ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1653/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 1325/1994 reclamanții P.S.N., S.D. și P.M. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța și Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie terenurile situate în Stațiunea Mamaia, loturile nr. 25 și 26 din careul 50, lotul nr. 13 careul 49 și lotul 1 - careul 28. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că sunt moștenitorii defunctei H.P.B., care a dobândit terenurile revendicate prin contracte de vânzare-cumpărare autentice din anul 1936 care prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 au fost desființate și reziliate, fără însă a le fi comunicat actul administrativ.

Prin Sentința civilă nr. 17040 din 02 decembrie 1997, Judecătoria Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Mamaia - Constanța, astfel: lotul nr. 25 careul 50 în suprafață de 398,85 mp; lotul 1 careu 28 în suprafață de 452,47 mp; lotul nr. 13 careul 49 - în suprafață de 375 mp, prin compensare cu o suprafață de teren echivalentă cu suprafața revendicată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, autoarea reclamanților a dobândit terenurile prin contracte cu clauză expresă și anume aceea ca în termen de 4 ani de la încheierea contractelor să execute construcții pe acestea, termen prelungit ulterior cu încă 2 ani. Totodată s-a mai precizat expres că, în caz de neîndeplinire de către dobânditorul terenurilor a obligației de efectuare a construcțiilor operează de drept și fără vreo punere în întârziere, rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ce privește clauza contractuală s-a mai reținut că deși pactul comisoriu este de gradul 4 și manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuși aceasta, trebuie să existe ca atare și să intervină în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și anume acela de 3 ani. În speță, termenul de executare a expirat la 31 decembrie 1942 iar manifestarea de voință a creditorului, respectiv comitetul executiv al Consiliului Popular Constanța, trebuia să intervină până la 31 decembrie 1945 și nu în anul 1958, când a emis Decizia nr. 22043/1958, voința acestei autorități operând peste termenul legal.

Împotriva acestei soluții a declarat apel Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local municipal care au invocat lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local municipal Constanța întrucât patrimoniul aparține unității administrativ-teritoriale potrivit art. 4 din Legea nr. 69/1991. Pe fondul cauzei, contractele de vânzare-cumpărare pentru terenurile din stațiunea Mamaia cuprindeau pacte-comisorii de gradul IV de denunțare, în caz de neexecutare - iar rezoluțiunea avea ca efect repunerea în situația anterioară și opera de plin drept. În apelul declarat de reclamanți s-a susținut că suprafețele de teren asupra cărora a dispus instanța sunt consemnate greșit iar lotul nr. 25 din careul 50 poate fi restituit în natură, fiind liber de construcții.

În cauză a formulat cerere de intervenție O.A. în calitate de succesoare testamentară a reclamantei P.M. decedată la 27 august 1998 și care moștenește o cotă de 1/4 din lotul nr. 25 careul 50. Prin Decizia civilă nr. 2804 din 10 noiembrie 1999 Tribunalul Constanța a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a reținut cauza, pentru soluționare pe fond conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., imobilele revendicate având o valoare de peste 150.000.000 lei. În fond după desființare, reclamanții și-au lărgit cadrul procesual, introducând în cauză Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public și Privat" Constanța și Municipiul Constanța prin Primar.

În ce privește obiectul cererii au precizat că revendicarea privește 5 loturi de teren din stațiunea Mamaia respectiv: lotul 1 - careu 28; lotul 8 - careu 26; lotul nr. 13 - careu 49; lotul 25 -careu 50 și lotul 26 - careu 50. Au mai solicitat ca în subsidiar, dacă terenurile sunt afectate de detalii de sistematizare fiind imposibilă predarea acestora, să fie obligați pârâții la un schimb de terenuri într-o zonă similară cu terenuri având aceeași suprafață și valoare de circulație sau obligarea la plata în echivalent bănesc, la prețul de circulație, pentru o dreaptă și echitabilă desdăunare. R.A.E.D.P.P. Constanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, admisă prin încheierea din 12 iunie 2000 motivat de faptul că terenurile revendicate nu se află în administrarea sa.

Pârâta direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Constanța a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca nefondată. La cererea reclamanților instanța a încuviințat efectuarea unei expertize topografice având ca obiectiv identificarea și stabilirea valorii de circulație a terenurilor, efectuată de ing. L.G. Prin Sentința civilă nr. 50 din 29 ianuarie 2001 Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondata. Pentru a pronunța aceasta soluție prima instanța a reținut în referire la lotul 8 careul 26 (autor N.N.P.) și lotul 26 careul 50 (autor M.P.Z.) ca reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, aceștia nedeținând înscrisuri pentru a-și dovedi calitatea de proprietari pentru aceste loturi revendicate.

În referire la loturile nr. 1 - careul 28 (autor S.E.P.), lotul 13 careul 49 (autor S.C.N.P., lotul 25 - careul 50 s-a reținut ca aceste terenuri nu au fost preluate abuziv de către statul român, cum greșit susțin reclamanții, ci în urma rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare care cuprindeau un pact comisoriu de gradul IV, urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de cumpărători, de a construi pe terenuri în termen de 5 ani case de locuit, terenurile s-au reîntors în patrimoniul vânzătorului - Municipiul Constanța.

S-a reținut că prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Orașului Constanța, Municipiul Constanța, în calitate de vânzător și-a exteriorizat intenția de a rezoluționa contractele de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect terenuri din zona Stațiunii Mamaia, urmare a neîndepliniri de către cumpărători a obligației de a construi în termenul convenit prin contract case de locuit, scopul urmărit de Municipiul Constanța prin vânzare, precum și facilitatea acordată cumpărătorului de a plăti prețul în mai multe rate anuale fiind acela de a sistematiza zona dintre lacul Siutghiol și Marea Neagră. Din expertiza efectuată în cauză rezultă că în prezent loturile revendicate de către reclamanți sunt ocupate de construcții, spații verzi din Stațiunea Mamaia, iar subsolul acestor terenuri este traversat de rețele de apă-canal, electricitate și telefonie.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții P.S.N.I., S.D.C. și O.A., care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În referire la calitatea reclamanților de proprietari ai terenurilor revendicate s-a arătat că aceștia nu se legitimează ca și titulari ai dreptului pretins asupra terenurilor revendicate, toți reclamanții fiind succesorii bunicilor H.P.B. și N.N.P. Autoarea H.P.B., căsătorită cu N.N.P. a decedat în anul 1965 și conform certificatului de moștenitor S 104/1955, a avut ca și succesori legali pe numiții: D.P., N.P., L.Z.H. și S.S.E. D.P. a decedat la 10 martie 1982 și conform certificatului de moștenitor nr. 474 din 25 iunie 1982 unica succesoare a acestuia a rămas soția supraviețuitoare P.M., decedata la data de 27 august 1998 și a cărei succesoare este reclamanta O.A.

- în calitate de legatar universal, căreia îi revin în proprietate loturile nr. 25 și 26 - careul 50. Autoarea L.Z.H. a decedat la 2 februarie 1993, iar succesorii săi au fost P.S.N.I. și S.S.E., care la rândul ei, în urma decesului a lăsat ca succesor pe S.D.C., conform certificatului de moștenitor 1453 din 21 iunie 1994. Autorul comun N.P. a decedat în anul 1965 și a lăsat ca moștenitori pe P.C.E.L. și P.S.N.I., conform certificatului de moștenitor nr. 339 din 28 septembrie 1965 - proprietar al lotului nr. 8 careul 26. În urma decesului numitei P.C.E.L. întreaga sa avere a revenit prin transmisiuni succesive numitului P.S.N.I., conform certificatului de moștenitor nr. 921 din 27 august 1990 - lotul 14 careul 49. Referitor la titlurile de proprietate ale reclamanților cu privire la terenurile revendicate au susținut că acestea au fost depuse la dosar și fac dovada acestui drept pentru fiecare dintre succesorii mai sus menționați.

În referire la Lotul nr. 1 careul 28, în suprafață de 452,47 mp, aflat în proprietatea lui P.E.S. conform actului de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni al orașului Constanța, vol. VIII la nr. 157 80 poziția 1578 cu dimensiunile 28 ml x 16, 16 ml s-a arătat că acesta a revenit succesorului S.D.C., conform certificatului de moștenitor nr. 1453 din 21 iunie 1994, terenul nefiind afectat în prezent de construcții. Lotul nr. 26 careul 50 au susținut apelanții reclamanții că a avut o suprafață de 400,05 mp și s-a aflat în proprietatea numitei P.M. conform Registrului de proprietate al Orașului Constanța, vol.VIII 16069 pag.1607, iar acest teren, în prezent liber a revenit unicei proprietare O.A.

conform certificatului de moștenitor nr. 347 din 12 octombrie 1998, fiind liber de construcții. Referitor la celelalte loturi s-a arătat că s-au aflat de asemenea în proprietatea autorilor lor, aceștia fiind împiedicați să construiască pe teren casele asumate prin contractul de vânzare-cumpărare dintr-un caz de forță majoră. S-a susținut că în perioada 1941 - 1952 Stațiunea Mamaia a fost ocupată pe rând de trupele germane și apoi de cele sovietice iar după 1952 - 1958 nu s-au mai eliberat autorizații de construcție pentru Stațiunea Mamaia. În mod greșit prima instanță a reținut, în referire la terenurile pentru care s-au depus titlurile de proprietate, că preluarea bunurilor nu s-a realizat abuziv de către statul român, ci ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare datorită neîndeplinirii obligațiilor - asumate de către cumpărători.

Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța nu poate invalida contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlurile de proprietate ale reclamanților, iar pactul consemnat în aceste contracte, este un pact comisoriu de gradul III ce implica intervenția instanței de judecată, în speță nefiind pronunțate hotărâri judecătorești de rezoluțiune a vânzărilor. La primul termen de judecată în fața instanței de apel - 8 mai 2001, urmare a modificărilor legislative intervenite în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist, respectiv urmare a adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat instanței suspendarea judecării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), optând pentru soluționarea pretențiilor lor în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 8 mai 2001 Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea judecății apelului, conform art. 471 (1) din Legea nr. 10/2001 (în formă inițială). La data de 15 iunie 2010 apelanții reclamanți P.S.N.I. și O.A. au solicitat repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății iar la 20 septembrie 2010 numitul T.D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase conform contractului încheiat cu P.S.N.I. și O.A. a solicitat introducerea sa în proces în calitate de apelant, ca urmare a transmisiunii calității procesuale active în temeiul convenției de cesiune de drepturi litigioase autentificată sub nr. 223 din 6 februarie 2006 de BNP Z.A.R.

Cesionarul de drepturi litigioase a formulat precizări la cererea de apel arătând că înțelege să renunțe la judecata cu privire la intimata - pârâtă RAEDPP Constanța iar obiectul apelului îl constituie hotărârea primei instanțe numai sub aspectul soluției pronunțate în raport cu loturile de teren nr. 26 careul 50 și nr. 1 careu 28. Apelantul reclamant T.D. a arătat că renunță la pretențiile formulate pentru suprafețele de teren situate în Stațiunea Mamaia, lotul 25, careul 50 în suprafață de 398,85 mp, lot 8 careu 26 în suprafață de 381,60 mp și lot 13, careul 49 în suprafață de 375 mp. După mai multe suspendări ale apelului în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., prin acordul părților, urmate de repunerea pe rol la solicitarea apelantului T.D.

cu adresa depusă la dosar la data de 23 septembrie 2014 apelantul a arătat că înțelege să precizeze limitele apelului și implicit ale acțiunii de fond: revendicarea imobiliară - procedura judiciară pe care o continuă având ca obiect numai două loturi de teren, din totalul de 5 loturi menționate în acțiunea introductivă și anume: terenul situat în lotul 1 careul 28 și terenul situat în lotul nr. 26 careul 50. Referitor la lotul nr. 1 careul 28 apelantul T.D. a arătat că deși s-a urmat procedura Legii 10/2001 și aceasta a fost soluționată irevocabil, pretențiile sale referitoare la restituirea acestui teren nu s-au realizat, notificarea fiind respinsă în mod irevocabil. Astfel prin Dispoziția nr. 884 din 03 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța s-a respins notificarea formulată de autorii apelantului - cedenții drepturilor litigioase cu privire la terenul reprezentând lot nr. 1 careul 28 situat în Stațiunea Mamaia, în suprafață de 452,47 mp.

Contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 884 din 03 martie 2003 a Primarului Municipiului Constanța a făcut obiectul dosarului nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanța și a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1311 din 17 noiembrie 2003, Tribunalul Constanța dispunând anularea dispoziției și restituirea în natură a terenului. Apelul formulat împotriva acestei sentințe a fost admis iar prin Decizia civilă nr. 814/c/2005, Curtea de Apel Constanța a schimbat în tot hotărârea Tribunalului Constanța, în sensul respingerii contestației ca nefondată, soluție menținută în mod irevocabil prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 4578 din 11 iunie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22651/1/2005.

Referitor la lotul nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia, în procedura Legii nr. 10/2001 s-a emis Dispoziția nr. 912/2004 a Primarului Municipiului Constanța prin care s-a respins notificarea iar contestația formulată de reclamantul T.D.

împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2079/2005 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul civil nr. 690/2004, soluție menținută atât în apel prin Decizia civilă nr. 143/C/2006 a Curții de Apel Constanța (Dosar nr. 929/36/2006) cât și în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 6283 din 03 octombrie 2007. În referire la celelalte loturi de teren ce au făcut obiectul revendicării în prezentul dosar - lotul 13 careul 49, lotul nr. 8 careul 26 și lotul nr. 25/careul 50, - s-a arătat că în urma parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 s-a recunoscut dreptul cesionarului de drepturi litigioase de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială pentru cele 3 loturi de teren mai sus indicate și s-a dispus restituirea în natură sau prin echivalent a acestor terenuri, motiv pentru care nu înțelege să mai insiste în acțiunea în revendicare cu privire la aceste terenuri, iar motivele apelului sunt limitate numai la cele două loturi precizate.

Instanța de apel a dispus completarea probatoriului administrat în primă instanță cu înscrisuri, hotărârile judecătorești și deciziile Primarului Municipiului Constanța emise în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la toate cele cinci terenuri ce au fost revendicate în prezenta cauză.

S-a dispus de asemenea atașarea dosarelor civile nr. 690/2004 al Tribunalului Constanța, Dosar nr. 929/36/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. 161 C/2006 (nr. nou 926/36/2006) a Tribunalului Constanța, Dosar nr. 403/C/2004 al Curții de Apel Constanța, Dosar nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanța, Dosar nr. 6949/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție; Dosar nr. 15749/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție; Dosar nr. 5163/36/2006 al Curții de Apel Constanța; Dosar nr. 9847/118/2008 al Tribunalului Constanța; Dosar nr. 1041/2004 al Tribunalului Constanța; nr. 265/CA/2004 al Tribunalului Constanța și nr. 5163/36/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție în care au fost pronunțate hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv cu privire la cele două loturi de teren din stațiunea Mamaia - lotul nr. 1 careul 28 și lotul nr. 26 careul 50 referitor la care apelantul reclamant T.D.

a susținut că înțelege să continue procedura de revendicare conform dreptului comun (art. 480 C. civ.). Raportat la soluțiile pronunțate în procesele anterioare purtate între aceleași părți, cu privire la aceleași terenuri imobiliare, acțiuni fondate însă pe dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - intimații pârâți consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța au solicitat instanței valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele mai sus menționate și atașate la prezentul dosar. Prin Decizia nr. 16/C din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a I civilă a respins apelul declarat de apelanții reclamanți P.S.N.I.

și O.A., continuat de cesionarul de drepturi litigioase T.D., împotriva Sentinței civile nr. 50 din 29 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. R1545/2000, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar, Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public și Privat" Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, ca nefondat și, a obligat apelantul la plata sumei de 372 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații pârâți Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța. Curtea de Apel a reținut următoarele: Apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse în discuția instanței de apel, care va statua atât în fapt cât și în drept.

Efectul devolutiv nu vizează, cu necesitatea, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, devoluțiunea fiind limitată de regula exprimată prin adagiul "tantum devolutum quantum appelatum". Așadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului care poate relua pretențiile sale din prima instanță numai parțial. Astfel în speță, deși în fața primei instanțe obiectul acțiunii în revendicare l-a constituit un număr de cinci loturi de teren situate în Stațiunea Mamaia, în apel, prin precizările formulate de apelantul T.D. - cesionar de drepturi litigioase s-a arătat că acesta înțelege să critice hotărârea Tribunalului Constanța, exclusiv sub aspectul soluției pronunțate în referire la două loturi de teren și anume terenul reprezentând lotul nr. 1 careul 28 și lotul nr. 26 careul 50 din parcelarea Mamaia.

Pentru celelalte trei loturi - lot 25 careul 50; lot 8 careul 26 și lot 13 careul 49 - cesionarul de drepturi litigioase a optat pentru realizarea drepturilor în procedura Legii 10/2001, procedură în care a și beneficiat de măsuri reparatorii, situație în care nu înțelege să continue procedura pe dreptul comun - art. 480 C. civ., în situația acestor terenuri fiind incident principiul "electa una via", conform căruia aleasă fiind o cale, nu se mai poate admite utilizarea alteia pentru recunoașterea aceluiași drept. În raport de limitele astfel determinate de către apelantul reclamant ale controlului legalități și temeiniciei hotărârii Tribunalului Constanța, s-a pus în discuția părților și relevanța hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura Legii nr. 10/2001 pentru terenurile ce fac obiectul revendicării în prezenta cauză.

Cu privire la lotul de teren nr. 1 careul 28 Prin Dispoziția nr. 384 din 3 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța în procedura Legii nr. 10/2001 s-a respins notificarea privitoare la restituirea în natură sau prin echivalent a lotului nr. 1, careul 28 în suprafață de 452,47 mp, reținându-se că terenul nu a fost preluat abuziv de către stat de la fostul proprietar, ci titlul acestuia a fost desființat, prin activarea pactului comisoriu de gradul IV inclus în contract, urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către cumpărător. Legalitatea acestei dispoziții a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 314/C din 9 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, soluție rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de P.S.N.I.

și continuat de cesionarul de drepturi litigioase T.D., prin Decizia civilă nr. 4578 din 11 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22651/1/2005 (nr. vechi 6949/2005). A reținut în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție că este de necontestat faptul că titlul de proprietate al autoarei reclamantului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936 a fost încheiat cu Primăria orașului Constanța sub condițiile rezolutorii privind plata ratelor și executarea unor lucrări de construcție pe teren, într-un termen de 4 ani stabilit prin acordul de voință al părților inserat în contract, iar invocarea de către reclamant în cuprinsul acțiunii a forței majore drept clauză exoneratoare de răspundere pentru neîndeplinirea obligației de a construi pe teren o casă, are valoarea unei recunoașteri implicite a existenței unui pact comisoriu de gradul IV.

Preluarea bunului de către vânzător - Municipiul Constanța, s-a realizat în urma rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV, prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de către vânzător, situație în care este exclusă ideea unei preluări abuzive a imobilului de către stat și implicit dreptul succesorilor cumpărătoarei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea contractului nefiind asimilată unei măsuri abuzive de preluare a proprietăților, conform art. 2 lit. a) - h) din Legea nr. 10/2001. Instanța de recurs a reținut că sunt nefondate criticile formulate de recurentul T.D.

referitoare la calificarea greșită a pactului comisoriu inserat în contract ca fiind un pact de gradul III, pentru rezoluțiunea contractului fiind necesară intervenția instanței de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că în speță a operat un pact comisoriu de gradul IV care și-a produs efectele de drept, decizia administrativă emisă de vânzător având numai rolul de a exterioriza voința vânzătorului de a rezoluționa contractul de vânzare-cumpărare ale căror clauze nu au fost respectate de către cumpărător. Rezultă din hotărârea judecătorească mai sus menționată, opozabilă apelantului T.D. întrucât acesta a fost parte și în acel litigiu în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 4578/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (succesor al notificatorului, cumpărător de drepturi litigioase) că s-a tranșat irevocabil regimul juridic al terenului în suprafață de 452,47 mp lot 1 careu 28, cumpărat de P.E.S.

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936, în sensul că acest bun nu a fost preluat în mod abuziv de către stat din patrimoniul fostului proprietar în perioada regimului comunist, ci a fost restituit vânzătorului Municipiul Constanța, în urma rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a neîndeplinirii obligației cumpărătorului de a construi pe teren într-un interval de 4 ani de la data perfectării actului, vânzătorul exprimându-și dorința de activare a pactului comisoriu de gradul IV, asumat de cumpărătoare prin semnarea contractului. Ca hotărâre irevocabilă, Decizia civilă nr. 4578/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc.

civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. (1864), așa încât dezlegarea dată problemelor de drept referitoare la regimul juridic al terenului revendicat și la caracterul legal al preluării bunului de către vânzător în urma rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de către cumpărătoare, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Doctrina și practica judiciară este unanimă în a aprecia că atât prezumția instituită de art. 1201 C. civ. (1864) cât și excepția lucrului judecat instituită de art. 166 C. proc. civ. reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat care, în calitate de cel mai important efect al hotărârii judecătorești se subsumează la două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, soluția este prezumată a exprima adevărul.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de dispozițiile art. 1201 C. civ. - tripla identitate care nu este întrunită în speță, între procedura desfășurată conform art. 480 C. civ. și cea desfășurată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la același teren, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua diferit.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces ci doar inserează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatatoare ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ. în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Transpunând în acțiunea de față aceste considerații teoretice referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat astfel cum rezultă acesta din Decizia civilă nr. 4578/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se constată că în mod judicios s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată cu privire la terenul situat în Stațiunea Mamaia, în suprafață de 452,47 mp, fostul lot nr. 1 careul 28, reclamantul neavând calitatea de proprietar deposedat abuziv de către pârât cu privire la acest teren, imobil ce a revenit în proprietatea vânzătorului Municipiului Constanța în urma rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3597/1936, urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract, aspecte dezlegate irevocabil prin hotărârea mai sus menționată.

Acțiunea în revendicare imobiliară este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Pentru a triumfa în acțiunea în revendicare, reclamantul care se pretinde proprietarul bunului trebuie să facă dovada că deține un titlu mai bine caracterizat decât adversarul său, altfel spus este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar încălcările dreptului său se impun a fi sancționate prin acțiunea în justiție. Apelantul reclamant T.D. nu a opus pârâților din prezenta cauză - Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Public Constanța, un titlu de proprietate valabil la data promovării acțiunii în justiție, dreptul de proprietate al cumpărătoarei S.E.N.P.

- autorul inițial și primul proprietar al terenului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 - fiind desființat ca urmare a neexecutării culpabile a obligației asumate de cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus menționat, de a construi pe acest teren în termenul de 4 ani convenit, iar bunul s-a întors în patrimoniul vânzătorului ca efect al rezoluțiunii vânzării de drept, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV. Aceste probleme de drept au fost dezlegate definitiv în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 22651/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare la data decesului numitei S.S.E.

(fostă P.) - la 14 februarie 1991, în patrimoniul acesteia nu se afla dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu și nici vocația acesteia de a redobândi acest teren conform unor eventuale legi de reparație pentru bunurile preluate abuziv de statul român în perioada regimului comunist, de la foștii proprietari, întrucât sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare a intervenit urmare a valorificării pactului comisoriu de gradul IV, de drept și a fost adusă la cunoștința tuturor celor interesați prin Decizia nr. 22043/1958 emisă de reprezentantul vânzătorului - Municipiul Constanța, preluarea terenului de către vânzător fiind urmarea rezoluțiunii vânzării și nu poate fi asimilată unei preluări cu caracter abuziv.

Altfel spus, vânzătorul și-a redobândit dreptul de proprietate asupra terenului vândut, în urma repunerii în situația anterioară ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare. Vânzarea terenurilor din Stațiunea Mamaia nu a avut configurația unui simplu act privat de translație a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoanele fizice interesate, ci a constituit materializarea unui demers anterior al autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol și Marea Neagră.

Astfel, după cum reiese din Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1270 din 2 noiembrie 1905 publicat în M. Of., prin acest act s-a aprobat cedarea terenului de 192 ha și 9750 mp din Proprietatea Statului Român în patrimoniul Comunei Constanța, cu obligația stabilită însă pentru administrația locală ca în cazul în care se va proceda la parcelare și vânzarea de loturi determinate pentru construirea de vile și case de agrement, sumele astfel obținute să fie investite în dotări edilitare ale stațiunii drumuri, plantații și parcuri. Ulterior, printr-un Decret Regal emis la 22 februarie 1906 și publicat în M. Of.

Comuna Urbană Constanța este autorizată să vândă în loturi, către persoanele fizice, plaja de nisip aflată între lacul Siutghiol și Marea Neagră, "cu prețul și în condițiile stabilite prin încheierea consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, pentru construiri de vile și case de agrement", cu aceeași obligație impusă autorității, de a oferta sumele astfel dobândite exclusiv înfrumusețării plajei propriu-zise. În aceste condiții, înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public și imperativ, pentru care s-a și dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în cel al autorității locale, parcelarea și vinderea lui - anume amenajarea acestei zone de la malul mării și asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea stațiunii Mamaia.

Litigiul de față privește, în consecință, un teren vândut în aceste condiții autoarei reclamantului de către Primăria Municipiului Constanța, astfel că obligațiile cumpărătoarei S.S.E. (fostă P.) de a construi o casă de locuit sau o vilă într-un răstimp de 4 ani și de a contribui la cheltuieli edilitare, depășesc natura obișnuită a celor opozabile doar între părți (res inter alias acta) și îmbracă forma unor obligații scriptae in rem, opozabile fără discuție și terților.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 nu a fost depus în integralitate la dosar, dar este de necontestat că terenul în suprafață de 452,47 mp reprezentând lotul nr. 1 careul 28 din planul parcelar al plajei Mamaia din anul 1936 face parte din suprafața de 259 ha situată între lacul Siutghiol și Marea Neagră, cedată în anul 1905 Primăriei Municipiului Constanța de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor Publice, aspect confirmat prin expertiza efectuată la instanța de fond și tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 4578/2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost înstrăinat autoarei reclamantului în anul 1936 în condițiile generate de vânzare/cumpărare stabilite prin Decizia Consiliului Comunal Constanța de la 30 decembrie 1905. Procedând la interpretarea clauzelor contractelor în lumina dispozițiilor art. 977-982 C. civ., cât și în raport de Condițiile generale de vânzare cumpărare aprobate prin Hotărârea Primăriei Comunei Constanța din anul 1905, rezultă că părțile au inserat în actul translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV, reliefat prin clauza conform căreia vânzarea se desființează "(...) fără somație, judecată și fără nici un drept de despăgubiri pentru cumpărător (...)" în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația de a construi în termenul de 6 ani.

Pactul comisoriu de gradul IV desființează de drept actul în care este conținut, reprezentând efectul direct al neexecutării obligației debitorului, inserarea lui în contractul de vânzare-cumpărare fiind expresia principiului libertății de voință a părților, care astfel au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii. Or, prin inserarea în primul contract de vânzare-cumpărare a pactului comisoriu mai sus redat, părțile au înțeles să accepte că în caz de nerealizare a condiției stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărător o construcție până la împlinirea termenului (1941), contractul este desființat de plin drept, fără să fie necesară intervenția instanței de judecată, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și fără vreo altă formalitate prealabilă.

Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța. În privința momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV, se reține că desființarea nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043. Această deciziei nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susțin reclamanții, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de tren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul reclamantei, dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută acestuia face parte din suprafața de teren cuprinsă între lacul Siutghiol și Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța din 1905, iar în prezent terenul este situat în zona Complexului hotelier, conform concluziilor expertizei.

Apărarea reclamantului în sensul că, în speță, pactul comisoriu de gradul IV privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic, situație în care nu se poate reține vinovăția autorului sau cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract nu poate fi primită, reclamantul neprobând, conform art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1936) și momentul la care vânzătoarea și-a manifestat opțiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziției nr. 22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții. Dacă pentru perioada războiului (1941 - 1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gr.

IV. Se reține că prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii și până la 01 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate. Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca "orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerințelor apărării naționale". Or, în cauză, se reține că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.

Este adevărat că în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative prin care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetățenilor, dar instaurarea unui nou regim politic, în principiu, nu constituie un caz de forță majoră, persoanele ce au fost împiedicate să își conserve sau să dobândească dreptul de proprietate fiind ținute să dovedească, în concret, această împiedicare (sens în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și justiție în decizii de speță: Decizia civilă nr. 4236 din 25 iunie 2008, Decizia civilă nr. 5680 din 09 octombrie 2008). În ceea ce îl privește pe autorul reclamantei, nu s-a dovedit prin nici o probă administrată în cauză că acesta ar fi fost declarat ca fiind un element ce a aparținut aparatului de stat burghez care ar fi desfășurat o intensă activitate împotriva clasei muncitoare și că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de represiune (arestare, domiciliu forțat, trimiterea într-o colonie de muncă), situație în care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă să își execute obligația asumată prin contract, respectiv aceea de a construi o casă pe terenul cumpărat de la Comuna Constanța, până în anul 1958. Simpla temere a autorului reclamanților, că într-o perioadă de tensiuni sociale, exista riscul ca odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri de naționalizare sau rechiziție,

nu constituie o cauză de forță majoră, care să facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV.

Această viziune regăsită în recenta jurisprudență a instanței supreme în spețe similare (Decizia nr. 3747 din 16 mai 2007; nr. 4236 din 25 iunie 2008; nr. 5680 din 09 octombrie 2008; nr. 3063 din 18 mai 2010; Decizia civilă nr. 3792 din 28 mai 2012) vine în susținerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situație de forță majoră, iar în măsura în care înseși autoritățile au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare pentru neîndeplinirea obligației asumate de cumpărătorii acestor terenuri cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că după finalizarea conflagrației mondiale cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanță care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă, fie executarea contractului, fie restituirea prestațiilor.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că nu s-a dovedit că autorul reclamantei a fost împiedicat dintr-o cauză de forță majoră - pe toată perioada cuprinsă între momentul cumpărării terenului (1935) și data manifestării de voință a vânzătoarei Orașul Constanța de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV (Deciziunea nr. 22043/1958) - să construiască o vilă pe terenul notificat, în mod judicios prima instanță a reținut că preluarea bunului nu s-a realizat în mod abuziv, ci ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare în condițiile Codului civil, subdobânditorul cu titlu particular suportând sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea obligației ce greva bunul. II. Cu privire la lotul nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia Prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Constanța notificatoarea O.A., autoarea cesionarului de drepturi litigioase T.D.

a solicitat restituirea în natură terenului situat în Stațiunea Mamaia, lotul nr. 26 careul 50 afirmându-se calitatea de succesor - legatar universal al numitei M. (M.P.), arătând că autoarea M.P.Z. este soția supraviețuitoare a numitului D.P.G., fiul H.P.B. și al lui N.P. Prin Dispoziția nr. 912/2004 autoritatea administrativă a respins cererea de restituire în natură a imobilului, statuând că bunul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. În cadrul procedurii judiciare declanșate de O.A.

și continuată de cesionarul de drepturi litigioase, T.D., (recurent și în prezenta cauză), prin Sentința civilă nr. 2079 din 22 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă prin Decizia civilă nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 929/36/2006 s-a tranșat în mod irevocabil că nici cedenta și nici cesionarul de drepturi litigioase nu sunt îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul notificat - lot 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia, întrucât nu există identitate între numita M.P.Z. - fostă proprietară a terenului și numita P.M. autoarea notificatoarei O.A. și implicit a cesionarului de drepturi litigioase T.D., situație în care aceștia din urmă nu au dobândit niciodată un drept de proprietate sau vocația de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de M.P.Z.

S-a reținut în considerentele Deciziei civile nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție că autoarea reclamantei P.M., soție supraviețuitoare a lui D.P.G. "nu este și nu poate fi" aceeași persoană cu M.P.Z. (proprietara terenului notificat), raporturile dintre cele două fiind de afini (cumnate), respectiv M.P.Z., titulara dreptului de proprietate asupra terenului, este sora soțului autoarei reclamanților P.M. A concluzionat Înalta Curte de Casație și Justiție că titulara notificării - O.A. nefăcând dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 400, 05 mp, reprezentând lotul 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia, motiv pentru care s-a respins ca nefondat recursul formulat de T.D., cesionar de drepturi litigioase cu privire la acest teren.

Raportat la aceste hotărâri judecătorești mai sus menționate, și avându-se în vedere obiectul prezentei cauze - revendicarea lotului nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia de către reclamantul T.D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase, conform contractului încheiat cu O.A. - Curtea constată că deși în speță nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în raport cu Decizia civilă nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța nu poate face abstracție de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce rezultă din aceste hotărâri judecătorești cu privire la unele probleme de drept, dezlegate irevocabil și opozabile recurentului T.D., care a fost parte și în cadrul procedurilor judiciare finalizate prin Decizia civilă nr. 6283/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin hotărârile judecătorești anterior menționate s-a statuat că titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 400,05 mp, reprezentând lotul nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia a fost M.P.Z., fiica numiților N.P. și H.P.B., iar între aceasta și P.M. devenită soția supraviețuitoare a lui P.D.G. nu există identitate, aceasta din urmă fiind testatoarea lui O.A., vânzătoarea drepturilor litigioase. Prin urmare P.M., autoarea testamentului în beneficiul lui O.A. nu a fost proprietara terenului în litigiu, astfel că prin testament nu putea transmite decât bunurile aflate în patrimoniul său la data decesului sau vocația la beneficiul legilor reparatorii exclusiv pentru bunuri ce i-au aparținut în proprietate și care au fost preluate de Statul Român din patrimoniul său.

Fără a mai relua considerentele de ordin teoretic dezvoltate în precedent, cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești, prin care se tranșează irevocabil între aceleași părți anumite raporturi juridice sau se dezleagă probleme de drept referitoare la calitatea de proprietar, respectiv lipsa unei relații de rudenie între anumite persoane, se constată că în prezenta acțiune aceste dezlegări au deplină aplicare, rezultând fără posibilitatea de tăgadă că nu există identitate între autoarea vânzătoarei de drepturi litigioase - P.M. și proprietara terenului revendicat - M.P.Z., iar reclamantul T.D. succesor al lui P.M.

nu este îndreptățit să obțină restituirea terenului în litigiu, care a aparținut unei persoane străine, M.P.Z., cât timp nu s-a făcut dovada existenței vreunei legături de rudenie sau a intervenirii vreunei înstrăinări cu privire la acest teren între fostul proprietar și reclamantul din cauză, sau antecesori ai acestuia. Se constată că în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul T.D. nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor sale - O.A. sau P.M. cu privire la bunul revendicat, înscrisul existent la dosar - actul nr. 2059/A din 2 iulie 1997 eliberat de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța atestând că în registrul nr. 61/1935 din Fondul Primăriei Constanța figurează la fila 99 M.P.Z.

cu un teren în suprafață de 400, 05 mp, lot 26 careul 50 în anul 1936. Spre deosebire de Legea nr. 10/2001, care a instituit un regim probator mai puțin rigid, avându-se în vedere scopul reparatoriu al acestei legi speciale și personale vizate prin acest act normativ - foști proprietari deposedați abuziv de bunuri imobiliare în perioada regimului comunist, în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul - fiind persoana care se pretinde proprietarul bunului de care a fost deposedat de către posesorul neproprietar, este ținut conform art. 480 C. civ. să facă dovada dreptului său de proprietate raportat la unul dintre modurile de dobândire a proprietății - art. 644 și 645 C. civ. (1864), ori, în speță recurentul T.D.

nu a depus niciun înscris pentru a dovedi calitatea de proprietar a autoarelor sale cu privire la terenul în suprafață de 400, 05 mp reprezentând lotul 26, careul 50 din Parcelarea Mamaia. În raport de această situație, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că reclamantul nu are calitate de proprietar al bunului revendicat și a respins pretențiile acestuia cu privire la lotul nr. 26 careul 50 din stațiunea Mamaia ca nefondate.