ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4495/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4495/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea de chemare de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța la data de 18 martie 2008, reclamanții B.A.G. și V.P.E.l. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Constanța, municipiul

Constanța, prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța. în

principal, obligarea acestora Ia restituirea în natură și lăsarea în liniștită

posesie a imobilului în suprafață de 751,10 mp, situat în stațiunea Mamaia. și

în subsidiar, obligarea de a emite oferta de stabilire a măsurilor reparatorii

prin echivalent, eu cheltuieli de judecată.

În motivare au arătat că autorul lor,

B.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța,

achitând integral prețul vânzării,

Ulterior, imobilul a fost expropriat

prin Decretul nr. 69/1960, fără acordarea despăgubirilor cuvenite prin

instituirea acestei măsuri.

Reclamanții, în calitate de

moștenitori ai autorului lor, au formulat notificarea din 6 august 2001

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu a fost soluționată.

Prin sentința nr. 1240 din data de 26

noiembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția l civilă, a admis, în parte,

acțiunea civilă, a constatat calitatea de persoane îndreptățite ia măsuri

reparatorii a reclamanților, a respins, ca nefondate, cererile de restituire în

natură a terenului solicitat și de restituire în echivalent a unui imobil

similar și a dispus înaintarea dosarului în vederea soluționării notificării din

6 august 2001 către Comisia pentru stabilirea despăgubirilor, în vederea

determinării acestora.

În primul ciclu procesual a fost

pronunțată Decizia nr. 1/ C din data de 17 ianuarie 2011 de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin care au fosi respinse, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanții B.A.G. și V.P.E.I. și de pârâții primarul municipiului Constanța,

municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local ai municipiului Constanța

împotriva sentinței menționate anterior.

Hotărârea din data de 17 ianuarie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, a fost casată prin Decizia nr. 8335 din data de 24

noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În motivare, instanța supremă a

reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin clarificată prin administrarea

probatoriului, sub aspectul tuturor datelor care ar putea conferi certitudinea

identificării corecte a imobilului.

Instanța de trimitere trebuia să

stabilească modalitatea în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul

statului, să determine Locul unde este situat acesta solicitând relații de la

autoritățile statului competente în același sens cu privire și la

istoricul de rol fiscal al terenului, să se efectueze un plan de situație al

acestuia cu menționarea limitelor și a vecinătăților, parcela cadastrală să fie

descrisă prin totalitatea elementelor topografice, amplasarea tuturor

construcțiilor edificate, denumirile și destinațiile fiecărui corp de clădire.

Înalta Curte a mai dispus, prin

decizia de casare, să se determine dacă pe terenul în litigiu există alei

pietonale șj carosabile, daca sunt sau nu rețele de utilități urbane în zona

amplasamentului - trasee, dimensiuni, configurarea pe planul de situație a

aleilor și a spațiilor verzi, orice alte informații care vizează situația

imobilelor învecinate și care ar putea avea relevanță în privința rezolvării

condiției prevăzute de legea specială - lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea.

Instanța de casare a reținut ca datele

raportului de expertiză efectuat în cauză care evidențiază existența aleilor

pietonale și auto, a spațiilor verzi și a conductelor subterane nu pot fi

considerate pertinente pentru o analiză de substanță a raportului juridic

litigios, din moment ce nu a fost clarificată prima condiție de incidența a

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 191/ C din data de 4

octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția l civilă. În cel

de-al doilea ciclu procesual, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanții B.A.G. și V.P.E.l. și admis apelul formulat de pârâții primarul

municipiului Constanța, municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local al

municipiului Constanța, a fost schimbată hotărârea atacată, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată, cu acordarea cheltuielilor de

judecată în cuantum de 1.400 lei.

În motivare, instanța de apel, în urma

administrării probatoriului, a reținut că amplasamentul terenului menționat în

extrasul actului de proprietate încheiat de autorul reclamanților în anul 1914

cu Primăria Constanța a fost confirmat de relațiile comunicate de această

instituție prin adresele din 2000 și din 2012 în care s-a precizat că, în

raport de planul de parcelare al stațiunii Mamaia, terenul este situat la

nord-est de restaurantul C. și este afectat de lucrări de utilitate publică.

În considerarea acestor elemente,

instanța a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză tehnică

efectuat în cauză, inclusiv suplimentul acestuia dispus în apel, precum și

planul de parcelare al stațiunii Mamaia din anul 1914.

Curtea de Apel a reținut că terenul în

litigiu este situat pe plaja Mamaia și că părțile nu au contestat acest aspect.

Referitor la titlul de proprietate al

autorului reclamanților, instanța de apei a constatat ea deși acesta nu a fost

depus la dosarul cauzei în integralitate pentru a se putea verifica în concret

conținutul clauzelor convenite de părțile contractante, actul prin care

Primăria a înstrăinat terenul în litigiu, situat pe plaja Mamaia, a fost supus

termenilor prevăzuți în Decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al primăriei

Constanța, aprobat prin Decretul nr. 76/1906.

Acest act administrativ a instituit

obligația în sarcina cumpărătorului, respectiv a autorului reclamanților, de a

edifica în termen de patru ani o construcție pe terenul achiziționat, în caz

contrar convenția fiind desființată de drept, prin acțiunea pactului comisoriu

de gradul IV, inserată în contract.

În concret, actul de vânzare-cumpărare

al autorului reclamanților a fost desființat prin Decizia nr. 22043/1958, în

urma manifestării de voință a vânzătorului de a da eficiență pactului comisoriu

din cauza neîndeplinirii obligației asumate de cumpărător.

Instanța de apei a reținut că decizia

maî sus menționată nu constituie un act de naționalizare a imobilului și că

pentru intervalul cuprins între anii 1914-1941, dobânditorul nu a făcut dovada

că a depus diligențele necesare în vederea edificării construcției Ia care

se obligase prin încheierea actului translativ de proprietate.

De asemenea, s-a mai reținut că Legea nr.

4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile

necesare apărării țării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, iar autorul reclamanților nu a făcut niciun demers pentru a

construi, chiar dacă pentru această operațiune era necesar avizul M.A.N. și a M.A.M.

În concluzie, pe baza probelor

administrate, instanța de apel a constatat că terenul în litigiu nu a fost

expropriat prin Decretul nr. 69/1960 sau ca efect al unor măsuri impuse de

regimul comunist, dreptul de proprietate ieșind din patrimoniul autorului

reclamanților prin efectul acordului de voință al părților contractante.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții B.A.G. și V.P.E.l. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ., invocând mai multe aspecte de nelegalitate.

O primă critică adusă hotărârii

atacate constă în faptul că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că

terenul în litigiu este situat pe plaja stațiunii Mamaia, motiv pentru care

acestuia îi sunt aplicabile actele normative și administrative emise de

autorități, care condiționau achiziționarea imobilelor în acea zonă de

edificarea unei construcții, într-un anumit termen.

Reeurentul-reclamant a susținut că

terenul este situat în stațiunea Mamaia, în apropierea plajei și că a fost

identificat, în mod corect, în urma administrări: probatoriului în cauză.

Un alt motiv de nelegalitate s-a

referit la împrejurarea că imobilul nu a fost supus prevederilor Deciziei nr. 22043/1958

prin care au fost desființate toate contractele de vânzare-cumpărare a

terenurilor pe care cumpărătorii nu au edificat construcțiile în termenul

stabilit de părțile contractante și pentru care nu a fost achitat prețul

tranzacției.

Recurentul-reclamant a susținut că,

potrivit extrasului de pe actul translativ de proprietate emis de Arhivele

Naționale, autorul său a achitat integral prețul vânzării, de 225,33 Iei, motiv

pentru care nu poate fi incidență ipoteza neplății prețului prevăzută în

decizia menționată anterior.

Nici cea de-a doua ipoteză a Deciziei nr.

22043/1958 nu este aplicabilă în speță; deoarece în cauză nu s-a făcut dovada

existenței clauzei contractuale cu privire la desființarea de drept a

contractului de vânzare-cumpărare prin acțiunea pactului comisoriu de gradul IV

inserat prin acordul părților contractante, instanța de apel pronunțând

hotărârea pe baza unei prezumții simple.

De asemenea, s-a mai menționat că în

cazul în care această clauză contractuală ar fi fost inserată în actul de

vânzare-cumpărare, cu siguranță acesteia i s-ar fi aplicat normele prescripției

extinctive.

Reeurentul-reclamant a mai susținut că

Decizia nr. 22043/1958 este un act administrativ care nu poate desființa un act

civil, respectiv actul de proprietate al autorului său, motiv pentru care a

considerat că terenul a intrat în mod abuziv în patrimoniul statului în

perioada 1945-1989, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivii dispozițiilor art. 304 pet.8

și pct. 9 C. proc. civ., pe care reclamanții și-au întemeiat recursul,

„modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și. respectiv, când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii".

Prin Decizia de casare nr. 8335 din 24

noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a ordonat

instanței de apel să clarifice situația de fapt și de drept a imobilului în

litigiu, prin determinarea modalității de intrare a terenului în patrimoniul

statului, prin naționalizare sau expropriere, stabilirea cu precizie a

amplasamentului, prin schițe detaliat realizate și anexate la dosar, susținute

de relații solicitate de la toate autoritățile statului cu competență în

evidență, istoricul de rol fiscal, arhivarea tuturor datelor șl informațiilor

privind imobilele din unitatea administrativ-teritorială în cauză.

De asemenea, s-a mai dispus să se

stabilească, în mod concret, care este amplasamentul terenului în litigiu, cu

determinarea vecinătăților precise și descrierea parcelei cadastrale prin

menționarea totalității elementelor topografice, amplasării construcțiilor pe

teren, cu precizarea denumirii acestora, aleile pietonale și carosabile, orice

alte informații care vizează situația imobilelor învecinate și care ar putea

avea relevanță în privința condiției prescrise de legea specială, lucrările

pentru care a fost dispusa exproprierea și dacă aceasta a fost modalitatea de

preluare de către stat

Referitor la criticile de nelegalitate

aduse prin recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei atacate, instanța

constată că sunt fondate.

Examinând hotărârea vizată, se reține

că este fundamentată pe un probatoriu neconcludent și că, deși au fost

solicitate relații de la autorități și s-a dispus efectuarea unui supliment de

expertiză topografică în scopul identificării imobilului și a determinării

zonei în care este situat, nu a fost stabilită, în mod concret, situația de

fapt dedusă judecății, modalitatea de preluare a terenului de către stat și

nici regimul juridic al acestuia.

În concret, se reține că instanța de

apel nu a dispus efectuarea unei adrese la Arhivele Naționale pentru a se emite

contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța,

prin care autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, în scopul verificării împrejurării daeă în conținutul

acestuia s-a prevăzut clauza privind desființarea de drept a actului, prin

neîndeplinirea obligației de a construi în termenul prevăzut în Decizia nr. 25/1905

a Consiliului comunal al Primăriei Constanța.

Reclamanții au susținut că imobilul a intrat

în patrimoniul statului urmare emiterii Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960,

prin care s-a decis exproprierea terenurilor și a construcțiilor edificate pe

acestea, situate în orașul Constanța.

În raport de această împrejurare,

având în vedere că doar contractele de vânzare-cumpărare încheiate eu privire

la imobilele situate pe plaja Mamaia conțineau clauza desființării de drept

prin neîndeplinirea condițiilor impuse de Decizia nr. 25/1905 a Consiliului

comunal al primăriei Constanța, instanța de apel trebuia să verifice dacă

titlul de proprietate al autorului reclamantului era supus acestei dispoziții.

Prin recursul formulat, reclamanții au

susținut că, În mod greșit. Curtea de Apel a reținut că terenul este situai pe

plaja din Mamaia, când, în realitate, amplasamentul acestuia este în stațiune.

Dîn această perspectivă, instanța de

trimitere va trebui să determine cu exactitate locul în care este situat

imobilul în litigiu, pentru a se elimina contradicțiile mai sus menționate și a

se preciza dacă, în cauză, sunt incidente prevederile Deciziei nr. 25/1905

emisă de Consiliului comunal al Primăriei Constanța, cu privire la desființarea

de drept a contractelor de vânzare-cumpărare prin acțiunea pactului comisoriu

de gradul IV, obligație instituită, de altfel și prin decizia de casare,

referitoare Ia stabilirea modalității de intrare a terenului în patrimoniul

statului.

Pe de altă parte, instanța constată că

autorul recurentului, B.A. a decedat în anul 1924, ocazie cu care a fost emis

certificatul de moștenitor autentificat din 1974, în care figurează ea

succesori legali și reclamanții din prezenta cauză.

Față de această situație, instanța de

apel avea obligația de a verifica, prin administrarea probatoriului necesar,

dacă reclamanții mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.

Ia data exproprierii, respectiv 22 noiembrie 1960.

Înalta Curte reține că instanța de

apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare nici cu privire la

clarificarea aplicabilității în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001,

deoarece nu a administrat probatoriul pertinent și concludent necesar, în

scopul stabilirii situației juridice a imobilului, poziționarea exactă a

acestuia, condițiile în care a ieșit din patrimoniul autorului reclamanților și

nu a identificat alte cauze aflate pe rolul instanțelor, cu obiect similar

celui în speță.

În concluzie, se constată că instanța

anterioară a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv

pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (2) din același act

normativ va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenții-reclamanți B.A.G., V.P.E.I. împotriva Deciziei nr. 191/ C din data

de 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

5 octombrie 2013.