterioară, la 24 august 1915, a actului dotal a fiicei lui P.C.

(care viza constituirea ca dotă a jumătate din averea prevăzută în actul transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 178 din 18 Martie 1902), precum și din înscrierea, 25 de ani mai târziu, a acestui imobil în regim de carte funciară (mențiunile datate 16 octombrie 1940 certificând deținerea imobilului de moștenitorii lui P.C., în indiviziune și în părți egale); toate acestea corelate cu situația rezultată din actul de preluare – Decretul nr. 92/1950, statul însuși atestând ca proprietar deposedat pe P.C. Deși la rejudecare intimații - reclamanți au solicitat îmbrățișarea aceleiași viziuni doctrinare privind sfera actelor juridice care definesc dreptul de proprietate, instanța de apel a constatat că, în cauză, nu poate ignora aserțiunea care a generat în esență casarea hotărârii și care a recunoscut tranzacției rol probator al dreptului real doar în raport cu copartajanții.

O a treia dezlegare în drept a completului de recurs a vizat rolul probator al procesului-verbal de înființare a cărții funciare provizorii, care față de cadrul normativ existent la momentul emiterii sale, în anul 1940, nu putea avea decât caracter declarativ de drepturi, iar nu unul constitutiv. Așa cum s-a arătat, în recurs s-a pornit de la faptul că notările pe temeiul Legii nr. 242/1947 se realizau în scop de opozabilitate față de terți, fără însă a se garanta existența sau valabilitatea dreptului de proprietate.

Pornind de la aceste premise, probele administrate în rejudecare au vizat identificarea unui titlu al autorului reclamantelor, altul decât cel care a prilejuit prima dezlegare, iar în urma demersurilor efectuate în vederea prezentării actelor juridice anterioare transacției din 1902, consemnate în aceasta ca fiind premergătoare și cu deplină legătură asupra averii fraților C., curtea a constatat că nu au putut fi regăsite în evidențele Arhivelor Naționale actul de asociere autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. 1057/1891 privind constituirea societății în nume colectiv ,,F.C.’’ și nici actul de împărțeală autentificat sub nr. 677/1891. În absența acestor înscrisuri și în situația în care procesul-verbal din 26 iulie 1897 al Consiliului Comunal Constanța (pct. 11 – fila 129 verso), la care s-a făcut trimitere în studiul documentar, nu se referă la terenul din bd.

Tomis aferent construcției revendicate – astfel cum au recunoscut și intimații - reclamanți – instanța de apel a constatat că nu s-a putut face dovada existenței unui drept de proprietate asupra acestui imobil, teren și construcție, a numitului P.C. Astfel, neputând fi identificat actul translativ de drepturi încheiat cu numitul S. (consemnat generic în tranzacția datată 18 martie 1902) și niciun titlu originar al lui P.C. asupra terenului aferent acestei construcții, s-a avut în vedere că nu s-a putut opune titlului societății pârâte un drept de proprietate anterior al autorului reclamanților, caz în care nu s-a putut analiza, în procedura comparării titlurilor, valabilitatea dreptului evocat de această societate.

Situația arătată, transpusă asupra celei ce rezultă din decizia civilă nr. 1348 din 22 februarie 2005 a Î.C.C.J. - Secția civilă și de proprietate intelectuală pronunțată în dosarul nr. 3781/2003, prin care s-a respins recursul reclamanților F. și B. în demersul fondat pe notificarea din 2 august 2001 (soluționată conform deciziilor nr. 172 și nr. 173 din 3 octombrie 2001 ale SC M.C.

SA), a reflectat o statuare irevocabilă asupra prezentelor pretenții în cererea de chemare în judecată înregistrată în 2000, suspendată conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 și repusă pe rol la 3 aprilie 2007. Astfel, în multiplele cauze derulate în legătură cu acest imobil, reclamanții nu au obținut vreo confirmare a dreptului propriu și nu se pot prevala în final de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterioară repunerii pe rol, care pe temeiul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale să le consacre dreptul. Aceste argumente, regăsite în apelurile Municipiului și Consiliului Local Constanța, respectiv al SC M.C.

SA, au condus la reformarea soluției primei instanțe vizând admiterea cererii reclamanților, în sensul respingerii ei, ca nefondată. Dată fiind soluția, instanța de apel a constatat că nu mai are relevanță distincția făcută în apelul societății pârâte cu privire la inexistența unei cereri de acordare de despăgubiri de către Statul român pentru spațiul locativ înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995 (ocupat de chiriașul cumpărător B.C. și pentru care a fost respinsă irevocabil acțiunea în nulitate a reclamanților). Întrucât decizia de casare nu a dat o soluție chestiunii prevalente a perimării prezentei cauze, invocate în apelul SC M.C.

SA, instanța de apel a găsit-o neîntemeiată, din moment ce procedura Legii nr. 10/2001 (în considerarea căreia s-a suspendat acțiunea în revendicare la 2 aprilie 2001, repusă pe rol la 3 aprilie 2007) înglobează toate demersurile procesuale ale persoanelor ce se consideră îndreptățite la măsura restituirii în natură, pentru a face posibilă acordarea ei. Aceasta a presupus, așadar, nu doar acoperirea perioadei generate de emiterea deciziei/dispoziției motivate a unității deținătoare, cu procedura administrativă și jurisdicțională aferentă, ci și pe cea creată prin atacarea în justiție a actelor de înstrăinare către terții subdobânditori, pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv a actelor de privatizare pretins nelegale.

Cum de esența acțiunii în revendicare era identificarea acelor părți din imobil ce puteau face obiectul restituirii în natură (în procedura de drept comun sau în cea specială), toate aceste litigii anterioare s-a constatat că se subsumează din punct de vedere temporal suspendării operate în temeiul art. 47, astfel că judecata irevocabilă asupra dreptului chiriașului cumpărător, survenită abia la 23 aprilie 2008 (decizia civilă nr. 133/2008 a Curții de Apel Constanța) excludea la momentul repunerii pe rol intervenția perimării. În fine, cât privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Constanța, instanța de apel a apreciat că acesta este fondat pe aspectul lipsei calității sale procesuale pasive.

În jurisprudența Înaltei Curți s-a conturat o practică raportată la noile coordonate legislative date prin Legea nr. 10/2001, în ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului român în acțiunile în revendicare formulate pentru imobilele preluate de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, arătându-se că odată cu intrarea în vigoare a noii legi (chiar dacă aceasta nu se aplică procedurilor inițiate anterior adoptării ei), legiuitorul a urmărit să instituie o modalitate de soluționare unitară a cazurilor în care se impune - potrivit dreptului comun sau procedurilor speciale - acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de stat.

Acest nou cadru de reglementare dat de dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca și faptul că în compararea de titluri intervine însuși regimul de proprietate privată al entităților publice care dețin bunurile imobile (în speță, Municipiul Constanța), conform Legii nr. 213/1998, ori dreptul de proprietate al persoanelor fizice sau juridice subdobânditoare, au condus la concluzia că statul, ca entitate publică, nu mai poate fi chemat în acțiunile în revendicare pentru cazurile în care nu deține el însuși bunul în litigiu. De altfel, în speță, pârâtul a indicat pe titularul dreptului real (de administrare) exercitat asupra imobilului, în persoana societății pârâte, care l-a și înstrăinat în parte chiriașului cumpărător, caz în care instanța a reținut ca întemeiat și apelul acestei părți, pe principalul argument legat de lipsa calității sale procesuale pasive.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A., solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și SC M.C. SA împotriva sentinței tribunalului, ca nefondate. Au considerat că în mod greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 480 din vechiul C. civ. și a regulilor și principiilor ce guvernează materia revendicării imobiliare, instanța de apel a reținut că nu ar opune un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de pârâți asupra imobilului în litigiu. Au arătat că se legitimează în cauză în calitate de moștenitori ai autoarei lor P.E., fiica lui C.P.

Au solicitat a se observa că imobilul a aparținut fraților C. (P., G. și T.), iar urmare decesului lui C.P., în anul 1902 s-a întocmit actul juridic denumit „Tranzacție și desfacere de societate”, transcris sub nr. 178, prin care s-a convenit asupra împărțirii patrimoniului societății „F.C.”, făcând ulterior referire la actul dotal autentificat sub nr. 1458 din 24 august 1915, transcris sub nr. 2128 în Registrul Tribunalului Constanța. În continuare, au arătat că imobilul la care fac referire actele menționate este cel situat în prezent în b-dul Tomis și că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Raportat la aspectele menționate, recurenții au precizat că titlul de proprietate al autoarei lor asupra imobilului revendicat este reprezentat de Actul dotal autentificat sub nr. 1458 din 24 august 1915 și transcris sub nr. 2128/1915 în Registrul de transcrieri al Tribunalului județului Constanța.

Pornind de la prevederile art. 1233, art. 1234 alin. (1) și art. 1235 C. civ. de la 1864, au solicitat a se observa că la momentul căsătoriei sale, autoarea lor, P.E. a înțeles a-și constitui ca dotă bunurile ce făceau parte din averea sa la acel moment, inclusiv imobilul în litigiu, care a dobândit astfel caracterul de bun dotal, urmare convenției intervenite între aceasta și sora sa, E.P.F., în calitate de moștenitoare ale lui P.C. Au arătat că dovada dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare se face potrivit unor reguli, conform cărora titlul de proprietate poate fi orice act juridic prin care se recunoaște existența dreptului, opozabil erga omnes, iar posesia cea mai bine caracterizată este determinantă.

Au mai precizat că în materia revendicării, prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzare, donație, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului ci și cel declarativ care recunoaște un drept anterior. În acest context, au considerat că atâta vreme cât prin actul dotal se recunoștea existența la momentul căsătoriei în patrimoniul autoarei lor a imobilului în litigiu, acest act juridic face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Potrivit principiului nemo plus juris ad alium tranfere potest, quam ipse habet, au apreciat că titlul de proprietate al autoarei lor este preferabil celui al autorului intimatei – pârâte SC M.C. SA.

Pornind de la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, au solicitat a se observa că Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost preluat imobilul revendicat, nu a constituit un mijloc legal de dobândire a acestuia de către stat, în condițiile în care preluarea s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1948, preluarea fiind totodată contrară și dispozițiilor art. 480-481 din vechiul C. civ. În raport de aceste considerente, au menționat că nu se poate susține că la data constituirii SC M.C. SA, succesoarea unei alte societăți comerciale cu capital integral de stat, respectiv SC R.O. SA, statul a transferat acesteia un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului recurenților, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 124/1991 s-a dobândit de către societatea comercială numai un drept de administrare asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește nulitatea recursului invocată de apărătorii intimatei – pârâte SC M.C. SA, această excepție nu poate fi primită, constatându-se că parte din criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul este însă nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin expresia „judecătorii fondului” se înțelege atât judecătorii de la instanța sesizată după casarea cu trimitere, cât și judecătorii din recurs, în caz de casare cu reținere sau în caz de modificare.

Prin urmare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat problema de drept în speță, cât și asupra necesității de a se administra anumite probe, instanța de trimitere trebuind să reia judecata procesului, făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată prin casare sau modificare și ținând seama de indicațiile date de instanța de recurs, în legătură cu cele două aspecte menționate. Instanța de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanței de recurs. În sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu.

Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului. În acest sens, sunt și reținerile cuprinse în motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 332/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Or, în cazul în speță, prin decizia de casare s-au tranșat aspectele juridice ale înscrisurilor de proprietate, reținându-se că trebuie administrate probele necesare privind dovada dreptului de proprietate al reclamanților potrivit dreptului comun, ceea ce presupune depunerea actelor juridice translative de proprietate în baza cărora autorii reclamanților au dobândit proprietatea imobilului în litigiu, întrucât actele de care s-au prevalat reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate față de terți.

S-a stabilit astfel irevocabil că tranzacția, ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este însoțită de actul juridic translativ de proprietate, face dovada dreptului de proprietate numai între copartajanți, iar procesului verbal de înființare a cărții funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de asemenea, nu i se poate recunoaște decât caracterul declarativ de drepturi și nu constitutiv, față de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul 1940, notările fiind făcute în scop de opozabilitate față de terți, fără însă a garanta și existența sau valabilitatea dreptului de proprietate. În rejudecare însă recurenții nu au depus altceva decât actul dotal întocmit pe baza tranzacției din anul 1902, asupra căruia instanța de casare s-a pronunțat în sensul că nu are valoare translativă de proprietate.

Așadar, în raport de considerentele de mai sus, se reține că instanța de apel era obligată a ține cont de statuările din decizia de casare, ceea ce a și făcut prin pronunțarea deciziei atacate. Nu pot fi primite astfel motivele de recurs referitoare la caracterul titlului recurenților, care au primit o dezlegare obligatorie, după cum nu mai prezintă relevanță în acest context nici criticile care privesc preluarea abuzivă a imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 și nici cele referitoare la titlul pârâtei SC M.C. SA. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., precum și solicitarea apărătorului SC M.C. SA, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligați recurenții la plata sumei de 2000 lei către intimata – pârâtă, cu aplicarea prevederilor alin. (3) al articolului menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A. împotriva deciziei nr. 61/C din 3 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă. Obligă pe recurenți la 2000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata – pârâtă SC M.C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013.