ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1653/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1653/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 1325/1994 reclamanții P.S.N., S.D. și P.M. au

chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța și Ministerul

Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța solicitând instanței ca prin hotărârea

ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și

posesie terenurile situate în Stațiunea Mamaia, loturile nr. 25 și 26 din

careul 50, lotul nr. 13 careul 49 și lotul 1 - careul 28.

În motivarea acțiunii

reclamanții au susținut că sunt moștenitorii defunctei H.P.B., care a dobândit

terenurile revendicate prin contracte de vânzare-cumpărare autentice din anul

1936 care prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 au fost desființate și

reziliate, fără însă a le fi comunicat actul administrativ.

Prin Sentința civilă

nr. 17040 din 02 decembrie 1997, Judecătoria Constanța a admis acțiunea și a

obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în

Mamaia - Constanța, astfel: lotul nr. 25 careul 50 în suprafață de 398,85 mp;

lotul 1 careu 28 în suprafață de 452,47 mp; lotul nr. 13 careul 49 - în

suprafață de 375 mp, prin compensare cu o suprafață de teren echivalentă cu

suprafața revendicată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că, autoarea reclamanților a dobândit terenurile prin

contracte cu clauză expresă și anume aceea ca în termen de 4 ani de la

încheierea contractelor să execute construcții pe acestea, termen prelungit

ulterior cu încă 2 ani. Totodată s-a mai precizat expres că, în caz de

neîndeplinire de către dobânditorul terenurilor a obligației de efectuare a

construcțiilor operează de drept și fără vreo punere în întârziere,

rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ce privește clauza

contractuală s-a mai reținut că deși pactul comisoriu este de gradul 4 și

manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului

printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuși aceasta, trebuie să

existe ca atare și să intervină în termenul general de prescripție prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și anume acela de 3 ani.

În speță, termenul de

executare a expirat la 31 decembrie 1942 iar manifestarea de voință a

creditorului, respectiv comitetul executiv al Consiliului Popular Constanța,

trebuia să intervină până la 31 decembrie 1945 și nu în anul 1958, când a emis

Decizia nr. 22043/1958, voința acestei autorități operând peste termenul legal.

Împotriva acestei

soluții a declarat apel Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local

municipal care au invocat lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local

municipal Constanța întrucât patrimoniul aparține unității

administrativ-teritoriale potrivit art. 4 din Legea nr. 69/1991.

Pe fondul cauzei,

contractele de vânzare-cumpărare pentru terenurile din stațiunea Mamaia

cuprindeau pacte-comisorii de gradul IV de denunțare, în caz de neexecutare -

iar rezoluțiunea avea ca efect repunerea în situația anterioară și opera de

plin drept.

În apelul declarat de

reclamanți s-a susținut că suprafețele de teren asupra cărora a dispus instanța

sunt consemnate greșit iar lotul nr. 25 din careul 50 poate fi restituit în

natură, fiind liber de construcții.

În cauză a formulat

cerere de intervenție O.A. în calitate de succesoare testamentară a reclamantei

P.M. decedată la 27 august 1998 și care moștenește o cotă de 1/4 din lotul nr.

25 careul 50.

Prin Decizia civilă

nr. 2804 din 10 noiembrie 1999 Tribunalul Constanța a admis apelurile, a

desființat sentința atacată și a reținut cauza, pentru soluționare pe fond

conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., imobilele revendicate având o valoare

de peste 150.000.000 lei.

În fond după

desființare, reclamanții și-au lărgit cadrul procesual, introducând în cauză

Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public și Privat" Constanța și

Municipiul Constanța prin Primar.

În ce privește

obiectul cererii au precizat că revendicarea privește 5 loturi de teren din

stațiunea Mamaia respectiv: lotul 1 - careu 28; lotul 8 - careu 26; lotul nr.

13 - careu 49; lotul 25 -careu 50 și lotul 26 - careu 50.

Au mai solicitat ca

în subsidiar, dacă terenurile sunt afectate de detalii de sistematizare fiind

imposibilă predarea acestora, să fie obligați pârâții la un schimb de terenuri

într-o zonă similară cu terenuri având aceeași suprafață și valoare de

circulație sau obligarea la plata în echivalent bănesc, la prețul de

circulație, pentru o dreaptă și echitabilă desdăunare.

R.A.E.D.P.P.

Constanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, admisă prin

încheierea din 12 iunie 2000 motivat de faptul că terenurile revendicate nu se

află în administrarea sa.

Pârâta direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Constanța a

solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca nefondată.

La cererea

reclamanților instanța a încuviințat efectuarea unei expertize topografice

având ca obiectiv identificarea și stabilirea valorii de circulație a

terenurilor, efectuată de ing. L.G.

Prin Sentința civilă

nr. 50 din 29 ianuarie 2001 Tribunalul Constanța a respins acțiunea

reclamanților ca nefondata. Pentru a pronunța aceasta soluție prima instanța a

reținut în referire la lotul 8 careul 26 (autor N.N.P.) și lotul 26 careul 50

(autor M.P.Z.) ca reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate,

aceștia nedeținând înscrisuri pentru a-și dovedi calitatea de proprietari

pentru aceste loturi revendicate.

În referire la

loturile nr. 1 - careul 28 (autor S.E.P.), lotul 13 careul 49 (autor S.C.N.P.,

lotul 25 - careul 50 s-a reținut ca aceste terenuri nu au fost preluate abuziv

de către statul român, cum greșit susțin reclamanții, ci în urma rezoluțiunii contractelor

de vânzare-cumpărare care cuprindeau un pact comisoriu de gradul IV, urmare a

neîndeplinirii obligațiilor asumate de cumpărători, de a construi pe terenuri

în termen de 5 ani case de locuit, terenurile s-au reîntors în patrimoniul

vânzătorului - Municipiul Constanța.

S-a reținut că prin

Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al fostului

Sfat Popular al Orașului Constanța, Municipiul Constanța, în calitate de

vânzător și-a exteriorizat intenția de a rezoluționa contractele de

vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect terenuri din zona Stațiunii Mamaia,

urmare a neîndepliniri de către cumpărători a obligației de a construi în

termenul convenit prin contract case de locuit, scopul urmărit de Municipiul

Constanța prin vânzare, precum și facilitatea acordată cumpărătorului de a

plăti prețul în mai multe rate anuale fiind acela de a sistematiza zona dintre

lacul Siutghiol și Marea Neagră.

Din expertiza

efectuată în cauză rezultă că în prezent loturile revendicate de către reclamanți

sunt ocupate de construcții, spații verzi din Stațiunea Mamaia, iar subsolul

acestor terenuri este traversat de rețele de apă-canal, electricitate și

telefonie.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții P.S.N.I., S.D.C. și

O.A., care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În referire la

calitatea reclamanților de proprietari ai terenurilor revendicate s-a arătat că

aceștia nu se legitimează ca și titulari ai dreptului pretins asupra

terenurilor revendicate, toți reclamanții fiind succesorii bunicilor H.P.B. și

N.N.P.

Autoarea H.P.B.,

căsătorită cu N.N.P. a decedat în anul 1965 și conform certificatului de

moștenitor S 104/1955, a avut ca și succesori legali pe numiții: D.P., N.P.,

L.Z.H. și S.S.E.

D.P. a decedat la 10

martie 1982 și conform certificatului de moștenitor nr. 474 din 25 iunie 1982

unica succesoare a acestuia a rămas soția supraviețuitoare P.M., decedata la

data de 27 august 1998 și a cărei succesoare este reclamanta O.A. - în calitate

de legatar universal, căreia îi revin în proprietate loturile nr. 25 și 26 -

careul 50.

Autoarea L.Z.H. a

decedat la 2 februarie 1993, iar succesorii săi au fost P.S.N.I. și S.S.E.,

care la rândul ei, în urma decesului a lăsat ca succesor pe S.D.C., conform

certificatului de moștenitor 1453 din 21 iunie 1994.

Autorul comun N.P. a

decedat în anul 1965 și a lăsat ca moștenitori pe P.C.E.L. și P.S.N.I., conform

certificatului de moștenitor nr. 339 din 28 septembrie 1965 - proprietar al

lotului nr. 8 careul 26.

În urma decesului

numitei P.C.E.L. întreaga sa avere a revenit prin transmisiuni succesive

numitului P.S.N.I., conform certificatului de moștenitor nr. 921 din 27 august

1990 - lotul 14 careul 49.

Referitor la

titlurile de proprietate ale reclamanților cu privire la terenurile revendicate

au susținut că acestea au fost depuse la dosar și fac dovada acestui drept

pentru fiecare dintre succesorii mai sus menționați.

În referire la Lotul

nr. 1 careul 28, în suprafață de 452,47 mp, aflat în proprietatea lui P.E.S.

conform actului de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni

al orașului Constanța, vol. VIII la nr. 157 80 poziția 1578 cu dimensiunile 28

ml x 16, 16 ml s-a arătat că acesta a revenit succesorului S.D.C., conform

certificatului de moștenitor nr. 1453 din 21 iunie 1994, terenul nefiind

afectat în prezent de construcții.

Lotul nr. 26 careul

50 au susținut apelanții reclamanții că a avut o suprafață de 400,05 mp și s-a

aflat în proprietatea numitei P.M. conform Registrului de proprietate al

Orașului Constanța, vol.VIII 16069 pag.1607, iar acest teren, în prezent liber

a revenit unicei proprietare O.A. conform certificatului de moștenitor nr. 347

din 12 octombrie 1998, fiind liber de construcții.

Referitor la

celelalte loturi s-a arătat că s-au aflat de asemenea în proprietatea autorilor

lor, aceștia fiind împiedicați să construiască pe teren casele asumate prin

contractul de vânzare-cumpărare dintr-un caz de forță majoră. S-a susținut că

în perioada 1941 - 1952 Stațiunea Mamaia a fost ocupată pe rând de trupele

germane și apoi de cele sovietice iar după 1952 - 1958 nu s-au mai eliberat

autorizații de construcție pentru Stațiunea Mamaia.

În mod greșit prima

instanță a reținut, în referire la terenurile pentru care s-au depus titlurile

de proprietate, că preluarea bunurilor nu s-a realizat abuziv de către statul

român, ci ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare datorită

neîndeplinirii obligațiilor - asumate de către cumpărători.

Decizia nr. 22043 din

24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului

Constanța nu poate invalida contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă

titlurile de proprietate ale reclamanților, iar pactul consemnat în aceste

contracte, este un pact comisoriu de gradul III ce implica intervenția

instanței de judecată, în speță nefiind pronunțate hotărâri judecătorești de

rezoluțiune a vânzărilor.

La primul termen de

judecată în fața instanței de apel - 8 mai 2001, urmare a modificărilor

legislative intervenite în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv

în perioada regimului comunist, respectiv urmare a adoptării Legii nr. 10/2001,

reclamanții au solicitat instanței suspendarea judecării acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), optând pentru soluționarea

pretențiilor lor în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 8

mai 2001 Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea judecății apelului,

conform art. 471 (1) din Legea nr. 10/2001 (în formă inițială).

La data de 15 iunie

2010 apelanții reclamanți P.S.N.I. și O.A. au solicitat repunerea pe rol a

cauzei și reluarea judecății iar la 20 septembrie 2010 numitul T.D., în

calitate de cesionar de drepturi litigioase conform contractului încheiat cu

P.S.N.I. și O.A. a solicitat introducerea sa în proces în calitate de apelant,

ca urmare a transmisiunii calității procesuale active în temeiul convenției de

cesiune de drepturi litigioase autentificată sub nr. 223 din 6 februarie 2006

de BNP Z.A.R. Cesionarul de drepturi litigioase a formulat precizări la cererea

de apel arătând că înțelege să renunțe la judecata cu privire la intimata -

pârâtă RAEDPP Constanța iar obiectul apelului îl constituie hotărârea primei

instanțe numai sub aspectul soluției pronunțate în raport cu loturile de teren

nr. 26 careul 50 și nr. 1 careu 28. Apelantul reclamant T.D. a arătat că

renunță la pretențiile formulate pentru suprafețele de teren situate în

Stațiunea Mamaia, lotul 25, careul 50 în suprafață de 398,85 mp, lot 8 careu 26

în suprafață de 381,60 mp și lot 13, careul 49 în suprafață de 375 mp.

După mai multe

suspendări ale apelului în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., prin acordul

părților, urmate de repunerea pe rol la solicitarea apelantului T.D. cu adresa

depusă la dosar la data de 23 septembrie 2014 apelantul a arătat că înțelege să

precizeze limitele apelului și implicit ale acțiunii de fond: revendicarea

imobiliară - procedura judiciară pe care o continuă având ca obiect numai două

loturi de teren, din totalul de 5 loturi menționate în acțiunea introductivă și

anume: terenul situat în lotul 1 careul 28 și terenul situat în lotul nr. 26

careul 50.

Referitor la lotul

nr. 1 careul 28 apelantul T.D. a arătat că deși s-a urmat procedura Legii

10/2001 și aceasta a fost soluționată irevocabil, pretențiile sale referitoare

la restituirea acestui teren nu s-au realizat, notificarea fiind respinsă în

mod irevocabil.

Astfel prin

Dispoziția nr. 884 din 03 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța

s-a respins notificarea formulată de autorii apelantului - cedenții drepturilor

litigioase cu privire la terenul reprezentând lot nr. 1 careul 28 situat în

Stațiunea Mamaia, în suprafață de 452,47 mp.

Contestația formulată

împotriva Dispoziției nr. 884 din 03 martie 2003 a Primarului Municipiului

Constanța a făcut obiectul dosarului nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanța și

a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1311 din 17 noiembrie 2003, Tribunalul

Constanța dispunând anularea dispoziției și restituirea în natură a terenului.

Apelul formulat

împotriva acestei sentințe a fost admis iar prin Decizia civilă nr. 814/c/2005,

Curtea de Apel Constanța a schimbat în tot hotărârea Tribunalului Constanța, în

sensul respingerii contestației ca nefondată, soluție menținută în mod

irevocabil prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 4578 din 11

iunie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

22651/1/2005.

Referitor la lotul

nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia, în procedura Legii nr. 10/2001 s-a emis

Dispoziția nr. 912/2004 a Primarului Municipiului Constanța prin care s-a

respins notificarea iar contestația formulată de reclamantul T.D. împotriva

acestei decizii a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2079/2005 a

Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul civil nr. 690/2004, soluție

menținută atât în apel prin Decizia civilă nr. 143/C/2006 a Curții de Apel

Constanța (Dosar nr. 929/36/2006) cât și în recurs de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia civilă nr. 6283 din 03 octombrie 2007.

În referire la

celelalte loturi de teren ce au făcut obiectul revendicării în prezentul dosar

- lotul 13 careul 49, lotul nr. 8 careul 26 și lotul nr. 25/careul 50, - s-a

arătat că în urma parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 s-a recunoscut

dreptul cesionarului de drepturi litigioase de a beneficia de măsuri

reparatorii prevăzute de legea specială pentru cele 3 loturi de teren mai sus

indicate și s-a dispus restituirea în natură sau prin echivalent a acestor

terenuri, motiv pentru care nu înțelege să mai insiste în acțiunea în revendicare

cu privire la aceste terenuri, iar motivele apelului sunt limitate numai la

cele două loturi precizate.

Instanța de apel a

dispus completarea probatoriului administrat în primă instanță cu înscrisuri,

hotărârile judecătorești și deciziile Primarului Municipiului Constanța emise

în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la toate cele cinci terenuri ce au

fost revendicate în prezenta cauză. S-a dispus de asemenea atașarea dosarelor

civile nr. 690/2004 al Tribunalului Constanța, Dosar nr. 929/36/2006 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. 161 C/2006 (nr. nou 926/36/2006) a

Tribunalului Constanța, Dosar nr. 403/C/2004 al Curții de Apel Constanța, Dosar

nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanța, Dosar nr. 6949/2005 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție; Dosar nr. 15749/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție; Dosar nr. 5163/36/2006 al Curții de Apel Constanța; Dosar nr.

9847/118/2008 al Tribunalului Constanța; Dosar nr. 1041/2004 al Tribunalului

Constanța; nr. 265/CA/2004 al Tribunalului Constanța și nr. 5163/36/2006 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție în care au fost pronunțate hotărârilor

judecătorești pronunțate în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv cu privire la

cele două loturi de teren din stațiunea Mamaia - lotul nr. 1 careul 28 și lotul

nr. 26 careul 50 referitor la care apelantul reclamant T.D. a susținut că

înțelege să continue procedura de revendicare conform dreptului comun (art. 480

C. civ.).

Raportat la soluțiile

pronunțate în procesele anterioare purtate între aceleași părți, cu privire la

aceleași terenuri imobiliare, acțiuni fondate însă pe dispozițiile legii

speciale - Legea nr. 10/2001 - intimații pârâți consiliul Local Constanța și

Municipiul Constanța au solicitat instanței valorificarea efectului pozitiv al

autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în

dosarele mai sus menționate și atașate la prezentul dosar.

Prin Decizia nr. 16/C

din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a I civilă a respins

apelul declarat de apelanții reclamanți P.S.N.I. și O.A., continuat de

cesionarul de drepturi litigioase T.D., împotriva Sentinței civile nr. 50 din

29 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. R1545/2000,

în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local al Municipiului Constanța

și Municipiul Constanța prin primar, Regia Autonomă "Exploatarea

Domeniului Public și Privat" Constanța și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța, ca nefondat și, a obligat apelantul la plata sumei de 372 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată către intimații pârâți Municipiul Constanța și

Consiliul Local Constanța.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Apelul este o cale de

atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de drept

dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse în discuția instanței de apel,

care va statua atât în fapt cât și în drept.

Efectul devolutiv nu

vizează, cu necesitatea, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus în

fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit

de către apelant, devoluțiunea fiind limitată de regula exprimată prin adagiul

"tantum devolutum quantum appelatum". Așadar, efectul devolutiv poate

fi limitat prin voința apelantului care poate relua pretențiile sale din prima

instanță numai parțial.

Astfel în speță, deși

în fața primei instanțe obiectul acțiunii în revendicare l-a constituit un

număr de cinci loturi de teren situate în Stațiunea Mamaia, în apel, prin

precizările formulate de apelantul T.D. - cesionar de drepturi litigioase s-a

arătat că acesta înțelege să critice hotărârea Tribunalului Constanța, exclusiv

sub aspectul soluției pronunțate în referire la două loturi de teren și anume

terenul reprezentând lotul nr. 1 careul 28 și lotul nr. 26 careul 50 din

parcelarea Mamaia.

Pentru celelalte trei

loturi - lot 25 careul 50; lot 8 careul 26 și lot 13 careul 49 - cesionarul de

drepturi litigioase a optat pentru realizarea drepturilor în procedura Legii

10/2001, procedură în care a și beneficiat de măsuri reparatorii, situație în

care nu înțelege să continue procedura pe dreptul comun - art. 480 C. civ., în

situația acestor terenuri fiind incident principiul "electa una via",

conform căruia aleasă fiind o cale, nu se mai poate admite utilizarea alteia

pentru recunoașterea aceluiași drept.

În raport de limitele

astfel determinate de către apelantul reclamant ale controlului legalități și

temeiniciei hotărârii Tribunalului Constanța, s-a pus în discuția părților și

relevanța hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura Legii nr. 10/2001

pentru terenurile ce fac obiectul revendicării în prezenta cauză.

Cu privire la lotul

de teren nr. 1 careul 28

Prin Dispoziția nr.

384 din 3 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța în procedura

Legii nr. 10/2001 s-a respins notificarea privitoare la restituirea în natură

sau prin echivalent a lotului nr. 1, careul 28 în suprafață de 452,47 mp,

reținându-se că terenul nu a fost preluat abuziv de către stat de la fostul proprietar,

ci titlul acestuia a fost desființat, prin activarea pactului comisoriu de

gradul IV inclus în contract, urmare a neexecutării obligațiilor asumate de

către cumpărător.

Legalitatea acestei

dispoziții a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 314/C din 9 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, soluție rămasă irevocabilă în urma

respingerii recursului declarat de P.S.N.I. și continuat de cesionarul de

drepturi litigioase T.D., prin Decizia civilă nr. 4578 din 11 mai 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22651/1/2005

(nr. vechi 6949/2005).

A reținut în mod

irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție că este de necontestat faptul că

titlul de proprietate al autoarei reclamantului, respectiv contractul de vânzare

- cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936 a fost încheiat cu Primăria orașului

Constanța sub condițiile rezolutorii privind plata ratelor și executarea unor

lucrări de construcție pe teren, într-un termen de 4 ani stabilit prin acordul

de voință al părților inserat în contract, iar invocarea de către reclamant în

cuprinsul acțiunii a forței majore drept clauză exoneratoare de răspundere

pentru neîndeplinirea obligației de a construi pe teren o casă, are valoarea

unei recunoașteri implicite a existenței unui pact comisoriu de gradul IV.

Preluarea bunului de

către vânzător - Municipiul Constanța, s-a realizat în urma rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a activării pactului comisoriu de

gradul IV, prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de către

vânzător, situație în care este exclusă ideea unei preluări abuzive a

imobilului de către stat și implicit dreptul succesorilor cumpărătoarei de a

beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, sancțiunea

rezoluțiunii pentru neexecutarea contractului nefiind asimilată unei măsuri

abuzive de preluare a proprietăților, conform art. 2 lit. a) - h) din Legea nr.

10/2001.

Instanța de recurs a

reținut că sunt nefondate criticile formulate de recurentul T.D. referitoare la

calificarea greșită a pactului comisoriu inserat în contract ca fiind un pact

de gradul III, pentru rezoluțiunea contractului fiind necesară intervenția

instanței de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că în speță

a operat un pact comisoriu de gradul IV care și-a produs efectele de drept,

decizia administrativă emisă de vânzător având numai rolul de a exterioriza

voința vânzătorului de a rezoluționa contractul de vânzare-cumpărare ale căror

clauze nu au fost respectate de către cumpărător.

Rezultă din hotărârea

judecătorească mai sus menționată, opozabilă apelantului T.D. întrucât acesta a

fost parte și în acel litigiu în care s-a pronunțat Decizia civilă nr.

4578/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (succesor al notificatorului,

cumpărător de drepturi litigioase) că s-a tranșat irevocabil regimul juridic al

terenului în suprafață de 452,47 mp lot 1 careu 28, cumpărat de P.E.S. în

temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936, în sensul

că acest bun nu a fost preluat în mod abuziv de către stat din patrimoniul

fostului proprietar în perioada regimului comunist, ci a fost restituit

vânzătorului Municipiul Constanța, în urma rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare ca urmare a neîndeplinirii obligației cumpărătorului de a

construi pe teren într-un interval de 4 ani de la data perfectării actului,

vânzătorul exprimându-și dorința de activare a pactului comisoriu de gradul IV,

asumat de cumpărătoare prin semnarea contractului.

Ca hotărâre

irevocabilă, Decizia civilă nr. 4578/2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct.

1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

(1864), așa încât dezlegarea dată problemelor de drept referitoare la regimul

juridic al terenului revendicat și la caracterul legal al preluării bunului de

către vânzător în urma rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru

neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de către cumpărătoare, se impune

în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Doctrina și

practica judiciară este unanimă în a aprecia că atât prezumția instituită de

art. 1201 C. civ. (1864) cât și excepția lucrului judecat instituită de art.

166 C. proc. civ. reprezintă instrumente juridice menite să servească

instituția puterii lucrului judecat care, în calitate de cel mai important

efect al hotărârii judecătorești se subsumează la două reguli fundamentale: o

cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, soluția este

prezumată a exprima adevărul.

Autoritatea de lucru

judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală

(conform art. 1201 C. civ. 1864 și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de

prezumție mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu

raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864).

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzute de dispozițiile art. 1201 C. civ. -

tripla identitate care nu este întrunită în speță, între procedura desfășurată

conform art. 480 C. civ. și cea desfășurată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire

la același teren, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important

al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua

diferit.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea

proces ci doar inserează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatatoare ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare

și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art.

1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ. în relația dintre părți, prezumția

lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ce s-a dezlegat

jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și

succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea

acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau

cu raportul juridic deja soluționat.

Transpunând în

acțiunea de față aceste considerații teoretice referitoare la efectul pozitiv

al lucrului judecat astfel cum rezultă acesta din Decizia civilă nr. 4578/2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se constată că în mod

judicios s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată cu privire

la terenul situat în Stațiunea Mamaia, în suprafață de 452,47 mp, fostul lot

nr. 1 careul 28, reclamantul neavând calitatea de proprietar deposedat abuziv

de către pârât cu privire la acest teren, imobil ce a revenit în proprietatea

vânzătorului Municipiului Constanța în urma rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3597/1936, urmare a activării pactului

comisoriu de gradul IV inserat în contract, aspecte dezlegate irevocabil prin

hotărârea mai sus menționată.

Acțiunea în

revendicare imobiliară este acea acțiune reală prin care proprietarul care a

pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul

neproprietar.

Pentru a triumfa în

acțiunea în revendicare, reclamantul care se pretinde proprietarul bunului

trebuie să facă dovada că deține un titlu mai bine caracterizat decât

adversarul său, altfel spus este titularul unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar încălcările

dreptului său se impun a fi sancționate prin acțiunea în justiție.

Apelantul reclamant

T.D. nu a opus pârâților din prezenta cauză - Municipiul Constanța, Consiliul

Local Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Public Constanța, un titlu de proprietate valabil la data

promovării acțiunii în justiție, dreptul de proprietate al cumpărătoarei S.E.N.P.

- autorul inițial și primul proprietar al terenului conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 - fiind desființat ca urmare a neexecutării

culpabile a obligației asumate de cumpărătoare prin contractul de

vânzare-cumpărare mai sus menționat, de a construi pe acest teren în termenul

de 4 ani convenit, iar bunul s-a întors în patrimoniul vânzătorului ca efect al

rezoluțiunii vânzării de drept, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV.

Aceste probleme de

drept au fost dezlegate definitiv în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr.

22651/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare la data

decesului numitei S.S.E. (fostă P.) - la 14 februarie 1991, în patrimoniul

acesteia nu se afla dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu și

nici vocația acesteia de a redobândi acest teren conform unor eventuale legi de

reparație pentru bunurile preluate abuziv de statul român în perioada regimului

comunist, de la foștii proprietari, întrucât sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutare

culpabilă a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare a

intervenit urmare a valorificării pactului comisoriu de gradul IV, de drept și

a fost adusă la cunoștința tuturor celor interesați prin Decizia nr. 22043/1958

emisă de reprezentantul vânzătorului - Municipiul Constanța, preluarea

terenului de către vânzător fiind urmarea rezoluțiunii vânzării și nu poate fi

asimilată unei preluări cu caracter abuziv.

Altfel spus,

vânzătorul și-a redobândit dreptul de proprietate asupra terenului vândut, în

urma repunerii în situația anterioară ca urmare a rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare.

Vânzarea terenurilor

din Stațiunea Mamaia nu a avut configurația unui simplu act privat de

translație a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către

persoanele fizice interesate, ci a constituit materializarea unui demers

anterior al autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea

zonei cuprinse între lacul Siutghiol și Marea Neagră.

Astfel, după cum

reiese din Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1270 din 2 noiembrie 1905

publicat în M. Of., prin acest act s-a aprobat cedarea terenului de 192 ha și

9750 mp din Proprietatea Statului Român în patrimoniul Comunei Constanța, cu

obligația stabilită însă pentru administrația locală ca în cazul în care se va

proceda la parcelare și vânzarea de loturi determinate pentru construirea de

vile și case de agrement, sumele astfel obținute să fie investite în dotări

edilitare ale stațiunii drumuri, plantații și parcuri.

Ulterior, printr-un

Decret Regal emis la 22 februarie 1906 și publicat în M. Of. Comuna Urbană

Constanța este autorizată să vândă în loturi, către persoanele fizice, plaja de

nisip aflată între lacul Siutghiol și Marea Neagră, "cu prețul și în

condițiile stabilite prin încheierea consiliului comunal de la 30 decembrie

1905, pentru construiri de vile și case de agrement", cu aceeași obligație

impusă autorității, de a oferta sumele astfel dobândite exclusiv înfrumusețării

plajei propriu-zise.

În aceste condiții,

înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop

privat, ci unuia public și imperativ, pentru care s-a și dispus trecerea

imobilului din proprietatea statului în cel al autorității locale, parcelarea

și vinderea lui - anume amenajarea acestei zone de la malul mării și asigurarea

fondurilor pentru dezvoltarea stațiunii Mamaia.

Litigiul de față

privește, în consecință, un teren vândut în aceste condiții autoarei

reclamantului de către Primăria Municipiului Constanța, astfel că obligațiile

cumpărătoarei S.S.E. (fostă P.) de a construi o casă de locuit sau o vilă

într-un răstimp de 4 ani și de a contribui la cheltuieli edilitare, depășesc

natura obișnuită a celor opozabile doar între părți (res inter alias acta) și

îmbracă forma unor obligații scriptae in rem, opozabile fără discuție și

terților.

Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 nu a fost depus în integralitate la dosar, dar

este de necontestat că terenul în suprafață de 452,47 mp reprezentând lotul nr.

1 careul 28 din planul parcelar al plajei Mamaia din anul 1936 face parte din

suprafața de 259 ha situată între lacul Siutghiol și Marea Neagră, cedată în

anul 1905 Primăriei Municipiului Constanța de către Ministerul Agriculturii și

Domeniilor Publice, aspect confirmat prin expertiza efectuată la instanța de

fond și tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 4578/2006 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost înstrăinat autoarei reclamantului

în anul 1936 în condițiile generate de vânzare/cumpărare stabilite prin Decizia

Consiliului Comunal Constanța de la 30 decembrie 1905.

Procedând la

interpretarea clauzelor contractelor în lumina dispozițiilor art. 977-982 C.

civ., cât și în raport de Condițiile generale de vânzare cumpărare aprobate

prin Hotărârea Primăriei Comunei Constanța din anul 1905, rezultă că părțile au

inserat în actul translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV,

reliefat prin clauza conform căreia vânzarea se desființează "(...) fără

somație, judecată și fără nici un drept de despăgubiri pentru cumpărător

(...)" în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația de a construi

în termenul de 6 ani.

Pactul comisoriu de

gradul IV desființează de drept actul în care este conținut, reprezentând

efectul direct al neexecutării obligației debitorului, inserarea lui în

contractul de vânzare-cumpărare fiind expresia principiului libertății de

voință a părților, care astfel au renunțat cu anticipație la caracterul

judiciar al rezoluțiunii.

Or, prin inserarea în

primul contract de vânzare-cumpărare a pactului comisoriu mai sus redat,

părțile au înțeles să accepte că în caz de nerealizare a condiției stipulate,

aceea de a se ridica de către cumpărător o construcție până la împlinirea

termenului (1941), contractul este desființat de plin drept, fără să fie

necesară intervenția instanței de judecată, adică fără să fie necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și fără vreo altă

formalitate prealabilă.

Ca efect al

desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare bunul s-a reîntors

în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța.

În privința

momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost

inserat un pact comisoriu expres de gradul IV, se reține că desființarea nu se

produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea

obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului

de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de

voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii a fost

exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această deciziei nu

constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a

proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susțin reclamanții,

ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a

da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în

litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că

Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de

tren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul

reclamantei, dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din

actele depuse rezultă că parcela vândută acestuia face parte din suprafața de

teren cuprinsă între lacul Siutghiol și Marea Neagră, cedată de Ministerul

Domeniilor comunei Constanța din 1905, iar în prezent terenul este situat în

zona Complexului hotelier, conform concluziilor expertizei.

Apărarea

reclamantului în sensul că, în speță, pactul comisoriu de gradul IV privind

rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca

urmare a existenței unor cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui

de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic, situație în care

nu se poate reține vinovăția autorului sau cât privește neîndeplinirea

obligației asumate prin contract nu poate fi primită, reclamantul neprobând,

conform art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră pentru întreaga

perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1936) și momentul

la care vânzătoarea și-a manifestat opțiunea de a rezilia contractul în temeiul

pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii

dispoziției nr. 22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și

neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea

executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să

își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forță

majoră.

Se reține că actul de

vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în

anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a

dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea

autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Dacă pentru perioada

războiului (1941 - 1945) se reține că neexecutarea construcției nu este

culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să

își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de

înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai

subzistă în perioada următoare, până la apariția Deciziei nr. 22043/1958, prin

care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de

gr. IV.

Se reține că prin

deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând

existența în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a

lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este

necesară o dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea

termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data

acestei decizii și până la 01 decembrie 1947 și nu au impus interdicții

speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile

mai sus menționate.

Legea nr. 4215 din 10

decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare

apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare

a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe

acest teren.

De altfel, chiar după

adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare

și pentru măsurile necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod

absolut edificarea unor construcții în zona Dobrogei, în art. 13 din lege

prevăzându-se obligația ca "orice lucrare, construcție, plantație pe care

un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie

să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul

Aerului și Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să

corespundă cerințelor apărării naționale".

Or, în cauză, se

reține că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să

construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate

pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile de către

cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.

Este adevărat că în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative

prin care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetățenilor, dar instaurarea

unui nou regim politic, în principiu, nu constituie un caz de forță majoră,

persoanele ce au fost împiedicate să își conserve sau să dobândească dreptul de

proprietate fiind ținute să dovedească, în concret, această împiedicare (sens

în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și justiție în decizii de speță:

Decizia civilă nr. 4236 din 25 iunie 2008, Decizia civilă nr. 5680 din 09

octombrie 2008).

În ceea ce îl

privește pe autorul reclamantei, nu s-a dovedit prin nici o probă administrată

în cauză că acesta ar fi fost declarat ca fiind un element ce a aparținut

aparatului de stat burghez care ar fi desfășurat o intensă activitate împotriva

clasei muncitoare și că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de represiune

(arestare, domiciliu forțat, trimiterea într-o colonie de muncă), situație în

care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă să își execute obligația asumată

prin contract, respectiv aceea de a construi o casă pe terenul cumpărat de la

Comuna Constanța, până în anul 1958.

Simpla temere a

autorului reclamanților, că într-o perioadă de tensiuni sociale, exista riscul

ca odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri

de naționalizare sau rechiziție, nu constituie o cauză de forță majoră, care să

facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV.

Această viziune

regăsită în recenta jurisprudență a instanței supreme în spețe similare

(Decizia nr. 3747 din 16 mai 2007; nr. 4236 din 25 iunie 2008; nr. 5680 din 09

octombrie 2008; nr. 3063 din 18 mai 2010; Decizia civilă nr. 3792 din 28 mai

2012) vine în susținerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi

analizată, în toate cazurile, ca fiind o situație de forță majoră, iar în

măsura în care înseși autoritățile au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie

1958 privind operarea rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare pentru

neîndeplinirea obligației asumate de cumpărătorii acestor terenuri cade în

sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că după

finalizarea conflagrației mondiale cumpărătorul a continuat să se afle într-o

circumstanță care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă, fie executarea

contractului, fie restituirea prestațiilor.

Pentru considerentele

expuse, constatându-se că nu s-a dovedit că autorul reclamantei a fost

împiedicat dintr-o cauză de forță majoră - pe toată perioada cuprinsă între

momentul cumpărării terenului (1935) și data manifestării de voință a

vânzătoarei Orașul Constanța de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV

(Deciziunea nr. 22043/1958) - să construiască o vilă pe terenul notificat, în

mod judicios prima instanță a reținut că preluarea bunului nu s-a realizat în

mod abuziv, ci ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare în

condițiile Codului civil, subdobânditorul cu titlu particular suportând

sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea obligației ce greva bunul.

II. Cu privire la

lotul nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia

Prin notificarea

adresată Primăriei Municipiului Constanța notificatoarea O.A., autoarea

cesionarului de drepturi litigioase T.D. a solicitat restituirea în natură

terenului situat în Stațiunea Mamaia, lotul nr. 26 careul 50 afirmându-se

calitatea de succesor - legatar universal al numitei M. (M.P.), arătând că

autoarea M.P.Z. este soția supraviețuitoare a numitului D.P.G., fiul H.P.B. și

al lui N.P.

Prin Dispoziția nr.

912/2004 autoritatea administrativă a respins cererea de restituire în natură a

imobilului, statuând că bunul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

În cadrul procedurii

judiciare declanșate de O.A. și continuată de cesionarul de drepturi

litigioase, T.D., (recurent și în prezenta cauză), prin Sentința civilă nr.

2079 din 22 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă prin

Decizia civilă nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 929/36/2006 s-a tranșat în mod irevocabil că

nici cedenta și nici cesionarul de drepturi litigioase nu sunt îndreptățiți să

beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru

imobilul notificat - lot 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia, întrucât nu există

identitate între numita M.P.Z. - fostă proprietară a terenului și numita P.M.

autoarea notificatoarei O.A. și implicit a cesionarului de drepturi litigioase

T.D., situație în care aceștia din urmă nu au dobândit niciodată un drept de

proprietate sau vocația de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate de M.P.Z.

S-a reținut în

considerentele Deciziei civile nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție că autoarea reclamantei P.M., soție

supraviețuitoare a lui D.P.G. "nu este și nu poate fi" aceeași

persoană cu M.P.Z. (proprietara terenului notificat), raporturile dintre cele

două fiind de afini (cumnate), respectiv M.P.Z., titulara dreptului de

proprietate asupra terenului, este sora soțului autoarei reclamanților P.M.

A concluzionat Înalta

Curte de Casație și Justiție că titulara notificării - O.A. nefăcând dovada

calității de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001 nu este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii

pentru terenul în suprafață de 400, 05 mp, reprezentând lotul 26 careul 50 din

Stațiunea Mamaia, motiv pentru care s-a respins ca nefondat recursul formulat

de T.D., cesionar de drepturi litigioase cu privire la acest teren.

Raportat la aceste

hotărâri judecătorești mai sus menționate, și avându-se în vedere obiectul

prezentei cauze - revendicarea lotului nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia de

către reclamantul T.D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase, conform

contractului încheiat cu O.A. - Curtea constată că deși în speță nu se poate

reține autoritatea de lucru judecat în raport cu Decizia civilă nr. 6283 din 3

octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța nu

poate face abstracție de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce

rezultă din aceste hotărâri judecătorești cu privire la unele probleme de

drept, dezlegate irevocabil și opozabile recurentului T.D., care a fost parte

și în cadrul procedurilor judiciare finalizate prin Decizia civilă nr.

6283/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin

hotărârile judecătorești anterior menționate s-a statuat că titulara dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 400,05 mp, reprezentând lotul

nr. 26 careul 50 din Stațiunea Mamaia a fost M.P.Z., fiica numiților N.P. și

H.P.B., iar între aceasta și P.M. devenită soția supraviețuitoare a lui P.D.G.

nu există identitate, aceasta din urmă fiind testatoarea lui O.A., vânzătoarea

drepturilor litigioase.

Prin urmare P.M.,

autoarea testamentului în beneficiul lui O.A. nu a fost proprietara terenului

în litigiu, astfel că prin testament nu putea transmite decât bunurile aflate

în patrimoniul său la data decesului sau vocația la beneficiul legilor

reparatorii exclusiv pentru bunuri ce i-au aparținut în proprietate și care au

fost preluate de Statul Român din patrimoniul său.

Fără a mai relua considerentele

de ordin teoretic dezvoltate în precedent, cu privire la efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești, prin care se

tranșează irevocabil între aceleași părți anumite raporturi juridice sau se

dezleagă probleme de drept referitoare la calitatea de proprietar, respectiv

lipsa unei relații de rudenie între anumite persoane, se constată că în

prezenta acțiune aceste dezlegări au deplină aplicare, rezultând fără

posibilitatea de tăgadă că nu există identitate între autoarea vânzătoarei de

drepturi litigioase - P.M. și proprietara terenului revendicat - M.P.Z., iar

reclamantul T.D. succesor al lui P.M. nu este îndreptățit să obțină restituirea

terenului în litigiu, care a aparținut unei persoane străine, M.P.Z., cât timp

nu s-a făcut dovada existenței vreunei legături de rudenie sau a intervenirii

vreunei înstrăinări cu privire la acest teren între fostul proprietar și

reclamantul din cauză, sau antecesori ai acestuia.

Se constată că în

cadrul acțiunii în revendicare reclamantul T.D. nu a făcut dovada dreptului de

proprietate al autoarelor sale - O.A. sau P.M. cu privire la bunul revendicat,

înscrisul existent la dosar - actul nr. 2059/A din 2 iulie 1997 eliberat de

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța atestând că în registrul nr.

61/1935 din Fondul Primăriei Constanța figurează la fila 99 M.P.Z. cu un teren

în suprafață de 400, 05 mp, lot 26 careul 50 în anul 1936.

Spre deosebire de

Legea nr. 10/2001, care a instituit un regim probator mai puțin rigid, avându-se

în vedere scopul reparatoriu al acestei legi speciale și personale vizate prin

acest act normativ - foști proprietari deposedați abuziv de bunuri imobiliare

în perioada regimului comunist, în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul -

fiind persoana care se pretinde proprietarul bunului de care a fost deposedat

de către posesorul neproprietar, este ținut conform art. 480 C. civ. să facă

dovada dreptului său de proprietate raportat la unul dintre modurile de

dobândire a proprietății - art. 644 și 645 C. civ. (1864), ori, în speță

recurentul T.D. nu a depus niciun înscris pentru a dovedi calitatea de

proprietar a autoarelor sale cu privire la terenul în suprafață de 400, 05 mp

reprezentând lotul 26, careul 50 din Parcelarea Mamaia.

În raport de această situație,

în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că reclamantul nu are calitate

de proprietar al bunului revendicat și a respins pretențiile acestuia cu

privire la lotul nr. 26 careul 50 din stațiunea Mamaia ca nefondate.