ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2883/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2883/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 2 decembrie 1999,

R.Ș.A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Consiliul local al

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice - să dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren, în suprafață de 526,

23 mp - situat în Mamaia, lotul 18, careul 18, care a aparținut autoarei sale

P.F.

Cum, susține

reclamantul, terenul este ocupat de construcții, se solicită obligarea

pârâtelor de a-i atribui, în compensare, un teren echivalent ca suprafață și

valoarea de circulație, ori de a-i achita valoarea de piață a nemișcătorului.

Totodată, prin

cererea introductivă, reclamantul a solicitat să se dispună refacerea actului

de proprietate care nu se mai găsește în Arhivele Statului, având la bază

Certificatul nr. 5370 din 12 februarie 1998 și adresa din 1 aprilie 1998 a

Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța, cerere ulterior

nesusținută.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința nr. 615 din 12

septembrie 2000, a admis în parte cererea și în consecință i-a obligat pe

pârâți să-i achite reclamantului contravaloarea terenului, astfel cum a fost

stabilită prin raportul de expertiză, de 932.068.574 lei.

A respins ca rămas

fără obiect, capătul de cerere, vizând refacerea titlului de proprietate.

A respins, ca

nefondate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor de a-i lăsa

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul precum și de

a-i atribui în compensare o altă suprafață de teren.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că Decizia nr. 22043 din 24

octombrie 1958 a Sfatului Popular Constanța, a fost greșit aplicată întrucât

aceasta viza fie pe cei care nu au achitat prețul terenului, fie pe

beneficiarii care nu au construit în termenul de 6 ani stabilit prin această

decizie.

Or, se arată, probele

atestă că autoarea reclamantului a achitat integral prețul terenului iar, în

ceea ce privește obligația de a construi, în sarcina acesteia nu se poate

reține vreo culpă în condițiile în care, în anul 1938 - prin Decretul-lege nr.

4215 - s-a interzis ridicarea oricărei construcții în zona de graniță a

României.

Prin Decizia nr.

127/C din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelul pârâților și schimbând în tot sentința, a respins acțiunea, ca

nefondată.

Recursul declarat de

reclamant, împotriva acestei hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă care, prin Decizia nr. 3656 din 12 septembrie

2013, a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, reținând că s-a procedat la judecată în absența reclamantului care,

nu a fost citat la domiciliul indicat prin cererea introductivă, cu încălcarea

prevederilor art. 85 și 107 C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 4/C din 29 ianuarie 2014 a

admis apelurile declarate de pârâți împotriva Sentinței civile nr. 615 din 12

septembrie 2000 a Tribunalului Constanța care, a fost schimbată în parte, în

sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, prin hotărâri

irevocabile, pronunțate într-un alt litigiu, s-a respins cererea reclamantului

- formulată în procedura Legii nr. 10/2001 - vizând restituirea în natură a

terenului ori acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reținându-se că

nemișcătorul nu a fost preluat abuziv de către stat ci, urmare unei rezoluțiuni

de drept a contractului de vânzare-cumpărare.

Numai într-o singură

ipoteză, se mai arată, potrivit reglementărilor actuale s-ar putea relua

judecata fondului acțiunii de drept comun (suspendată în temeiul art. 47 din

Legea nr. 10/2001), respectiv aceea în care petentul ar renunța la calea

oferită de legea specială.

Această ipoteză

exclude însă situația în care s-a obținut deja o soluție definitivă și

irevocabilă pe calea legii speciale.

O asemenea

interpretare transpusă în reglementarea actuală respectă principiul de drept

procesual "electa una via non datur recursus ad alterum".

Dar, această

argumentație este valabilă numai în situația în care reclamantului i se aplică

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și acesta are posibilitatea, pe calea

procedurii speciale, să prezinte în mod efectiv unei instanțe susținerile sale

privind dreptul de proprietate pe care pretinde că îl are asupra unui imobil

revendicat.

În situația în care

instanța respinge pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001 pentru motivul că legea specială nu i se aplică întrucât imobilul

nu a fost preluat de către stat, rezultă că în realitate nu se pune problema

alegerii reclamantului între diferite căi de valorificare a pretențiilor sale,

acesta neavând la dispoziție procedura prevăzută de legea specială. El nu are

astfel nici posibilitatea să susțină în fața instanței îndreptățirea sa de a

reintra în posesia imobilului revendicat.

Ca urmare, într-o

asemenea situație, după reluarea judecății, instanța este chemată să analizeze

fondul acțiunii în revendicare, această concluzie fiind în acord și cu cele

stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, pentru a asigura accesul efectiv al

reclamantului la o instanță în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În consecință, în

prezenta cauză este necesar a se analiza în primul rând dacă reclamanții

prezintă un titlu de proprietate pentru imobilul în cauză.

Astfel, numita P.F. a

dobândit în proprietate imobilul în litigiu, prin cumpărare de la Primăria

Constanța în anul 1936.

În cuprinsul

contractului se stabileau două obligații suplimentare ale cumpărătorului,

respectiv aceea de a construi o casă de locuit sau vilă în termen de 4 ani,

termen prelungit ulterior la 6 ani, precum și aceea de a contribui cu 25% din

toate cheltuielile edilitare ale primăriei pentru trotuar și strada din

direcția terenului.

În continuare, se

stabilea că nerespectarea vreunei obligații a cumpărătorului atrage rezilierea

de plin drept a contractului și reintrarea în posesia terenului de către

vânzător fără nicio judecată și nici altă formalitate.

Ulterior, terenul a

trecut în proprietatea statului conform Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie

1958, emisă de fostul Sfat Popular al orașului Constanța cu motivarea că

beneficiarii acestor terenuri nu au achitat prețul și nu au edificat

construcții, în termenul stabilit de vânzător.

Dacă plata prețului

nu este contestată, pârâții au susținut că nu a fost respectată obligația de

edificare a construcției în termenul contractual, împrejurare care la rândul

său nu a fost contestată de reclamanți care, nu au dovedit contrariul.

Se pune problema

astfel a efectelor pactului comisoriu inserat în contractul invocat drept titlu

de proprietate.

În acest sens, se

arată, trebuie avut în vedere că existența pactului comisoriu de gradul IV

inserat în contract nu este contestată, ceea ce se contestă fiind efectele

acestuia.

Dar, pactul comisoriu

de gradul IV este clauza prin care părțile prevăd că în cazul neexecutării

obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără acțiune în

justiție și fără nicio altă formalitate prealabilă, nemaifiind necesară nici

punerea în întârziere. Ca atare, în condițiile existenței unui pact comisoriu

de gradul IV, contractul se desființează imediat ce obligația unei părți nu a

fost îndeplinită în termen.

Pactele comisorii

sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că urmăresc să

reducă sau chiar să înlăture rolul instanței judecătorești în pronunțarea

rezoluțiunii contractelor.

Prin urmare,

desființarea contractului operează de drept, fără a fi necesară o hotărâre

judecătorească în acest sens, numai ca efect al unei împrejurări obiective,

neexecutarea obligației de către una din părți. În plus, pactul comisoriu de

gradul IV este prevăzut expres în contract, terenul fiind înstrăinat numai în

scopul construirii unei locuințe, aceasta fiind condiția esențială la

perfectarea contractului, și nu s-a prevăzut nicio clauză de neexecutare a

obligației de construire, astfel că în cazul nerealizării obligației

cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea vânzătorului.

Așadar, conchide

instanța de trimitere, nu prin Decizia fostului Sfat Popular al Orașului

Constanța nr. 22043/1958 ar fi operat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare. Rezoluțiunea a operat de drept la expirarea termenului de

patru ani, prelungit la șase ani, până la care autorul reclamanților trebuia să

edifice construcția și să achite prețul. Decizia nu a făcut decât să constate

această situație considerând că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul

comunei și deci a statului și să-l preia din detențiunea autorului

reclamanților.

Împrejurarea că actul

prin care creditorul și-a manifestat în concret voința de a pune în practică

sancțiunea rezoluțiunii, este un decret sau o decizie nu are nicio relevanță,

în raport de faptul că această sancțiune derivă din contractul de

vânzare-cumpărare valabil încheiat de părți și care a operat la momentul

expirării termenului prevăzut pentru executarea obligației, deci, anterior

emiterii decretului/deciziei.

Un astfel de pact

comisoriu există și în actul de vânzare-cumpărare, invocat de reclamanți ca

titlu de proprietate al autorului lor care prevede în mod expres că

nerespectarea vreunei obligații luate de cumpărător, atrage rezilierea de plin

drept a vânzării.

Este adevărat că în

perioada executării contractului, erau în vigoare prevederile Legii pentru

crearea zonelor militare (Legea nr. 4215/1938 publicată în M. Of. nr.

293/16.12.1938 și Regulamentul pentru aplicarea acestei legi, publicat în M.Of.

nr. 177/3.08.1939).

Actul normativ

indicat nu crea însă o interdicție de a se construi în stațiunea Mamaia ci stipula

că Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei "pot

interzice prin decizie ministerială" ridicarea de construcții.

Or, reclamanții nu au

produs nicio dovadă din care să rezulte că autorul lor ar fi întreprins vreun

demers pentru a începe executarea construcției, respectiv întocmirea

proiectului sau solicitarea autorizației de construire de la fosta

"Administrație Municipală" sau că vreuna din autoritățile vremii i-ar

fi interzis ridicarea construcției.

Ca atare, în lipsa

dovezilor referitoare la astfel de demersuri, reclamanții nu pot invoca

ineficiența pactului comisoriu, întrucât autorul lor nu s-a aflat la adăpostul

unor evenimente de forță majoră care să îl fi împiedicat, în mod real și

absolut, să-și execute obligația de a construi.

Aceeași instanță,

prin Decizia nr. 35/C din 5 mai 2014, a dispus completarea dispozitivului

Deciziei civile nr. 4/C din 29 ianuarie 2014, în sensul că i-a obligat pe

intimații reclamanți să achite apelanților pârâți Municipiul Constanța și

Consiliul local al Municipiului Constanța, suma de 810 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reținând omisiunea instanței, ceea ce atrage incidența

prevederilor art. 281

2

(1) C. proc. civ., cu consecința obligării

părții a cărei culpă procesuală a fost reținută, la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de adversar în apel și recurs, conform chitanțelor de plată

a onorarilor de avocat, aflate la dosar.

În cauză, împotriva

ambelor decizii, a declarat recurs în termen legal, reclamantul R.Ș.A. care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în

vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârile date în apel,

după cum urmează:

- instanțele au

reținut greșit și fără niciun temei, faptul că titlul de proprietate al

autoarei sale, P.F., ar cuprinde un pact comisoriu de gradul IV, care ar fi

condus la rezoluțiunea de plin drept, a contractului încheiat în anul 1936.

Astfel, se arată,

prin extrasul emis de Arhivele Naționale se face dovada cumpărării terenului de

526,23 mp, fără a rezulta existența vreunui pact comisoriu.

Or, susține

recurentul, onus probandi incumbit actori, cel ce face o propunere înaintea

judecății, fiind ținut să o dovedească.

- judecătorul

fondului nu putea reține, fără a încălca prevederile art. 983 și 984 C. civ.,

că încheierea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare pentru terenurile din

stațiunea Mamaia, s-a realizat sub auspiciile hotărârii Consiliului Comunal din

30 decembrie 1905, care a impus înstrăinarea lor sub condiția rezolutorie a

ridicării unei construcții în decurs de 4 ani de la încheierea actului, atâta

vreme cât succintele mențiuni regăsite în baza arhivistică nu creează o

relaționare cu actul administrativ amintit.

- hotărârea prin care

s-a soluționat apelul cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, cum

nu există nicio dovadă în privința unui presupus pact comisoriu de gradul IV,

motivarea instanței este extrem de "criticabilă", în condițiile în

care preluarea unui imobil nu poate fi decât expresă, nicidecum subînțeleasă ori

tacită.

- s-au acordat

greșit, urmare completării dispozitivului Deciziei nr. 4/C din 29 ianuarie

2014, cheltuielile de judecată pentru faza recursului, încălcându-se

"autoritatea de lucru judecat" a Deciziei nr. 3656 din 12 septembrie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-o etapă procesuală

anterioară.

- greșită este și

obligarea reclamantului la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel, în condițiile în care soluția instanței de trimitere este

"fundamental" nelegală.

Recursul formulat de

reclamant împotriva celor două decizii date de instanța de trimitere, se

privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Prin apărările

formulate în decursul soluționării cauzei cât și prin motivele de recurs,

reclamantul se prevalează de imposibilitatea obiectivă de a se depune la dosar

contractul de vânzare-cumpărare in extenso, al imobilului în litigiu, pentru a

afirma inexistența vreunui pact comisoriu de gradul IV, instituit la data înstrăinării.

Din analiza amplului

material probator al cauzei rezultă însă, fără echivoc, că scopul declarat al

parcelării zonei plajă a Stațiunii Mamaia, a fost acela al vânzării loturilor

rezultate din această parcelare, cu condiția expresă ca beneficiarii acestor

contracte să construiască, case de locuit și de agrement, într-un termen de 4

ani, prelungit apoi la 6 ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile

edilitare.

Condițiile generale

de vânzare-cumpărare ale tuturor loturilor rezultate urmare parcelării plajei

Mamaia, au fost stabilite prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al

Primăriei Constanța - aprobată ulterior prin Decretul nr. 76/1906 - în care se

stipula expres condiția edificării, unei locuințe ori vile de agrement, sub

sancțiunea rezilierii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără

nicio formalitate ori punere în întârziere.

Este cazul clasic al

rezoluțiunii pentru neexecutare, denumită pact comisoriu, ce derogă de la

prevederile art. 1021 C. civ. de la 1864, în sensul reducerii sau chiar

înlăturării rolului instanței judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii

contractelor.

Or, terenul în

litigiu (suprafața de 526,23 mp situat în lotul 18, careul 18 al plajei Mamaia)

face parte din suprafața totală determinată și delimitată prin Decizia nr.

25/1905, mai sus invocată, situație care a condus la concluzia corectă a

instanței de apel că și contractul F.P., autoarea reclamantului, s-a încheiat

în aceeași termeni, respectiv obligația cumpărătorului de a edifica o locuință,

în termenul stipulat.

Ca atare, nu prin

decizia invocată (nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța)

a operat rezoluțiunea, aceasta nefăcând decât să constate sancțiunea legală, ce

a operat de drept, pentru înstrăinările în legătură cu care cumpărătorii nu

și-au respectat obligațiile contractuale, sancțiune ce derivă din aceste

contracte.

Nu se poate reține

nici imposibilitatea absolută și obiectivă de edificare a unei construcții, pe

criteriul istoric al Legii pentru crearea zonelor militare (Decretul-lege nr.

4215/1938, publicat în M. Of. nr. 293/16.12.1938) în condițiile în care actul

normativ nu a creat o interdicție de a se construi în zona stațiunii Mamaia ci

stipula doar că Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei "pot

interzice prin decizie ministerială" ridicarea de construcții.

În contra apărărilor

pârâților care, se apreciază că au făcut dovada existenței pactului comisoriu

stipulat de altfel în clauzele tuturor contractelor încheiate în anul 1936, în

legătură cu loturile situate în parcelarea zonei plajă din Stațiunea Mamaia,

consemnate în planul cadastral al anilor 1936 - 1938, reclamantul nu a produs

nicio dovadă în sensul că autoarea sa ar fi întreprins vreun demers pentru a

începe executarea construcției sau măcar ar fi intenționat acest lucru prin

solicitarea autorizației de construire de la Administrația Municipală.

Dar, acțiunea în

revendicare a reclamantului, nu putea fi admisă și din alt considerent.

Astfel, în

reglementarea Codului civil de la 1864, aplicabil cauzei, revendicarea este o

acțiune reală, întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cerere

predarea posesiunii unui bun, de către cel ce se pretinde proprietarul lui.

Ca atare,

revendicarea este legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă

și "îl urmărește" în mâinile oricui s-ar găsi.

Așadar, dacă prin

probele administrate, revendicantul face dovada că este adevăratul proprietar

al imobilului, acesta va reveni în patrimoniul său, restituirea bunului fiind

principalul efect al acțiunii în revendicare.

Or, din probele

administrate în cauză rezultă că suprafața de teren revendicată nu mai este

aceeași pe care reclamantul pretinde că autoarea sa a dobândit-o în anul 1936.

Astfel, actele cauzei

atestă că terenul revendicat este afectat de construcțiile hotelului și

restaurantului M., cât și de terase amenajate, spații verzi și alei de

circulație.

În consecință, sub

toate aspectele învederate, acțiunea în revendicare nu putea fi primită.

Nici criticile vizând

greșita obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată,

reprezentând onorariile de avocat achitate de pârâți în diferite etape

procesuale, nu pot fi primite, din perspectiva dispozițiilor art. 274 (1) C.

proc. civ. de la 1865.

Potrivit textului mai

sus citat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Or, chiar dacă în

ciclul procesual anterior, reclamantului i-a fost admis recursul (pe

considerentul încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 85 și

107 C. proc. civ.) reținându-se că nu a fost corect citat, în rejudecare,

urmare evocării fondului, acțiunea formulată de acesta a fost respinsă, ca

nefondată, situație ce l-a plasat în poziția de parte "căzută în

pretenții", în raport cu cheltuielile de judecată efectuate de către

pârâți.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul formulat împotriva celor două decizii, urmează a se

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.Ș.A. împotriva Deciziei nr. 4/C

din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, și a Deciziei

nr. 35/C din 05 mai 2014 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN