ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2008, sub nr. 1969/118/2008, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții B.A.G. și V.P.E.I. au solicitat instanței obligarea pârâților Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța la restituirea în natură a terenului în suprafață de 751,10 mp, ce constituia lotul nr. XX din careul XXIII, situat în Stațiunea M., la emiterea ofertei de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma acordării în compensare de alte bunuri sau servicii ori de stabilire a dreptului la despăgubiri pentru acest imobil și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1240 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanța, Stațiunea M., lot XX, careul XXIII, în suprafață de 751,10 mp, a respins ca nefondată cererea de restituire în natură a acestui bun și pe cea de atribuire în echivalent a unui alt teren și a stabilit îndreptățirea reclamanților la despăgubiri, acordate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu consecința obligării pârâților la înaintarea documentației la Comisia Centrală.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, că notificarea prin care reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată până la data introducerii acțiunii, ceea ce atrage incidența deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aplicarea art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat, s-a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, deoarece au calitatea de succesori ai proprietarului imobilului, respectiv defunctul B.A., iar preluarea terenului în proprietatea statutului a avut, în absența unor dovezi certe că acesta ar fi ieșit în mod legal din patrimoniul proprietarului, caracter abuziv.

Din adresa din 25 iunie 2000 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța, s-a reținut că terenul în litigiu este situat la sud-est de restaurantul C. și figurează înscris pe numele A.B., fiind afectat în prezent de alei de circulație auto și pietonale, spații verzi, cabluri electrice subterane, conducta subterană de apă rece și conducta subterană de canalizare; s-a constatat că situația de fapt actuală a terenului, în sensul afectării lui de amenajări de utilitate publică, a fost confirmată și prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză.

Referitor la modalitatea de preluare s-a apreciat că actele aflate la dosar conduc la reținerea ipotezei reglementată de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța nu poate fi aplicată contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru bunul litigios, deoarece prețul imobilului a fost achitat și nu se poate demonstra existența vreunui pact comisoriu care să atragă desființarea de drept a actului.

La stabilirea modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii, s-a avut în vedere că nu pot fi aplicate prevederile art. 1 alin. (1) și ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care consacră caracterul prioritar al restituirii în natură, pentru că imobilul este afectat de detalii de sistematizare, iar cererea de restituire prin echivalent nu poate fi admisă, câtă vreme la dispoziția Primarului municipiului Constanța nu se găsesc imobile sau alte bunuri ori servicii care pot fi acordate în compensare.

Apelurile declarate de părți împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 7/C din 07 noiembrie 2011. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că imposibilitatea restituirii în natură a terenului este un fapt necontestat de părți - în condițiile în care expertiza efectuată în cauză a stabilit gradul de ocupare al acestuia cu amenajări de utilitate publică - și că obligația de a asigura acordarea prin echivalent a unor bunuri sau servicii pentru imobilul imposibil de restituit în natură este stabilită de art. 1 alin. (2) din lege în sarcina autorității locale numai în măsura în care, în patrimoniul unității administrativ - teritoriale, există în mod cert bunuri de această natură; prin urmare, reaua credință a autorității administrative în evaluarea listei prevăzută de art. 1 alin. (5) din lege nu poate fi prezumată, după cum nu se poate pretinde identificarea unor asemenea prezumtive bunuri printr-o expertiză tehnică imobiliară.

A mai reținut instanța de apel că situația de fapt și cea juridică a imobilului în litigiu au fost corect stabilite în fond și că interpretarea contractului și a poziției contractuale a părților prin prisma unei condiții rezolutorii reglementată printr-un pact comisoriu nu se impunea câtă vreme nu a fost dovedită existența ei.

Incidența deciziei nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța, prin care au fost considerate reziliate toate contractele de vânzare-cumpărare intervenite în legătură cu terenurile din parcelarea Stațiunii M., pentru neachitarea integrală a prețului sau pentru needificarea construcției în termenul convenit de părți, a fost înlăturată cu motivarea că, în absența dovezilor privind existența unei asemenea clauze, nu se poate prezuma că și acest teren se supune aceleiași argumentații juridice referitoare la manifestarea de voință a autorității locale vânzătoare de a declara rezoluțiunea, cu atât mai mult cu cât, în cauză, s-a probat plata integrală a prețului.

Referitor la calitatea procesual pasivă a pârâtului Consiliul Local Constanța s-a reținut că aceasta rezidă din pretențiile formulate în cauză de reclamant, iar nu din soluția prefigurată în final, și cum obiect al cererii de chemare în judecată a fost, în principal, restituirea în natură a terenului, Consiliul Local avea deplină calitate procesuală în raport de calitatea conferită prin Legea nr. 215/2001, de autoritate deliberativă asupra chestiunilor care vizează patrimoniul municipiului, orașului ori comunei. Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâți a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 8335 din 24 noiembrie 2011, prin care a fost casată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a reținut că stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce presupune, în concret, dreptul acestora de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, în considerarea faptului că trebuie realizată situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, respectiv împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

S-a reținut că reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 751,10 mp situat în Stațiunea M., lot XX, careul XXIII și au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 și faptul că imobilul a trecut în stăpânirea statului în temeiul Decretului de expropriere nr. 69/1960, fără plata vreunei despăgubiri. Raportat la locul de situare al imobilului și la actele dosarului, pârâții au susținut constant că terenul nu intră sub incidența legii speciale, pentru că nu a fost preluat abuziv, ci prin aplicarea unei sancțiuni civile intervenită ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale, respectiv că terenul intră în categoria celor înstrăinate de Primăria Constanța în scopul edificării unor vile de agrement, în condiții strict precizate, sancțiunea expresă pentru neîndeplinirea acestor obligații fiind rezoluțiunea, inserată printr-un pact comisoriu de grad IV.

A apreciat instanța de recurs că, deși situarea loturilor astfel înstrăinate pe locul actual al Stațiunii M. nu a fost contestată, acest aspect a fost insuficient clarificat în cauză din perspectivă probatorie, sub aspectul tuturor datelor care ar putea conferi certitudinea identificării corecte a imobilului în litigiu. S-a stabilit, prin urmare, obligația instanței de trimitere de a clarifica situația de fapt și de drept a terenului, respectiv determinarea modalității de intrare a bunului în patrimoniul statului – prin naționalizare sau expropriere, inclusiv dacă acesta intră în categoria celor indicate de lege ca fiind abuzive – identificarea cu precizie a situării imobilului în litigiu, prin schițe detaliat realizate, susținute de relații pertinente de la toate autoritățile statului, cu competență în evidența, istoricul de rol fiscal, arhivarea tuturor datelor și informațiilor privind imobilele din unitatea administrativ-teritorială în cauză.

Amplasamentul concret al terenului s-a apreciat că se impune a fi stabilit pe baza unui plan de situație care să indice limitele și vecinătățile, să descrie parcela cadastrală prin totalitatea elementelor topografice, să identifice amplasarea tuturor construcțiilor edificate pe teren, denumirile și destinațiile fiecărui corp de construcție, accesele pietonale și carosabile, existența sau nu a rețelelor de utilități urbane în zona amplasamentului, cu trasee și dimensiuni, configurarea pe planul de situație a aleilor și spațiilor verzi și orice alte informații care vizează imobilele învecinate și care ar putea avea relevanță în privința rezolvării condiției prescrisă de legea specială, inclusiv dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea – dacă se va stabili că aceasta este modalitatea de preluare în patrimoniul statului – ocupă sau nu funcțional întregul teren.

A mai arătat instanța de recurs că obligația clarificării situației de fapt și de drept a terenului presupune nu doar încuviințarea și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei, ci și aprecierea acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Raportat la circumstanțele cauzei, insuficient clarificate din perspectivă probatorie, s-a apreciat că preluarea abuzivă a terenului nu poate fi prezumată doar prin aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât datele concrete din dosar nu exclud posibilitatea susținerii unui raționament favorabil opiniei recurenților, or, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care evidențiază existența aleilor de circulație pietonală și auto, a spațiilor verzi și a conductelor subterane nu pot fi considerate pertinente pentru o analiză de substanță a raportului juridic litigios, câtă vreme nu s-a clarificat prima condiție de incidență a legii speciale de reparație, stabilită chiar de art. 1 al acestui act normativ.

După reluarea judecății în apel, în scopul respectării indicațiilor date prin decizia de casare, instanța a cerut relații referitoare la situația de fapt și de drept a terenului în litigiu de la serviciile Primăriei municipiului Constanța, respectiv SPIT și Direcția Patrimoniu și de la Arhivele Naționale – Serviciul Județean Constanța și a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză inițial pentru identificarea lotului în litigiu în funcție de planul orașului Constanța din perioada 1936-1938. Prin decizia civilă nr. 109/C din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți, a admis apelul declarat de apelanții pârâți, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

În considerentele deciziei, instanța de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a reținut că imobilul notificat de către reclamanți, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța, încheiat cu Primăria Constanța, are amplasamentul confirmat de relațiile comunicate de Primăria Constanța, cu adresele din anul 2000 – potrivit căreia, în raport de planul de parcelare al Stațiunii M. din 1914 și de cel actual, lotul nr. XX din careul XXIII este situat la sud-est de restaurantul C. și este afectat în prezent de lucrări de utilitate publică - și din 25 aprilie 2012 - care a avut în vedere planul cadastral al orașului Constanța din anii 1936-1938 - de concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat la instanța de fond pe baza planului de parcelare al Stațiunii M. din 1914, inclusiv suplimentul întocmit în prezentul ciclu procesual, dar și de titularii acțiunii, care, prin notificare și cererea de chemare în judecată, au susținut că lotul nr. XX, cumpărat de autorul lor de la Primăria Constanța, era situat în Stațiunea M. S-a stabilit că amplasamentul imobilului în litigiu pe plaja M. este certă și nu a fost contestată de părți și că, pe cale de consecință, regimul lui juridic nu poate fi decât acela stabilit prin actele normative și administrative emise de autoritățile vremii cu privire la această zonă a țării.

S-a arătat că în 1914, la momentul înstrăinării imobilului către autorul reclamanților, vânzarea terenurilor de pe plaja M. era supusă condițiilor generale de vânzare - cumpărare stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Stațiunea M. se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de 4 ani, prelungit apoi la șase ani, și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.

Condițiile generale de vânzare prevăzute în actul administrativ menționat conțineau și clauza potrivit căreia nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător prin contract atrage rezilierea de plin drept a convenției, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, decizia stabilind expres că, „în caz contrar, terenurile intră în stăpânirea Comunei, fără niciun drept de despăgubire pentru cumpărător”.

A arătat instanța că această clauză constituie un pact comisoriu expres, care are ca efect desființarea de drept a convenției, fără intervenția instanței de judecată, iar faptul că lotul cumpărat de autorul reclamanților era amplasat în limitele suprafeței de teren determinată prin decizia nr. 25/1905, respectiv în Zona Plajei din Stațiunea M., determină concluzia că, deși nu a fost depus la dosar în integralitate, pentru a se putea verifica în concret conținutul clauzelor convenite de părțile contractante, contractul prin care Primăria Constanța i-a vândut lui B.A. lotul nr. XX din careul XXIII de la plaja M. s-a încheiat tot în termenii prevăzuți de acest act administrativ, aprobat prin Decretul nr. 76/1906, respectiv cu obligația pentru cumpărător de a construi în condițiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, și sub sancțiunea rezoluțiunii vânzării, fără judecată sau punere în întârziere, în cazul nerespectării acestei obligații.

Pactul comisoriu inserat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenurile din Stațiunea M. - care conține clauza potrivit căreia vânzarea se desființează, „fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, iar vânzătorul va intra în posesiunea terenului vândut”, în cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase), este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a vânzării, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire, iar, potrivit voinței exprimată a părților și dispozițiilor art. 969 C. civ., această sancțiune intervenea indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa cumpărătorului.

S-a arătat că nu se poate pretinde cu temei necesitatea respectării caracterului judiciar al rezoluțiunii pentru că pactul comisoriu de grad IV, inserat în titlul autorului reclamanților, are ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost îndeplinită și înlătură în totalitate rolul instanței de judecată, sub aspectul aplicării acestei sancțiuni, care intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligației debitorului. Prin stipularea rezoluțiunii de drept, deci prin voința lor, părțile au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al acestei sancțiuni, iar, în măsura în care, într-o asemenea situație, s-ar apela, totuși, la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde un termen de grație.

În ceea ce privește momentul la care intervine desființarea contractului, ca efect al pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, instanța a reținut că sancțiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației neexecutate de a face efectivă această sancțiune.

În cauză, această manifestare de voință a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr. 22043 - prin care titlul autorului reclamanților a fost declarat „desființat și reziliat de plin drept” – care nu constituie prin ea însăși un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, ci materializează dreptul creditoarei Primăria Constanța de a invoca pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 și art. 1079 C. civ., și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept consecință desființarea convenției de înstrăinare și pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător. Până la momentul emiterii acestei decizii debitorul putea executa în mod valabil obligația, ori putea face dovada că, deși a încercat să o execute, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forță majoră.

S-a reținut, sub acest aspect, că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1914, iar România a intrat în război în 1941, or, pentru acest interval, nu s-a dovedit că proprietarul terenului ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții. Dacă, pentru perioada războiului (1941-1945), se impune aprecierea că neexecutarea construcției nu este culpabilă, întrucât proprietarul a fost împiedicat printr-un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă pentru perioada scursă până la apariția deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1914, iar cumpărătorul nu a făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, timp de 24 de ani. Pe de altă parte, s-a impus precizarea că, prin lege, nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona Dobrogea, în art. 13, prevăzându-se doar obligația ca orice lucrare pe care un particular dorea să o facă pe terenul ce făcea parte dintr-o zonă militară să fie, în prealabil, aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei.

Or, reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, acestuia i-a fost respinsă cererea de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării. Considerentele ce preced au condus la concluzia că, în actul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamanți drept cauză a acțiunii lor, părțile au prevăzut desființarea lui de plin drept, în cazul neexecutării obligațiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalități și fără curs de judecată, și că, urmare a needificării construcției până la momentul manifestării voinței creditorului de a da eficiență acestei clauze rezolutorii exprese, convenția de înstrăinare s-a desființat potrivit voinței părților contractante și prevederilor art. 969 C. civ., indiferent că neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit sau culpei cumpărătorului.

Instanța a arătat că această concluzie nu poate fi infirmată de susținerea din acțiune, referitoare la preluarea terenului prin Decretul de expropriere nr. 69/1960 sau ca efect al altor reglementări ale regimului comunist, pentru că niciun înscris al dosarului nu demonstrează o astfel de modalitate de preluare, iar autorul reclamanților nu este înscris în planurile de situație anexă la acest act normativ sau în cele ale deciziei nr. 1463 din 30 decembrie 1960, emisă în aplicarea decretului, astfel cum au fost ele depuse în primul dosar al instanței de apel. S-a constatat, ca o consecință a argumentelor expuse, că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 751,10 mp, ce constituia lotul nr. XX din careul XXIII al Stațiunii M., a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților, ca efect al acordului de voință al părților contractante și că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții B.A.G. și V.P.E.I.

Prin decizia civilă nr. 4495 din 15 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, reținând, în esență, că instanța de apel nu s-a conformat primei decizii de casare, în sensul că nu a dispus efectuarea unei adrese la Arhivele Naționale pentru a se depune contractul de vânzare-cumpărare, transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța, prin care autorul reclamanților a dobândit terenul în litigiu, înscris ce ar fi permis instanței să verifice dacă, în contract, este inserată clauza privind desființarea de drept a actului, nu a determinat cu exactitate locul în care era situat imobilul, pe plajă ori în Stațiunea M., situație în care se puteau lămuri contradicțiile referitoare la existența clauzei stabilite prin decizia nr. 25/1905, emisă de Consiliul comunal al Primăriei Constanța și la desființarea de drept a contractului prin acțiunea pactului comisoriu de grad IV.

A mai arătat instanța de recurs că trebuia să se verifice dacă, la data exproprierii, respectiv la 22 noiembrie 1960, reclamanții mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului, în raport de împrejurarea că autorul lor, B.A., a decedat în anul 1924 și s-a emis certificat de moștenitor din anul 1974 și că instanța de apel nu s-a conformat deciziei de casare nici cu privire la clarificarea aplicabilității în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece nu a administrat probatoriul pertinent și concludent necesar, în scopul stabilirii situației juridice a imobilului, poziționarea exactă a acestuia, condițiile în care a ieșit din patrimoniul autorului reclamanților și nu a identificat alte cauze aflate pe rolul instanțelor, cu obiect similar celui în speță.

Reluând judecata apelurilor după casarea cu trimitere, instanța de apel a încuviințat emiterea unei adrese către Arhivele Naționale București pentru înaintarea contractului de vânzare-cumpărare, transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța și pentru depunerea planurilor parcelare ale comunei Constanța și ale plajei M., realizate de arhitect E.R. în anul 1905, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Constanța, pentru ca aceasta să depună copia planului parcelar al Stațiunii M. din anul 1914, în baza căruia au furnizat relațiile din adresa din 25 iunie 2000 și a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea amplasamentului terenului în litigiu, pe baza planurilor parcelare și a titlului de proprietate și precizarea situației în timp a terenului, în raport de planul parcelar din 1936-1938 și de datele culese privind construcțiile și alte detalii de sistematizare care ar afecta terenul în prezent.

Arhivele Naționale Serviciul Județean Constanța au înaintat la dosar copia actului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 februarie 1914, transcris, privind pe cumpărător A.B., copia Planului parcelar al localității M. din 30 decembrie 1905 și „tablou de numele și prenumele persoanelor care au cumpărat locuri în M. și ale căror suprafețe s-au micșorat prin noua măsurătoare”, precum și Planul loturilor de la Plaja M. aplicat pe teren, aflat în Dosarul nr. 50/1914, din fondul Primăriei Constanța. De asemenea, prin adresa din 12 mai 2014, Primăria Municipiului Constanța a transmis instanței că, în anul 1936, nu există în Stațiunea M. careu notat ”XXIII”, iar în registrele de proprietăți din anul 1936 nu era menționat numele B./B.

și a înaintat copia Planului Cadastral întocmit între anii 1936-1938 – Zona Restaurant C. – M., care cuprinde careurile 39, 40 și 41 și copia paginilor din Registrul de proprietăți –, privind posesorii loturilor la nivelul anilor 1936-1938. Expertiza topografică a fost realizată de d-na expert P.G.L., concluziile expertizei fiind prezentate instanței cu raportul întocmit la 28 iulie 2014. După depunerea raportului de expertiză, în raport de amplasamentul identificat de expertul topometrist, instanța a solicitat Primăriei Municipiului Constanța să precizeze numele deținătorilor imobilului în litigiu, conform planului parcelar întocmit în perioada 1936-1938, precum și eventualele titluri de proprietate ale acestor deținători, date care au fost prezentate instanței prin adresă.

Prin decizia nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a respins apelul reclamanților B.A.G. și V.P.E.I. (născută B.), ca nefondat. S-a admis apelul pârâților Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, împotriva sentinței civile nr. 1240 din 26 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1969/118/2008, având ca obiect acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001. A fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, ca nefondată. Au fost obligați apelanții reclamanți la plata sumei de 2238 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: Prin deciziile de casare pronunțate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit necesitatea determinării situației juridice a imobilului notificat de către reclamanți, pe baza clauzelor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanților, B.A., transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanța, clauze în raport de care urma să se stabilească dacă imobilul notificat a fost preluat abuziv de stat, prin expropriere, în baza Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960, așa cum au susținut reclamanții, sau ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului, prin activarea pactului comisoriu de grad IV stipulat în contract.

Actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Județului Constanța și transcris din 22 februarie 1914, înaintat instanței de Arhivele Naționale-Serviciul Județean Constanța, relevă că Primarul comunei Constanța, în baza deciziei Consiliului Comunal din 30 decembrie 1905, aprobată prin Înaltul decret regal nr. 761 din 22 februarie 1906, a vândut către dl. A.B. lotul nr. XX din careul XXIII de la plaja M., în suprafață de 751,10 mp, pentru un preț de 225 RON și 33 bani, în contract fiind prevăzută clauza potrivit căreia „dl. cumpărător este obligat ca în termen de patru ani de la data acestui act, să clădească pe lotul cumpărat, cu aprobarea autorității comunale, iar dacă nu va clădi în termen, Comuna, fără somațiune sau judecată, în puterea numai a acestui act, reintră de drept în proprietatea locului vândut, fără a fi obligată Comuna, în acest caz, la desdăunări ori la restituirea prețului”.

Din conținutul acestui act de vânzare, rezultă ceea ce instanțele anterioare au reținut, prin aplicarea prezumțiilor simple bazate pe probele administrate, că terenul în litigiu a fost vândut, sub condiția pentru cumpărător, de a construi în termen de 4 ani de la data vânzării, în contract, fiind înserat un pact comisoriu de grad IV, ce avea drept consecință rezoluțiunea de plin drept a contractului în cazul neîndeplinirii de către cumpărător a obligației de a construi pe teren, în termenul stipulat în contract. Pe baza elementelor de identificare ale terenului inserate în actul de vânzare și a Planului parcelar al localității M. din 30 decembrie 1905, expertiza topografică a stabilit amplasamentul lotului nr. XX din careul XXIII de pe plaja M., iar, pe baza Planului parcelar al Stațiunii M., ediția 1936-1938, s-a stabilit situația juridică a imobilului la data întocmirii acestui plan.

Expertiza a concluzionat din studiul planurilor parcelare din 1905 și 1936-1938 că vechiul amplasament al proprietății autorului, dobândită prin contractul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Județului Constanța, lot XX careu XXIII, identificat în planul parcelar ediția 1905-1914, nu se mai regăsește în planul parcelar ediția 1936-1938, ultimul plan parcelar fiind diferit față de cel din 1904-1914 atât ca notații (cu cifre arabe în locul cifrelor romane), cât și ca suprafețe, poziții și folosințe ale loturilor.

Relevantă în cauză este și stabilirea de către expertiză a dinamicii situației terenului, în acest sens expertul arătând că terenul notat în Planul parcelar din 1905-1914 ca fiind careul XXII, XXIII, cu loturile YY-ZZ și WW-VV, în Planul cadastral 1936-1938 apare ca fiind cvartalul 40b, aparținând Ministerului Aviației, în prezent acest teren regăsindu-se în incinta Complex C., Complex U. și Complex N. Amplasamentul astfel identificat al imobilului în litigiu nu a fost contestat de către părți, Primăria Municipiului Constanța confirmând chiar, prin adresă, că lotul identificat de d-na expert și notat 1-2-3-4-5-6-7-8-1 se regăsește în Planul Cadastral din anii 1936-1938 și Registrul de proprietăți, poz AA, careu 40b, fără lot, situat pe b-dul.

R.C., posesor Ministerul Aviației – Cazinou F.H., Primăria a mai relevat că fosta „Vilă R.”, azi Club C., figurează în lista monumentelor istorice, la poziția JJ, cu mențiunea că a fost construită în anul 1926. Apelanții pârâții susțin că imobilul notificat, respectiv lotul XX, careul XXIII din Stațiunea M. nu poate fi restituit către reclamanți, deoarece nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare-cumpărare lipsind pe reclamanți de legitimarea calității lor de persoane îndreptățite, condiția legală cerută pentru restituire fiind aceea de preluare abuzivă a imobilului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Susținerea din apelul pârâților este întemeiată, în măsura în care vizează neincluderea imobilului notificat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Astfel, acest act normativ privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 constituie legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora. Din art. 1 al Legii nr. 10/2001 rezultă domeniul de aplicare al actului normativ, stabilit potrivit pct. 1.1. din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singura excepție expresă admisă de lege fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940.

Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referință nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege. În cazul de față, potrivit datelor relevate prin raportul de expertiză și adresele Primăriei Municipiului Constanța, imobilul lot XX, careu XXIII din Stațiunea M., dobândit de autorul reclamanților B.A. prin actul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Județului Constanța, identificat de expertiza P. prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 din planul anexă, nu a fost preluat abuziv de la titularul dreptului de proprietate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 pentru că în anul 1936, deci anterior instaurării regimului comunist în România, era ocupat de Ministerul Aviației, care deținea întregul cvartal 40b, în care era inclus și terenul notificat.

În interiorul cvartalului 40b a fost identificată construcția Complexului C. sau Club C. care, conform adresei Primăriei Municipiului Constanța, se identifică cu „Vila R.” edificată în anul 1926. Din aceste date rezultă că autorul reclamanților, B.A., nu mai deținea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936, numele acestuia nefiind consemnat nici în registrul de proprietari întocmit în anul 1936. Chiar în condițiile în care nu sunt date certe cu privire la modalitatea de transfer al dreptului de proprietate de la autorul reclamanților la Ministerul Aviației, consemnările din planurile cadastrale întocmite pentru această zonă, în anii 1936-1938, confirmă că B.A.

nu mai era titularul dreptului de proprietate al terenului notificat la momentul întocmirii acestor planuri. În consecință, cum transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat de reclamanți s-a produs anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945, se constată că acesta nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 și, nefiind un imobil preluat abuziv în accepțiunea acestei legi, reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta V.P.E.I.

și reclamantul B.A.G., solicitând, în principal, obligarea Primarului Municipiului Constanța de a emite oferta de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent prin acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii și, în subsidiar, constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanța, în suprafață de 751,10 mp, lotul XX din careul XXIII. În susținerea motivelor de recurs, recurenții au învederat instanței că dreptul de proprietate al autorilor lor, precum și al reclamanților, în calitate de moștenitori, și calitatea de persoane îndreptățite este probat cu înscrisurile care au fost atașate notificării.

Din expertiza efectuată în cauză, în primă instanță, a rezultat că terenul obiect al cererii de chemare în judecată este afectat în prezent de aleea de circulație auto, alăturată terenului aferent restaurantului C.; alei de circulație pietonale alăturate aleii de circulație auto; spații verzi aferente aleilor; cabluri electrice subterane; conductă subterană de apa rece; conductă subterană de canalizare. În ceea ce privește problema identificării terenului, recurenții au enumerat ansamblul probelor și a mijloacelor de probă prin care s-au materializat acestea în cauză, care nu se impun a fi reiterate, din perspectiva analizei pe care o realizează instanța de recurs în actuala reglementare a recursului.

În același sens, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții relatează într-o manieră amplă considerentele expuse de instanța de apel în decizia recurată, criticând faptul că această instanță nu a mai analizat în nici un fel motivele de apel ale Primarului Municipiului Constanța privind clauza din actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Județului Constanța și transcris din 22 februarie 1914, înaintat instanței de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Constanța, potrivit căreia „dl. cumpărător este obligat ca, în termen de patru ani de la data acestui act, să clădească pe lotul cumpărat, cu aprobarea autorității comunale, iar dacă nu va clădi în termen, Comuna, fără somațiune sau judecată, în puterea numai a acestui act, reintră de drept în proprietatea locului vândut, fără a fi obligată Comuna, în acest caz, la de desdăunări ori la restituirea prețului”.

Recurenții susțin că, din ultima expertiză efectuată în cauză, rezultă că terenul - obiect al cererii de chemare în judecată - nu se afla pe plaja M., ci în stațiunea M., în apropierea plajei. Or, din nici o probă administrată în cauză, nu rezultă că terenul în litigiu era supus condițiilor generale de vânzare - cumpărare stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 76/1906. Mai mult, chiar în ipoteza afirmată de Primarul Municipiului Constanta, manifestarea de voință reținută ca fiind producătoare de efecte juridice a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr. 22043 - prin care titlul autorului reclamanților a fost declarat „desființat și reziliat de plin drept”, deci după 38 de ani de la data scadenței obligației de construire, fiind, în mod evident, prescrisă.

În continuare, recurenții au învederat instanței contradicțiile din raționamentul instanței de apel care, pe de o parte, reține motivele de apel privind rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce înseamnă că autorul reclamanților avea calitatea de proprietar la data emiterii deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Consiliu Popular al Orașului Constanța art. 1, prin care au fost desființate și reziliate toate actele de vânzare - cumpărare pentru loturile din stațiunea M. care nu au fost achitate sau pe care nu au fost construite imobile și, pe de altă parte, reține că B.A., nu mai deținea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936. Se reține doar pe baza unei prezumții simple că, potrivit datelor relevate prin raportul de expertiză și adresele Primăriei Municipiului Constanța, imobilul lot XX, careu XXIII din Stațiunea M., dobândit de autorul reclamanților B.A.

prin actul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Județului Constanța, identificat de expertiza P. prin punctele l-2-3-4:5-6-7-8-l din planul anexă, nu a fost preluat abuziv de la titularul dreptului de proprietate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, pentru că, în anul 1936, deci anterior instaurării regimului comunist în România, era ocupat de Ministerul Aviației, care deținea întregul cvartal 40b, în care era inclus și terenul notificat.

În interiorul cvartalului 40b a fost identificată construcția Complexului C. sau Club C. care, conform adresei Primăriei Municipiului Constanța, se identifică cu "Vila R.", edificată în anul 1926. Consideră că nu poate exista nici o prezumție, potrivit căreia autorul reclamanților, B.A., nu mai deținea în proprietate terenul lot XX din careul XIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936, deoarece nu există nici o dată certă cu privire la modalitatea de transfer al dreptului de proprietate de la autorul reclamanților la Ministerul Aviației, iar consemnările din planurile cadastrale întocmite pentru această zonă în anii 1936-1938 nu sunt suficiente. Chiar instanța de apel a reținut dubiul, în sensul că „B.A., nu mai deținea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936”.

Mai mult, instanța de apel a reținut numai pe baza adresei a Primăriei Municipiului Constanța că lotul identificat la pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-1 se regăsește în Planul Cadastral din anii 1936-1938 și Registrul de proprietăți poz. AA, careu 40b, fără lot, situat pe B-dul R.C., posesor Ministerul Aviației - Cazinou F.H. Primăria a mai relevat că fosta "Vila R.", azi Club C., figurează în lista monumentelor istorice, la poziția JJ, cu mențiunea că a fost construită în anul 1926. Cele consemnate în adresele Primăriei Municipiului Constanța, care este și parte în proces, nu pot sta la baza fundamentării unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care, la dosarul inițial al cauzei, este depusă o adresă din partea Primăriei mun.

Constanța, înregistrată sub nr. 2392/2000, efectuată de către Direcția Patrimoniu, în care se prezintă situația juridică și urbanistică a lotului revendicat. La următoarea filă din dosar, este prezentat planul de suprapunere parcelară, în cadrul căruia este evidențiată poziția actuală a lotului revendicat. Pe baza respectivei situații juridice efectuate de către Primăria mun. Constanța la nivelul anului 2000 și a planului de suprapunere parcelară, s-a putut răspunde primului obiectiv dispus de către instanță, și anume identificarea imobilului. La nivelul lunii aprilie 2012, Primăria mun. Constanța, prin Direcția Patrimoniu, a depus la dosar situația juridică a imobilului, precizând că arhiva Primăriei mun.

Constanța, Direcția Patrimoniu nu deține informații începând cu anii 1936 - 1938, astfel încât nu se poate identifica lotul nr. XX, din careul XXIII revendicat. Prin urmare, Primăria a comunicat situația juridică a terenului în suprafața de 751,10 mp, așa cum a fost identificat în planul de situație din cadrul expertizei tehnice efectuată în cauză. Este astfel de neexplicat cum Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei mun.

Constanța a putut identifica, la nivelul anului 2000, lotul revendicat, pe baza datelor consemnate în actul de vânzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 603 din 22 februarie 1914, a planului I de parcelare al stațiunii M. din anul 1914 și a planului actual al stațiunii M., iar peste 12 ani, respectiv la nivelul anului 2012, nu mai poate efectua respectiva suprapunere parcelară, întrucât precizează că nu deține planuri anterioare anului 1936, motiv pentru care este nevoită să apeleze la planul efectuat în cadrul raportului de expertiză tehnică, indicând chiar și în cadrul planului de suprapunere parcelară numele expertei.

În cauză nu există, deci, nici o probă certă, în sensul că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat de reclamanți s-a produs anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945. La data de 26 octombrie 2015, intimații pârâți Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

În ședința publică din 28 octombrie 2015, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților excepția lipsei capacității procesuale de folosință și exercițiu a recurentei reclamante V.P.E.I., având în vedere că decesul acesteia a intervenit anterior exercitării prezentului recurs, respectiv la data de 2 ianuarie 2013, conform certificatului de deces din 29 ianuarie 2013; că instanța de apel a reținut, prin încheierea din 9 aprilie 2014, că, din eroare, a fost citată apelanta V.P.E.I., care este decedată și al cărui unic moștenitor este reclamantul B.A.G. Analizând cu prioritate excepția lipsei capacității procesuale de folosință, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța o consideră întemeiată pentru următoarele argumente: În conformitate cu art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, persoana fizică are capacitatea de folosință și, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații. Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice. Potrivit art. 7 din același act normativ, capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia. Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, de la data decesului, o persoană fizică își pierde capacitatea de folosință, iar persoană decedată nu mai poate avea, pe plan procesual civil, drepturi procesuale și, în consecință, nu poate exercita căile de atac instituite de lege în anumite materii. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a recurentei - reclamante V.P.E.I. și va respinge recursul declarat de aceasta împotriva deciziei nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, ca fiind introdus de o persoană fără capacitate procesuală de folosință. Examinând recursul declarat de reclamantul B.A.G., prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor leale relevante, Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în actuala structură a recursului, pot fi examinate exclusiv motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie care vizează aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt, probleme ce intră în atributul instanțelor de fond.

Or, analizând memoriul de recurs întocmit de recurentul B.A.G., se poate observa că acesta expune și, implicit, critică modul în care instanța de apel, în rejudecare, a apreciat probele administrate în cauză, ipoteză ce fixează controlul de netemeinicie, incompatibil cu cenzura ce se poate realiza în recurs. Sub aspectul criticii ce vizează situația de fapt din perspectiva identificării imobilului, instanța de recurs apreciază că și aceasta se subsumează pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât nu mai constituie un motiv de recurs în actuala reglementare. În plus, din examinarea considerentelor expuse de instanța de apel, se poate constata că aceasta a stabilit pe deplin situația de fapt, valorificând prin coroborare ansamblul probator administrat în cauză, respectând indicațiile instanței de casare, în considerarea art. 315 C. proc.

civ. (în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), determinând nu doar amplasamentul imobilului în litigiu și situația juridică a acestuia, ci și împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat ca urmare a rezoluțiunii de drept a contractului, prin activarea pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract, iar nu ca urmare a exproprierii, în baza Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960, cum în mod nejustificat susține recurentul, astfel încât nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art. 314 C. proc. civ., ce ar fi putut determina casarea hotărârii recurate în ipoteza în care circumstanțele de fapt nu ar fi fost în integralitate stabilite.

În ceea ce privește aspectul privind nemotivarea hotărârii recurate cu privire la clauza existentă în actul de vânzare – cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914, transcris, la Tribunalul Constanța, secția Notariat, ce a avut semnificația unui pact comisoriu de gradul IV, instanța de recurs, examinând considerentele acestei decizii, reține, contrar susținerii recurentului reclamant, că, pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia imobilul notificat nu face parte din domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 10/2001, instanța de apel a analizat, prioritar, faptul că autorul recurentului a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui imobil, ca urmare a rezoluțiunii de drept a contractului, astfel încât transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a produs anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945. Astfel, este evident că analiza circumstanțelor cauzei trebuie subordonată interpretării naturii și înțelesului actului de vânzare – cumpărare autentificat din 22 februarie 1914, transcris, la Tribunalul Constanța, secția Notariat, prin care autorul recurentului, A.B., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța lotul de teren nr. XX din careul XXIII, plaja M., în suprafață de 751,10 mp, cu obligația de a edifica pe acest teren o casă de locuit sau vilă, cu aprobarea autorității comunale,

în termen de 4 ani, prelungit apoi la 6 ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. În acest contract a fost inserată o clauză potrivit căreia nerespectarea de către cumpărător a vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător prin contract atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără curs de judecată sau altă punere în întârziere, Municipiul Constanța intrând de plin drept în posesia terenului, fără nicio altă formalitate sau despăgubire pentru cumpărător. Din redactarea contractului menționat, rezultă fără echivoc că voința părților a fost aceea de a se restabili situația anterioară, în cazul neexecutării vreuneia din obligațiile asumate, fără incidența prevederilor art. 1020 C. civ.

Este de reținut că, potrivit convenției părților, care, conform art. 969 C. civ., este legea părților (conform principiului pacta sunt servanda), pactul comisoriu de gradul IV este prevăzut expres în contract, terenul fiind înstrăinat numai în scopul construirii unei locuințe, aceasta fiind condiția esențială la perfectarea contractului, astfel că, în cazul nerealizării obligației cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea vânzătorului. Așadar, prin inserarea în contract a pactului comisoriu de gradul IV, în mod explicit, părțile au înțeles să