ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 702/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 2053 din 8 iunie 2005, Primarul Municipiului Constanța, a admis notificarea formulată la 19 august 2001 de T.I., T.V., ș.a., cărora le-a restituit în natură suprafața de 393,67 mp teren liber de construcții situat în Constanța. A stabilit că valoarea echivalentă a imobilului-teren în suprafață de 3856,33 mp, situat în Constanța, imposibil de restituit în natură, suma de 96.256 Euro, respectiv 3.975.469.056 lei, în limita cărora se vor acorda măsuri reparatorii, în funcție de opțiunea persoanelor îndreptățite, fie sub forma acțiunilor la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, fie prin acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare.

La 19 iulie 2005, persoanele îndreptățite au contestat această dispoziție, solicitând instanței, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța și Primăria Municipiului Constanța, să oblige pârâții ca pentru suprafețele ocupate, ce nu pot fi restituite în natură, să le atribuie teren în compensare, din domeniul privat, respectiv locuri de casă pentru fiecare contestator, precum și mărirea sumei propusă cu titlu de despăgubiri, pentru construcția demolată și partea din teren ce nu poate fi restituită în natură, raportat la prețul zonei. Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 2172 din 7 noiembrie 2006, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

A admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța, astfel cum a fost precizată și, anulând dispoziția, l-a obligat pe pârât să restituie reclamanților în natură, loturile 3 și 5 în suprafață de 44 mp și respectiv 11 mp, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert S.O., raport ce face parte integrantă din hotărâre. L-a obligat totodată pe pârât să ofere reclamanților teren în compensare, corespunzător din punct de vedere valoric lotului nr. 4 - în suprafață de 547 mp - și lotului nr. 6 - în suprafață de 3.228 mp- astfel cum au fost identificate și evaluate prin același raport de expertiză.

A obligat pârâtul să le acorde reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită în funcție de valoarea actualizată a despăgubirilor acordate conform procesului-verbal nr. 6 din 3 mai 1984. A menținut dispozițiile actului emis de pârât cu privire la restituirea în natură a lotului nr. 2, în suprafață de 393,67 mp Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că modalitatea de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter subsidiar, față de regula principală a restituirii în natură, reglementată de Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză, se mai arată, potrivit expertizelor efectuate, nu există impedimente în a se restitui în natură și alte loturi din suprafața în legătură cu care s-a formulat notificarea, respectiv loturile nr. 3 și 5, reprezentând un „colț stradal” liber de construcții și un trotuar, întrucât accesul la intrările blocurilor de locuințe din zonă, se poate realiza și pe alte alei pietonale. Cât privește loturile nr. 4 și 6, ocupate în totalitate de blocuri de locuințe, spații verzi și alei pietonale, acestea neputând fi restituite în natură, s-a reținut aplicațiunea dispozițiilor art. 11 alin. (3) și (8) din lege, potrivit cărora măsurile reparatorii pot consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Or, în condițiile în care reclamanții și-au manifestat deja opțiunea pentru compensarea imobilelor imposibil de restituit în natură cu alte suprafețe de teren, pârâtul era obligat să facă o ofertă în acest sens, cu atât mai mult cu cât probele relevă existența unor terenuri disponibile, care puteau fi atribuite, în compensare. Prima instanță a mai reținut și împrejurarea că prin raportul de expertiză S.O., s-a stabilit un echivalent mai mare al despăgubirilor pentru loturile 3,4,5 și 6 – de 2.079.591 lei, față de 397.546,9 lei – iar valoarea sumei pe care trebuie să o restituie reclamanții, stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză, este mai mică decât cea avută în vedere la emiterea dispoziției, respectiv 28.005 lei față de 1.638 Euro.

Soluția a fost menționată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia nr. 260/C din 4 iulie 2007, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul pârâtului. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Primarul Municipiului Constanța care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susține că intimații-reclamanți au invocat o serie de excepții cum sunt tardivitatea declarării apelului și nulitatea cererii de apel,în legătură cu care instanța, deși le-a analizat în considerente a omis să se pronunțe asupra acestora, în dispozitiv. Pe fondul cauzei, se arată că în mod greșit s-au restituit în natură loturile nr. 3 și 5, în suprafață de 44 și respectiv 11 mp, întrucât acestea aparțin domeniului public și sunt astfel dispuse încât sunt improprii utilizării sau exploatării lor în alte modalități.

Tot astfel, este criticată dispoziția vizând obligarea pârâtului de a oferi reclamanților terenuri în compensare pentru suprafețele ce nu se pot restitui în natură, pe considerentul că această măsură reparatorie, a cărei acordare intră de altfel în atribuțiile unității administrative iar nu ale primarului, este la aprecierea entității notificate, nefiind atributul instanței. Se susține deasemenea că în mod greșit pârâtul a fost obligat la acordarea măsurilor reperatorii prin echivalent, pentru construcția demolată, în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, singurul organ autorizat de lege să stabilească cuantumul acestor despăgubiri este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se bazează pe propriile sale evaluări.

Sub acest aspect, se mai arată, există contradicții între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia. Astfel, deși în considerente se reține că atributul acordării măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale prin dispozitiv se menține hotărârea primei instanțe care obligă pârâtul la calcularea și respectiv acordarea acestora. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, înainte de a dispune orice măsură, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să identifice cu exactitate imobilul și vecinătățile acestuia precum și să verifice destinația actuală a terenului solicitat pe calea notificării, respectiv existența pe suprafața acestuia a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc., în scopul de a se preveni eventuala afectare a unor căi de acces.

Când se constată asemenea situații, restituirea în natură este limitată numai la acele suprafețe libere de teren, care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor. În speță, chiar în raportul de expertiză tehnică imobiliară S.O., pe ale cărei concluzii instanțele își fundamentează soluția, se reține că lotul nr. 3, în suprafață de 11 mp, este „un colț stradal” iar lotul nr. 5, în suprafață de 44 mp, este un trotuar al străzii I., împrejurare ce rezultă și din planul de situație anexat expertizei ( filele 251 – 1268 – dosar nr. 1808/2005 al Tribunalului Constanța ). Ca atare, cum suprafețele în discuție, care, de altfel, datorită mărimii reduse și amplasamentului diferit, sunt improprii unei utilizări de sine stătătoare, sunt afectate utilității publice, în mod greșit instanțele, însușindu-și concluziile expertului, au apreciat asupra posibilității restituirii acestora în natură.

Greșită este deasemenea dispoziția vizând acordarea unor terenuri în compensare, în condițiile în care legiuitorul nu instituie o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar pe de altă parte, în nici una din dispozițiile legii nu se regăsește obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a acorda, în mod automat, în situația particulară a imposibilității restituirii în natură a suprafeței solicitate, un alt teren în compensare, această modalitate de soluționare a notificării fiind lăsată, în mod firesc, la aprecierea unității deținătoare, singura care poate face o evaluare corectă asupra posibilității concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii.

Referitor la competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, aceasta revine într-adevăr, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru care, după primirea deciziei sau dispoziției emisă de entitatea investită cu soluționarea notificării și a documentației aferente acesteia, în baza propriei evaluări, stabilește valoarea imobilului imposibil de restituit în natură, în limita căreia va fi acordat ulterior titlul de despăgubire. Cât privește motivul de recurs vizând omisiunea instanței de control judiciar de a se pronunța în legătură cu excepțiile referitoare la nulitatea cererii de apel și a tardivității declarării apelului, acesta nu poate fi primit în condițiile în care, în considerentele hotărârii, cu o motivare amplă, instanța le-a analizat, înlăturându-le apoi pentru a se pronunța asupra aspectelor de fond ale cauzei.

De altfel, recurentul-pârât este lipsit de interes în a formula atari critici, în condițiile în care excepțiile, reținute de instanța de apel ca fiind neîntemeiate, au fost ridicate, de intimații-reclamanți. Așa fiind, în limitele arătate, recursul urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză, a anulării în parte a dispoziției atacate și a stabilirii îndreptățirii contestatorilor la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură și construcția demolată, despăgubiri ce vor fi acordate conform procedurilor instituite prin Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța. Casează decizia nr. 260/C din 4 iulie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, precum și sentința nr. 2172 din 7 noiembrie 2006 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Admite în parte acțiunea. Anulează în parte dispoziția nr. 2053 din 8 iunie 2005, în sensul că stabilește dreptul contestatorilor la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent atât pentru terenul în suprafață de 3856,33 mp, situat în Constanța, cât și pentru construcția demolată de la aceeași adresă, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită în funcție de valoarea despăgubirilor acordate la data preluării. Menține dispoziția cu privire la restituirea în natură a suprafeței de 393,67 mp, teren liber de construcții, situat în Constanța, lotul nr. 2, astfel cum a fost individualizat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară S.O., efectuat în cauză.

Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 februarie 2008.