ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului

de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 28 februarie 2006, reclamanții P.C.M.N. și D.C.C.V. au formulat

contestație împotriva dispoziției din 29 noiembrie 2005 emisă de municipiul

Constanța, prin primar, solicitând Tribunalului Constanța ca prin ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acesteia, restituirea în

natură a terenului în suprafață de 394 mp, careu 58, lot 10, iar în subsidiar -

în situația în care ar nu ar fi întrunite condițiile restituirii în natură -

acordarea de despăgubiri în echivalent.

Prin

sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis în

parte acțiunea și a anulat dispoziția din 29 noiembrie 2005 a primarului municipiul

Constanța, cu consecința obligării pârâților să acorde reclamanților în compensare

alte bunuri sau servicii la o valoare echivalentă a terenului în suprafață de

394 mp, careul 58, lot 10, parcelarea „M.”, preluat în mod abuziv de stat, ori să

propună acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată.

A

respins cererea de restituire în natură a aceluiași teren și a obligat pârâții

la plata către reclamanți a sumei de 4.165 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia

civilă nr. 13/C din 21 ianuarie 2008 Curtea de Apel Constanța a admis apelul

declarat de pârâții municipiul Constanța, prin primar și primarul municipiului

Constanța, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea

reclamanților ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr.

9309 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 1843/118/2006

a fost admis recursul formulat de recurenții reclamanți împotriva deciziei, pe

care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului.

În rejudecare, Curtea

de Apel Constanța a pronunțat Decizia civilă nr. 267/C din 01 noiembrie 2010 prin

care a admis apelul formulat de pârâții municipiul Constanța, prin primar și primarul

municipiului Constanța și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a

respins acțiunea ca nefondată.

Prin Decizia nr. 7015

din 11 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1843/118/2006 de Înalta Curte

de Casație și Justiție, s-a admis recursul formulat de reclamanți și s-a casat

decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de

Apel Constanța.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu s-a

conformat în totalitate îndrumărilor date prin decizia de casare anterioară, în

sensul că a analizat doar executarea obligațiilor contractuale ale

cumpărătorului nu și ale vânzătorului.

A reținut astfel că,

condițiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel

create aveau natura unor obligații imperative pentru cumpărătorii acestor

loturi și doar neexecutarea obligațiilor cumpărătorului - iar nu și a celor

asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la intervenția

condiției rezolutorii, conform acordului părților.

Instanța de apel a

mai reținut că din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că

obligația de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) era

pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligație a primăriei de întocmire și

aprobare a planurilor de edificare a construcțiilor, o asemenea clauză

neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligația de a contribui cu cota

determinată la cheltuielile administrației pentru lucrările edilitare de

interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligație a

autorității locale, rezoluțiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de

contribuție a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli

comune.

În rejudecare, Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 30 din 29 martie 2013, în

majoritate, a admis apelul pârâților, a modificat în tot sentința în sensul că

a respins acțiunea, ca nefondată, pentru argumentele ce succed.

În cauză, ceea ce

este esențial este stabilirea modului în care bunul a cărui restituire se

solicită în temeiul Legii nr. 10/2001 a intrat în patrimoniul municipiului

Constanța, respectiv dacă a fost vorba de o preluare abuzivă sau de o preluare

realizată conform legii civile în baza unei clauze contractuale, întrucât

obiect al Legii nr. 10/2001 îl fac doar imobilele preluate abuziv de către

stat.

În acest sens s-a

avut în vedere că existența pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract

nu este contestată, ceea ce se contestă fiind efectele acestuia.

Dar, pactul comisoriu

de gradul IV este clauza prin care părțile prevăd că în cazul neexecutării

obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără acțiune în

justiție și fără nici o altă formalitate prealabilă, nemaifiind necesară nici

punerea în întârziere. Ca atare, în condițiile existenței unui pact comisoriu

de gradul IV, contractul se desființează imediat ce obligația unei părți nu a

fost îndeplinită în termen (în acest sens și Decizia civilă nr. 3670 din 14

iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3897/118/2006). Pactele comisorii

sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că urmăresc să

reducă sau chiar să înlăture rolul instanței judecătorești în pronunțarea

rezoluțiunii contractelor.

Prin urmare,

desființarea contractului operează de drept, fără a fi necesară o hotărâre

judecătorească în acest sens, numai ca efect al unei împrejurări obiective,

neexecutarea obligației de către una din părți. În plus, este de remarcat că

potrivit convenției părților, care potrivit art. 969 C. civ. este legea

părților, pactul comisoriu de gradul IV este prevăzut expres în contract,

terenul fiind înstrăinat numai în scopul construirii unei locuințe, aceasta

fiind condiția esențială la perfectarea contractului, și nu s-a prevăzut nicio clauză

de neexecutare a obligației de construire, astfel că în cazul nerealizării

obligației cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea

vânzătorului.(în același sens și Decizia civilă nr. 3063 din 18 mai 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 1593/118/2008)

Așadar, prin Decizia fostului

Sfat Popular al Orașului Constanța nr. 2243/1958 nu a operat rezoluțiunea

contractului de vânzare - cumpărare. Rezoluțiunea a operat de drept la

expirarea termenului de patru ani prelungit la șase ani, până la care autorul

reclamanților trebuia să edifice construcția și să achite prețul. Decizia nu a

făcut decât să constate această situația considerând că terenul nu a ieșit

niciodată din patrimoniul comunei și deci a statului și să-l preia din

detențiunea autorului reclamanților (în acest sens și Decizia civilă nr. 9438

din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 1893/118/2008).

Împrejurarea că actul

prin care creditorul si-a manifestat în concret voința de a pune în practică

sancțiunea rezoluțiunii, este un decret sau o decizie nu are nici o relevanță,

în raport de faptul că această sancțiune derivă din contractul de

vânzare-cumpărare valabil încheiat de părți și care a operat la momentul

expirării termenului prevăzut pentru executarea obligației, deci, anterior

emiterii decretului/deciziei (în acest sens și Decizia civilă nr. 4236 din 25

iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală).

Un astfel de pact

comisoriu există și în actul de vânzare - cumpărare, invocat de reclamanții ca

titlu de proprietate al autorului lor care prevede în mod expres că

nerespectarea vreunei obligații luate de cumpărător, atrage rezilierea de plin

drept a vânzării.

Este adevărat că în

perioada executării contractului, erau în vigoare prevederile Legii pentru

crearea zonelor militare (Legea nr. 4215/1938 publicată în M. Of. nr. 293 din

16 decembrie 1938 și Regulamentul pentru aplicarea acestei legi, publicat în M.

Of. nr. 177 din 3 august 1939).

Actul normativ

indicat nu crea însă o interdicție de a se construi în stațiunea Mamaia ci

stipula că M.A.N. și M.A.M. „pot interzice prin decizie ministerială” ridicarea

de construcții.

Or, reclamanții nu au

produs nicio dovadă din care să rezulte că autorul lor ar fi întreprins vreun

demers pentru a începe executarea construcției, respectiv întocmirea

proiectului sau solicitarea autorizației de construire de la fosta

„Administrație Municipală” sau că vreuna din autoritățile vremii i-ar fi

interzis ridicarea construcției.

Ca atare, în lipsa

dovezilor referitoare la astfel de demersuri, reclamanții nu pot invoca

ineficiența pactului comisoriu, întrucât autorul lor nu s-a aflat la adăpostul

unor evenimente de forță majoră care să îl fi împiedicat, în mod real și

absolut, să-și execute obligația de a construi (în acest sens și Decizia civilă

nr. 5299 din 30 septembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Astfel, în concret,

în urma solicitării instanței de apel în aplicarea art. 315 C. proc. civ., s-a

constatat că nu pot fi identificate înscrisuri care să prezinte relevanță

probatorie.

Prin adresa din 7

februarie 2013 emisă de Arhivele Naționale - Serviciul județean Constanța s-a

comunicat faptul că nu a fost identificat planul imobilului sau autorizația de

construcție pe numele C.S. deoarece pentru anul 1944 nu dețin autorizații emise

de Primăria Constanța referitor la imobile din Mamaia.

Cu adresa din 25

ianuarie 2013, Primăria Constanța a comunicat faptul că verificând fondul

arhivistic actual, s-a constatat că în baza de date a instituției nu figurează

planuri urbanistice aferente anilor 1944 - 1958, o serie de documente fiind

pierdute ca urmare a unor inundații din perioada 1960 - 1970.

De asemenea, SC P. SA

Constanța a comunicat că nu dețin Planuri de urbanism din 1944 respectiv 1958

întrucât în acea perioadă Institutul de Proiectări Constanța nu era încă înființat.

Așadar, în pofida

numeroaselor solicitări formulate de Curtea de Apel la 6 termene de judecată,

nu au putut fi identificate înscrisuri referitoare la situația urbanistică a

zonei în care se află terenul în litigiu în perioada relevantă.

Aceasta nu înseamnă

însă că ar fi existat o imposibilitate absolută și obiectivă de edificare a

unor construcții în respectiva zonă, putând fi efectul lipsei de diligență a

fostului proprietar și a altor proprietari.

Pe de altă parte,

deși identificarea bunului în patrimoniul unității administrativ teritoriale

naște o prezumție simplă de preluare abuzivă, în cauză, pârâții au prezentat

înscrisuri și justificări în sensul preluării în mod legal, în executarea unui

contract, a terenului în cauză.

Ca urmare, sarcina

probei în sensul dovedirii caracterului abuziv al preluării trece din nou în

sarcina reclamanților în conformitate cu art. 1169 C. civ. din 1964 (aplicabil

în cauză).

Aceștia ar fi trebuit

să prezinte dovezi referitoare la demersurile autorului lor în scopul edificării

construcției pe terenul în cauză astfel cum acesta își asumase angajamentul

respectiv existența unor cereri pentru obținerea autorizației de construcție

sau existența altor împrejurări care să poată constitui un caz de forță majoră,

ceea ce nu s-a întâmplat, efortul probatoriu fiind realizat de către instanță

conform dispozițiilor instanței de recurs și de către pârâți.

Ca urmare, în urma

verificărilor efectuate în acord cu cele dispuse prin decizia de casare, nu

rezultă că Primăria municipiului Constanța, parte în contractul de vânzare -

cumpărare invocat drept titlu de reclamanți, nu și-ar fi îndeplinit obligațiile

contractuale.

În acest sens s-a

avut în vedere că aprobarea documentației pentru edificarea construcțiilor se

face la cererea persoanei interesate să edifice construcția iar nu din oficiu.

Ca urmare, era

necesar să se dovedească efectuarea acestor demersuri de către autorul

reclamanților ca manifestare a intenției de a îndeplini obligația contractuală

de edificare a construcției, în raport de care să se fi manifestat un refuz

explicit sau implicit al Primăriei Constanța ceea ce nu este cazul.

Pe de altă parte,

rezilierea contractului a avut loc pentru neexecutarea obligației de a edifica

construcția iar nu pentru neexecutarea obligației de a contribui la realizarea

lucrărilor edilitare iar îndeplinirea obligației de a edifica construcția nu

era condiționată prin clauzele contractuale de realizarea lucrărilor edilitare

în zonă.

Este adevărat că, în

urma verificărilor dispuse de instanța de apel în conformitate cu dispozițiile

cuprinse în decizia de casare și în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., s-a

identificat sentința civilă nr. 439 din 23 aprilie 1953 pronunțată de

Tribunalul Popular al Orașului Constanța prin care terenul în suprafață de 344

mp formând lotul nr. 10, învecinat cu loturile 9, 11, 20 și 21, situat în

Mamaia și aparținând lui Constantin Steriade, a fost trecut în patrimoniul statului

prin Secțiunea Financiară a Sfatului Popular al Orașului Constanța în temeiul

Decretului nr. 111/1951.

Existența pactului

comisoriu menționat face ca rezoluțiunea să fie rezultatul voinței părților,

care, astfel, renunță anticipat la caracterul judiciar al rezoluțiunii, dacă

condițiile specifice stipulate în contract, în care pactul convenit operează,

sunt îndeplinite. Ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii, dispare

izvorul raporturilor juridice dintre părți, considerându-se că părțile nu au

fost legate prin raporturile juridice născute din contractul inițial. Prin

urmare, efectul aplicării rezoluțiunii, constând în desființarea contractului,

se produce retroactiv.

Din

această perspectivă, sentința civilă nr. 439 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului

Popular al orașului Constanța, în considerentele căreia se menționează

prevederile Decretului 111/1954, nu produce efecte în privința regimului

juridic de restituire a imobilului, câtă vreme la data pronunțării ei, bunul se

afla deja în proprietatea statului, urmare a rezoluțiunii convenționale ce a

desființat cu efect retroactiv, actul juridic intervenit între părți și care se

produsese deja.

Pentru aceleași

considerente vizând desființarea retroactivă a contractului de la data

expirării termenului în care trebuia executată obligația asumată de autorul

reclamanților, Curtea a apreciat că Decizia nr. 22043/1958 a Comitetului

Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța nu face decât să confirme o

situație juridică preexistentă, născută la data expirării termenului de

executare a obligației.

Concluzia privind

temeiul preluării bunului de către stat ca fiind un efect al rezoluțiunii

convenționale se menține chiar dacă s-ar aprecia că rezoluțiunea produce efecte

de la data manifestării de voință a părții care și-a executat sau s-a declarat

gata să-și execute obligația (în cazul de față, vânzătorul). Natura juridică

reținută a pactului comisoriu, ca fiind cea a unui pact de gradul IV, are

consecințe asupra formei pe care declarația ce cuprinde această manifestare de

voință trebuie să o îmbrace.

În cazul unui astfel

de pact, manifestarea de voință în sensul rezoluțiunii contractului nu trebuie

să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, important este ca ea să existe

și să poată fi probată. Tot astfel, ea este suficientă pentru aplicarea

sancțiunii rezoluțiunii, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în acest sens.

Pe de

altă parte, imposibilitatea fortuită de executare a obligației asumate de

autorul lor, susținută de reclamanți, excede câmpului de aplicare al

rezoluțiunii, transferând problema juridică pe tărâmul riscului contractual.

(în acest sens și Decizia nr. 6527 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 2073/118/2006).

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a

deciziei și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii primei instanțe.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că în urma demersurilor probatorii dispuse de Înalta

Curte de Casație și Justiție în baza art. 315 C. proc. civ., au rezultat în

speță aspecte concrete care împiedică tratarea cazului într-o manieră generală,

așa cum a procedat, greșit, opinia majoritară prin considerentele expuse.

Astfel, a rezultat că

imobilul a fost naționalizat în urma unui proces purtat în baza Decretului nr. 111/1951,

situație față de care corecta aplicare a Legii nr. 10/2001 înseamnă, univoc,

aplicarea art. 2 litera e) din Legea nr. 10/2001, adică preluare abuzivă

consacrată explicit prin lege.

A mai rezultat că

neîndeplinirea obligației de a construi s-a datorat unor cauzei subiective neimputabile

cumpărătorului, fiind culpa Primăriei care nu și-a îndeplinit obligațiile de a

amenaja urbanistic zona, de a asigura utilități, deci invocarea pactului

comisoriu (în 1958) ca modalitate de preluare rămâne o formă de preluare

abuzivă.

Potrivit răspunsului

Primăriei, în perioada vizată, și anume 1944-1958, nu s-au identificat planuri

urbanistice.

Totodată, Arhivele

Naționale au comunicat că în perioada vizată nu s-au emis autorizații de

construire și au depus anexat o hotărâre judecătorească din 1953 prin care

imobilul în cauză a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

111/1951, pentru neplata impozitelor, ca bun fără stăpân.

Pe cale de

consecință, modalitatea de preluare constituită de Decretul nr. 111/1951 a fost

explicit și unanim considerată preluare abuzivă, fiind incidente dispozițiile art.

2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție astfel

cum rezultă din Decizia

nr. 3256 din 21 aprilie 2005.

Prin urmare,

desființarea contractului nu s-a produs la expirarea termenului de 4 ani

stipulat pentru construire, astfel cum rezultă din conținutul Deciziei nr. 22043

din 24 august 1958 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular Oraș Constanța,

deoarece, abia în 1958 intervine aprecierea creditorului obligației neexecutate

asupra aplicării pactului comisoriu expres.

Astfel, în nici un

moment și din nici un motiv nu se poate considera că ar fi fost justificată

sancțiunea rezilierii prin pactul comisoriu.

Statul nu a fost

niciun moment îndreptățit să manifeste o voință contractuală fondată pe

contract, întrucât contractul a fost sinalagmatic, în sensul că îndeplinirea

obligației cumpărătorului de a construi a fost dependentă de îndeplinirea

obligațiilor corelative ale Primăriei, de a amenaja urbanistic și utilitar zona,

ceea ce nu s-a întâmplat.

În concluzie, având

în vedere cele de mai sus, critica deciziei recurate - opinia majoritară - poate

fi sintetizată în felul următor:

Este contrar

principiului res judicata pro veritate habetur să se considere că ceea ce s-a

decis prin procesul din 1953, finalizat cu sentința nr. 439 din 23 aprilie 1953,

ar fi lipsit de obiect sau de relevanță pe criteriul unei ficțiuni, anume prin

teoria efectului retroactiv al rezoluțiunii.

În dosar s-a probat că

nimeni nu a construit în zonă în perioada regimurilor militare; așa fiind, este

o sarcină excesivă să se pretindă reclamantului, în 2013, să dovedească faptul

că ar fi efectuat cereri - demersuri de construire, câtă vreme este clar mai

mult decât o cere condiția probatorie a notorietății că un asemenea demers era,

în epocă, un drum blocat ab initio și fără culpa autorului petenților,

cumpărătorul din act.

Prin decizia de

casare în acest proces, Înalta Curte de Casație și Justiție a invalidat explicit,

prin considerente formulate în baza art. 315 C. proc. civ., că aplicarea

colectivă și neparticularizată a pactului comisoriu prin decretul generic din

1958 nu satisface exigențele dreptului civil contractual. Tocmai de aceea s-a

casat cu trimitere pentru suplimentarea probatoriului, iar probatoriul astfel

suplimentat a dovedit adevărata modalitate de preluare, Decretul nr. 111/1951-act

considerat explicit preluare abuzivă.

Soluția criticată

este și nerezonabilă raportat la epoca anilor '50, când valul naționalizărilor

a exclus orice posibilitate de contestare pe regulile dreptului. Concret, când

unui contractant i se invocă pactul comisoriu - chiar de gradul IV - acesta

poate formula la instanța civilă acțiune în constatare negativă, că nu sunt

întrunite, cerințele care să permită invocarea și valorizarea valabilă a

pactului comisoriu contractat.

În realitate decretul

din 1958 a avut natura juridică a unui act administrativ, emis în regim de

putere publică, mai exact un act al puterii de stat totalitar, fără drept de

apel din partea victimelor regimului.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul

nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed.

În primul ciclu

procesual, finalizat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9309

din 16 noiembrie 2009, s-a statuat ca prin rejudecare să se stabilească dacă

vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor și

dacă a executat lucrări edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul

cu cota prevăzută în contract și nici dacă vânzătorul și-a manifestat

neîndoielnic voința de desființare a contractului, ținând cont de faptul că

prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desființat, în mod generic, mai

multe contracte, fără să aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui

contract.

Totodată, trebuia

verificată și apărarea formulată de reclamanți în legătură cu forța majoră,

fiind necesară administrarea de noi probe referitoare la ocupația militară germană

și ulterior sovietică, cât și la imposibilitatea edificării construcției în

perioada regimului comunist.

Înalta Curte, în cel

de-al doilea ciclu procesual, a trimis cauza spre rejudecare deoarece

instanța de apel nu a analizat și executarea obligațiilor contractuale ale

vânzătorului.

Instanța superioară

de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și art.

129 alin. (5) C. proc. civ., a stăruit, prin toate mijloacele legale, la

aflarea adevărului în cauză în respectarea deciziilor de casare.

Situația de fapt este

necesar a fi corect stabilită pentru a se determina modalitatea de trecere în

patrimoniul statului a terenului ce a făcut obiectul actului de vânzare

încheiat între Consiliul comunal al municipiului Constanța și autorul

reclamanților S.C., respectiv lotul nr. 10, transcris la 30 martie 1944 sub nr.

304 în registrul de transcripțiuni, în vederea verificării incidenței în cauză

a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prioritar, Înalta

Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele de fapt și de

drept avute în vedere de instanța superioară de fond la pronunțarea deciziei

recurate.

Terenul în litigiu,

potrivit referatului întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru

fundamentarea deciziei de respingere a cererii de restituire a terenului de 394

mp situat în Mamaia, lot 10, (fila 33 fond) coroborat cu clauzele contractului

a fost înstrăinat în scopul construirii unei case/vile în vederea amenajării și

sistematizării plajei Mamaia, situată de-a lungul Mării Negre, între lacul Tăbăcărie

și lacul Siutghiol și satul Mamaia.

Întregul lor de teren

a fost cedat Primăriei municipiului Constanța de către M.A.D. în baza proceselor-verbale

din 28 aprilie 1905, respectiv 8 aprilie 1935.

În baza Deciziei nr. 25

din 30 decembrie 1905, a Consiliului comunal al Primăriei orașului Constanța,

aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria orașului Constanța a intrat în

posesia terenului din actuala stațiune Mamaia și a hotărât vinderea loturilor

rezultate din parcelare cu condiția expresă ca cumpărătorii să construiască o

casă/vilă în 4 ani.

După terminarea

războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța

a aprobat prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja

Mamaia până la 1 decembrie 1947.

Rezultă astfel că

autorul reclamanților a cumpărat terenul din zona de graniță a litoralului în

timpul celui de-al doilea război mondial, respectiv în 1944, dată la care era

în vigoare Legea nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare

și pentru măsurile necesare apărării țării. Prin acest act normativ nu s-a

interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona Dobrogei,

în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca „orice lucrare, construcție,

plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă

militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale

și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca execuția să se facă astfel

ca ea să corespundă cerințelor apărării naționale”.

Ori, în cauză,

reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască

pe terenul cumpărat în timpul războiului sau că, în urma demersurilor efectuate

pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile de către

cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.

Dat fiind anul

achiziționării terenului, 1944, autorul reclamanților și-a asumat riscul

cumpărării bunului în timpul ocupației militare germane.

Totodată, reclamanții

nu au făcut dovada că Primăria municipiului Constanța, nu și-ar fi îndeplinit

obligațiile contractuale.

Așa cum a reținut și

instanța superioară de fond aprobarea documentației pentru edificarea

construcțiilor se face la cererea persoanei interesate. Ori, reclamanții nu au

făcut nicio probă, că Primăria Constanța ar fi refuzat în vreun mod autorului

reclamanților construirea imobilului.

Reclamanții invocă

existența forței majore, constând în instaurarea regimului comunist.

Este adevărat că în

perioada de după 6 martie 1945 au fost adoptate o serie de acte normative prin

care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetățenilor, dar instaurarea unui

nou regim politic, nu constituie, în principiu, un caz de forță majoră,

persoanele ce au fost împiedicate să își conserve sau să dobândească dreptul de

proprietate fiind ținute să dovedească, în concret, această împiedicare.

Simpla temere a

autorului reclamanților că într-o perioadă de tensiuni sociale există riscul ca

odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri de

naționalizare sau rechiziție, nu constituie o cauză de forță majoră, care să

facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV inserat în contract.

Aceasta și pentru că

nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților ar fi fost declarat ca fiind un

element ce a aparținut aparatului de stat burghez, care ar fi desfășurat o

activitate contrarevoluționară că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de

represiune (arestare, domiciliu forțat, trimiterea într-o colonie de muncă)

situație în care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă, respectiv aceea de

a construi o casă pe terenul cumpărat în termenul stipulat în contract, 4 ani,

respectiv până în 1948.

Cu privire la

modalitatea de analiză a forței majore în spețe similare, se constată că Înalta

Curte a avut același punct de vedere, astfel cum rezultă din Decizia nr. 4236/2008,

Decizia nr. 5680/2008, Decizia nr. 3747/2007, Decizia nr. 5680/2008, Decizia nr.

3063/2010.

Cu alte cuvinte,

neîndeplinirea obligației asumate de autorul recurenților prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în timpul conflagrației mondiale urmare a faptului

că s-a aflat într-o circumstanță care în mod obiectiv l-a împiedicat să

pretindă fie executarea contractului, fie restituirea prestațiilor trebuia

dovedit de pretinsul titular al dreptului.

Așa cum deja s-a

arătat, în contract a fost inserat un pact comisoriu de gradul IV ceea ce

semnifică faptul că părțile au înțeles să accepte ca în caz de nerealizare a

condiției stipulate, aceea de a se edifica de către cumpărător a construcției

până la împlinirea termenului, contractul este desființat de plin drept, fără

să fie necesară intervenția instanței de judecată, adică fără să fie necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și fără vreo altă

formalitate prealabilă.

Actul juridic de

înstrăinare a fost desființat de plin drept la expirarea termenului prevăzut

pentru îndeplinirea obligației cumpărătorului iar nu prin Decizia administrativă

nr. 22043/1958, act care doar a constatat că a operat rezoluțiunea de

drept a contractelor de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligațiilor

asumate, conform pactului comisoriu de gradul IV, creditorul

materializându-și astfel dreptul de a prelua efectiv în posesie terenul în

litigiu.

Ca urmare, imobilul

nu a fost preluat în temeiul sentinței nr. 439 din 23 aprilie 1953

pronunțată în aplicarea Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației

bunurilor supuse confiscării, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a

unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor, întrucât la dat pronunțării

sentinței contractul era rezolvit de plin drept, urmare a pactului comisoriu de

gradul IV, reliefat prin clauza conform căreia se desființează „(…) fără

somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci deplin drept (…)”

Față de cele arătate,

rezultă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M.N. și D.C.V. împotriva Deciziei nr.

30/C din data de 29 martie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2014.