ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 686/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 iulie 2005 sub nr. 1739/2005 la Tribunalul Constanța, Z.D., A.D. și Z.I. și Z.M. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, anularea dispoziției din 7 iunie 2005 prin care li s-a respins restituirea în natură a terenului lot 40 careul VI în suprafață de 1224,80 mp, obiect al notificării nr. x/2001. Prin sentința civilă nr. 838 din data de 14 aprilie 2006 Tribunalul Constanța a admis contestația formulată de reclamanți și a dispus anularea dispoziției din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța. A obligat pârâții să restituie în natură reclamanților terenul - lot 40 careul VI situat în Stațiunea Mamaia.

S-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut că terenurile din stațiunea Mamaia au fost cedate de Ministerul Agriculturii și Domeniilor către Primăria Municipiului Constanța, conform proceselor verbale din 28 aprilie 1905 și 8 aprilie 1935, fiind trecute în inventarul bunurilor imobiliare aparținând Primăriei, Statului și Comunităților întocmit în 1941, conform art. 191 din Legea administrației. Prin decizia civilă din 30 decembrie 1905, Consiliul Comunal al Primăriei orașului Constanța, aprobată prin decizia nr. 761/1906, Primăria Constanța a intrat în posesia terenurilor și a hotărât vinderea loturilor rezultate din parcelare urmând ca dobânditorii să construiască în termen de 4 ani.

La 5 decembrie 1924, 19 aprilie 1935 și 21 noiembrie 1945 Primăria Municipiului Constanța a decis prelungirea termenului de executare a unei construcții de la 4 ani la 6 ani, respectiv 1937 și 1947. Autorul reclamanților - Z.I. a deținut titlu pentru teren din anul 1925, de la I.Z. - act de vânzare din 2 octombrie 1925 - care la rândul lui l-a deținut din anul 1914. La decesul lui Z.I. (1952) au rămas ca moștenitori fiul Z.D., soția supraviețuitoare Z.A., fiul Z.D., fiica Z.M. și fiul Z.A.A.. La 3 mai 1975 a decedat Z.A., la 3 februarie 1994 a decedat Z.M., iar la 3 ianuarie 1996 a decedat Z.A.A., reclamanții rămânând moștenitori.

Sub aspectul naturii juridice a terenului, s-a constatat că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza unui act administrativ - decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraș Constanța, care nu avea latitudinea de a rezilia de drept un act juridic civil încheiat în anul 1925 între două persoane fizice, în condițiile în care actul inițial de vânzare către primul proprietar - I.Z., din 1914, nu stipulează vreo altă obligație în sarcina cumpărătorului decât plata prețului și respectarea vecinătăților și a suprafeței achiziționate. Cum plata prețului integral s-a dovedit a fi realizată în 1914 prin chitanța depusă la dosar, iar din punct de vedere al limitelor proprietății nu au intervenit modificări, o altă obligație nu exista în sarcina lui I.Z., pe care la rândul său să o fi transmis în 1925 către Z.I., autorul reclamanților.

Fiind o preluare de către stat fără titlu legal, abuzivă, terenul se încadrează în dispozițiile Legii 10/2001, intră sub incidența acestui act normativ și ca urmare motivația de respingere a notificării nu este întemeiată. În alta ordine de idei, natura pactului comisoriu susținută de pârâți, nu este de gradul IV, care exclude intervenția instanțelor de judecată, pe argumentul inserat și în constituțiile anterioare, acela al liberului acces la justiție al oricărei persoane căreia i s-a încălcat un drept al său. Nici riscul contractului nu poate fi reținut în sarcina cumpărătorului, întrucât conform art. 977 C. civ., clauzele se interpretează în favoarea celui ce se obligă, respectiv a cumpărătorului, iar riscul ar fi în concret în sarcina vânzătorului, respectiv al statului care a înstrăinat imobilul.

Nu în ultima argumentare, în condițiile în care ar fi fost inserat pactul comisoriu în actul inițial al primului proprietar, pe lângă imposibilitatea transmiterii către următorii dobânditori, aceștia ar fi fost exonerați de obligația de construire datorită existenței forței majore determinate de conflagrația mondială din anii 1939/1945, de imposibilitatea vădită de a construi în zona militară, de graniță, într-o perioadă de conflict, o casă de vacanță. Împotriva Sentinței nr. 838/2006 a Tribunalului Constanța, în termen, a declarat și motivat apel Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii, susținând în esență că reclamanții nu au calitate de persoane îndreptățite, autorul lor pierzând calitatea de proprietar, contractul său de vânzare-cumpărare fiind afectat de pactul comisoriu de gradul IV.

Prin întâmpinarea depusă, intimații au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că autorul lor nu a avut inserat în contract pactul comisoriu de gradul IV și oricum acesta nu putea să-și producă efectele datorită războiului și a noii orânduiri instalate. Prin decizia nr. 244/ C din 1 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a admis apelul formulat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 838 din 14 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații reclamanți Z.D., A.D. și Z.I. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins contestația ca nefondată. Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Terenul a cărui restituire se solicită de către reclamanți este situat în Mamaia, lot 40 careu VI în suprafață de 1224,80 m.p.

și a fost dobândit de către autorul reclamanților Z.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 1925. Vânzătorul I.Z. a dobândit terenul prin cumpărare de la Primăria Municipiului Constanța în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat, act predat cumpărătorului, așa cum rezultă din actul depus la fila 27 din dosar. Contractul prin care I.Z. a dobândit terenul nu a fost depus la dosar, dar este de necontestat că terenul lot 40 careul VI din planul de sistematizare al plajei Mamaia face parte din suprafața de 259 ha situată între lacul Siutghiol și Marea Neagră, cedată în anul 1905 Primăriei Municipiului Constanța de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În ședința Consiliului Comunal din 30 decembrie 1905, s-a hotărât lotizarea suprafeței de teren cedată de Ministerul Domeniilor și vânzarea loturilor către persoane particulare care solicită aceasta.

Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit obligația cumpărătorilor de a plăti prețul în „rate trimestriale în timp de zece ani” și de a clădi în termen de 4 ani „altfel, terenul deși plătit, rămâne, fără somațiune sau judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător, în proprietatea Comunei”. Vânzarea terenurilor de pe plaja Mamaia în condițiile stabilite prin Hotărârea din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, a fost autorizată prin Decretul regal nr. 761 din 22 februarie 1906, publicat în M. Of. din 26 februarie 1906. Contractul prin care Primăria Municipiului Constanța a vândut d-lui I.Z. lotul 40 din careul VI al plajei Mamaia, s-a încheiat în temeiul acestor acte cu valoare normativă, astfel încât, chiar dacă ele datează de la începutul secolului XX, verificarea legalității și a îndeplinirii obligațiilor asumate de părți se verifică în raport cu normele conținute în cuprinsul lor.

Copia acestor acte normative se află la dosar, astfel că nu poate fi primită critica din apel referitoare la imposibilitatea pentru instanță de a avea „un control de certificare și verificare”. Prin urmare, chiar în lipsa înscrisului doveditor, în contract ca și în toate celelalte contracte încheiate în baza Hotărârii din 30 decembrie 1905, a fost prevăzută clauza potrivit căreia neîndeplinirea obligației asumate de cumpărător de a construi în termen de 4 ani (ulterior prelungit la 6 ani), atrage rezilierea contractului „fără somațiune sau judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”.

Susținerea intimaților reclamanți, în sensul că „instanța a dat în mod nelegal eficiență susținerilor generice ale părților legate de clauza de construire din contractul inițial și de pactul comisoriu de grad IV, deși acest contract nu a fost depus în instanță”, nu poate fi reținută în condițiile în care, pe de o parte, actul de vânzare-cumpărare depus de reclamanți are ca obiect înstrăinarea unui teren din categoria și amplasamentul celui la care fac referire actele normative invocate, iar, pe de altă parte, primului cumpărător i s-a acordat facilitatea plății prețului în rate, conform dispozițiilor normative invocate mai sus.

Reclamanții fiind cei care au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în litigiu, conform art. 1169 C. civ., aveau obligația de a face proba contrară, pentru a dovedi în acest fel că vânzarea terenului în litigiu, deși s-a realizat în perioada vizată de Decretul regal nr. 761/1906 și pe amplasamentul prevăzut de același act normativ, s-a realizat în condiții speciale, diferite de condițiile generale de vânzare-cumpărare a terenurilor din Stațiunea Mamaia. Clauza potrivit căreia vânzarea se desființează, „fără somație, judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a construi în termen de 4 ani (ulterior 6 ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului. De aceea, nu se poate reține susținerea din apel a intimaților referitoare la necesitatea intervenției instanței, singura care ar putea aprecia asupra intervenției unui pact comisoriu, chiar de grad IV, pentru că, prin voința părților, s-a renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că rezoluțiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privința momentului în care are loc desființarea contractului având un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune. Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043. Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susțin intimații, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de dl Z.I., dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din cele două acte rezultă că parcela vândută autorului reclamanților face parte din suprafața de teren cuprinsă între Siutghiol și Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța în 1905. Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic, voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația, ori putea face dovada că, deși a încercat să-și execute obligația, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1925, iar România a intrat în război în 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții. Susținerea intimaților în sensul că manifestarea de voință a creditorului a fost exprimată după împlinirea termenului de prescripție, nu poate fi reținută. Deși intimații nu arată care este termenul de prescripție la care se raportează, instanța reține că termenul de prescripție de 3 ani până la care, în opinia contestatorilor, creditorul trebuia să ceară să se constate rezoluțiunea contractului, este aplicabil numai în cazul rezoluțiunii judiciare.

Atunci când s-a stabilit o rezoluțiune convențională, care se produce de drept, fără intervenția instanței, ci numai prin manifestarea voinței creditorului exprimată neîndoielnic, termenul de prescripție de 3 ani nu este aplicabil. Acest termen, reglementat prin Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, nu este aplicabil contractului din speța de față, întrucât până la data apariției acestui act normativ, debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripției achizitive. În acest sens, art. 1890 C. civ., prevedea: „Toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

În concluzie, termenul de prescripție aplicabil obligațiilor născute, era prevăzut de art. 1890 C. civ., termenul fiind de 30 de ani și nu se aplică termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960), acest act normativ neavând dispoziții care să permită aplicarea lui retroactivă. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții Z.D., A.D. și Z.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a invocat că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie întrucât pe de o parte s-a reținut că în cauză criticile sunt neîntemeiate iar ulterior, în analiza acestora s-a reținut caracterul fondat al acestora, cu consecința admiterii apelului.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1169, 1203, 1191, 974 și 977 C. civ., susținându-se că în cauză, pârâții nu au făcut dovada existenței vreunui pact comisoriu de gradul IV în actul de dobândire a proprietății de către autorul lor, terenul fiind dobândit liber de orice sarcină, eventualul dol prin reticență al înstrăinătorului, neputând produce consecințe juridice. S-a susținut că instanța de apel, nu a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune și natura juridică a pactului comisoriu, respectiv efectele acestuia, fiind astfel încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

În raport de existența pactului comisoriu, creditorul pactului comisoriu avea dreptul să-și manifeste intenția de a beneficia de efectele pactului comisoriu în termenul general de prescripție, fapt care nu s-a realizat în cauză, iar decizia fostului Sfat Popular Constanța nu are efecte juridice. Raportat la actele normative în vigoare la acea dată, care reglementau autorizarea construcțiilor și la faptul ocupațiunii sovietice până în anul 1958, este evident că autorul a fost în imposibilitate obiectivă de a construi. Recurenții-reclamanți au depus la dosar copie după deciziunea nr. 15943 din 21 octombrie 1945; copie după deciziunile din 5 decembrie 1924; 19 aprilie 1935, adresa din 14 februarie 2000 a Primăriei Constanța, iar instanța, din oficiu a pus în vedere recurenților să depună decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular Constanța și titlul inițial al transmițătorului dreptului către autorul reclamanților.

La dosarul cauzei s-a depus Deciziunea nr. 22043 din 24 octombrie 1958 și lista anexă privind persoanele cărora li s-au desființat și reziliat de plin drept actele de vânzare-cumpărare, printre care figurează și I.Z., persoana care a înstrăinat terenul către autorul reclamanților. Prin încheierea din 12 martie 2008, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 155 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății pentru că recurenții nu s-au conformat dispoziției de a depune titlul primar, respectiv primul contract de vânzare încheiat între Primăria Constanța și I.Z., în anul 1914. La data de 5 septembrie 2010 a decedat reclamantul Z.D., cauza fiind suspendată la 22 septembrie 2010, pentru introducerea în cauză a moștenitorilor.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol și s-a dispus introducerea în cauză a numiților A.C. și B.A., care au făcut dovada calității de succesori cu Sentința nr. 5446 din 15 iunie 2012 a Judecătoriei sectorului 5 București. Analizând decizia recurată și criticile formulate, se constată că recursul nu este fondat. Critica referitoare la greșita reținere a existenței unui pact comisoriu de grad IV nu este întemeiată. Astfel, în mod legal instanța de apel a stabilit că obligația de construire instituită în sarcina cumpărătorilor de loturi de terenuri din stațiunea Mamaia este o obligație scriptae in rem, opozabilă și terților, astfel că ea s-a transmis terțului subdobânditor, respectiv autorului recurenților, inclusiv din punctul de vedere al conținutului corelativ privind sancțiunea rezoluțiunii de plin drept sub care a contractat primul cumpărător.

Vânzarea terenului litigios de către Primăria municipiului Constanța către cel de la care a cumpărat ulterior autorul recurenților - s-a făcut în condițiile stabilite prin încheierea Consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, respectiv pentru construirea de vile si case de agrement, cu obligația impusă autorității locale de a afecta sumele astfel dobândite exclusiv înfrumusețării plajei propriu-zise. Scopul urmărit prin instituirea acestor condiții de înstrăinare, acela de amenajare a unei zone de la malul mării si asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea stațiunii, vizează realizarea unui interes public. Prin urmare, condițiile impuse la înstrăinarea loturilor de teren în discuție aveau natura unor obligații opozabile erga omnes, deci nu doar celor care au cumpărat loturi de terenuri de la Primărie, ci si tuturor persoanelor interesate în încheierea unor acte juridice în legătură cu aceste terenuri.

Întrucât litigiul privește un teren vândut în asemenea condiții de către Primăria Municipiului Constanța, obligația cumpărătorului de a construi o casă de locuit sau o vilă într-un termen de patru ani de la încheierea contractului, termen prelungit ulterior, depășește natura obișnuită a unei obligații opozabile doar între părțile contractului (res inter alios acta) și îmbracă forma unor obligații scriptae in rem, opozabile și terților. În consecință, autorul reclamanților a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nu doar dreptul de proprietate asupra terenului ci si obligațiile antecesorului său, chiar dacă ele nu au fost menționate în cuprinsul actului, respectiv obligația de construire în termen de 6 ani de la încheierea contractului, cu sancțiunea corelativă a rezoluțiunii de drept în cazul neexecutării acestei obligații - pact comisoriu de grad IV.

Curtea de apel a considerat, în mod legal, că needificarea construcției pe terenul cumpărat de autorul reclamanților nu a fost generată de cauze de forță majoră și că preluarea nu a avut caracter abuziv, ci a reprezentat efectul clauzei de rezoluțiune. În conformitate cu clauza sub care a contractat cel de la care a cumpărat autorul reclamantelor, clauză opozabilă si acestuia din urmă, conform celor expuse în analiza primului motiv de recurs, „cumpărătorii de locuri sunt datori să clădească în timp de 4 ani (ulterior, prelungit la 6 ani), altfel terenul, deși plătit. rămâne fără somațiune sau judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător în proprietatea Comunei ” . Această clauză reprezintă un pact comisoriu de grad IV, cea mai energică dintre convențiile pe care părțile le pot încheia în legătură cu rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor stipulate în cuprinsul său.

În principiu, în ipoteza în care părțile au prevăzut un asemenea pact, rolul instanței este înlăturat în totalitate în privința aplicării sancțiunii rezoluțiunii sau rezilierii, aceasta putând verifica doar dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate în pactul comisoriu. Pe de altă parte, însă, rezoluțiunea presupune, printre altele, condiția de vinovăție în neexecutarea obligației din contract, în legătură cu care instanța este obligată să se pronunțe, în ipoteza în care debitorul obligației invocă anumite chestiuni de natură să determine înlăturarea culpabilității lui în neexecutare. Existența pactului comisoriu de grad IV, în ipoteza în care se constată că este operant, determină desființarea contractului fără punerea în întârziere și fără îndeplinirea altei formalități, dar nu poate conduce la aplicarea acestei sancțiuni în cazul în care neexecutarea nu este imputabilă părții care nu și-a executat obligația.

Din această perspectivă, incidența unei cauze de forță majoră determină inexistența vinovăției, ca element al răspunderii contractuale, în neexecutarea obligației, și, totodată, înlătură aplicarea sancțiunii desființării contractului în această situație. În esență, recurenții au invocat drept cauze de forță majoră pentru needificarea construcției în termenul stipulat în sarcina cumpărătorului terenului, declanșarea celui de-al doilea război mondial, iar ulterior acestui eveniment, ocuparea zonei plajei Mamaia de către trupele sovietice, dar și condițiile socio-politice ale vremii.

Deși derularea raporturilor contractuale, în baza cărora autorul reclamantelor avea obligația construirii în termen de 6 ani de la cumpărarea terenului s-a suprapus perioadei celui de-al doilea război mondial, acest fapt nu prezumă imposibilitatea obiectivă, mai presus de voința debitorului în a-și executa obligația decât până la momentul ridicării impedimentelor legate de restricțiile militare și de staționarea armatei sovietice pe teritoriul României, respectiv până în anul 1947. În ce privește perioada ulterioară, până la preluarea imobilului prin Decizia nr. 22043/1958, reclamanții nu au probat împrejurările obiective, de natura forței majore, care l-au împiedicat pe autorul lor să-și execute obligația de construire pe terenul cumpărat.

Forța majoră reprezintă acea condiție exterioară voinței debitorului obligației, care face imposibilă executarea acesteia și-l exonerează pe acesta de răspundere. În perioada ulterioară anului 1947, până la preluarea din anul 1958 a terenului, în privința autorului reclamantelor nu subzistă cauzele de forță majoră care să îl fi împiedicat să-și îndeplinească obligația de construire. Contextul socio-politic de la acea dată nu reprezintă, fără dubiu, un caz de forță majoră, care îl exonera pe autorul reclamanților de răspunderea pentru neexecutarea obligației de a construi. Prin urmare, concluzia instanței de apel că nu a existat nicio cauză de forță majoră care să-l fi împiedicat pe autorul recurentelor să edifice construcția pe terenul cumpărat în zona plajei Mamaia în perioada de după ridicarea restricțiilor militare în zonă și până în anul 1958, când i-a fost preluat bunul, este corectă.

Pactul comisoriu a fost activat în mod legal, cu respectarea condițiile în care se poate solicita și obține rezoluțiunea, constatat prin Decizia nr. 22043/1958. Preluarea terenului în litigiu nu se încadrează astfel în dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, a cărui incidență a fost constatată în mod legal, de către instanța de apel. Pentru toate aceste argumente se constată că preluarea terenului în condițiile activării pactului comisoriu, nu are caracter abuziv și nu se încadrează în domeniul de aplicare a legii speciale de reparație potrivit art. 2 lit. i) din actul normativ menționat. Se constată că motivele de recurs fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 au fost invocate în mod formal, nefiind dezvoltate argumente privind greșita acordare de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, acțiunea reclamanților fiind respinsă.

Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe un contract de vânzare-cumpărare, însă faptul că a considerat că acest act nu face dovada proprietății urmare a activării pactului comisoriu nu înseamnă că instanța a schimbat natura sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că din ansamblul probelor reiese că imobilul nu a trecut abuziv în proprietatea statului. Nefondată este și critica privind caracterul contradictoriu al hotărârii, motivat de faptul că instanța a reținut caracterul neîntemeiat al criticilor, dar a analizat și concluzionat că apelul este fondat. Se constată, raportat la motivarea deciziei și la criticile invocate și analizate, că nu există o motivare contradictorie, toate argumentele instanței fiind în sensul nelegalității și netemeiniciei hotărârii primei instanțe.

Faptul că în propoziția de început a analizei apelului s-a consemnat că în cauză criticile sunt neîntemeiate nu poate conduce la concluzia existenței unei motivări contradictorii, fiind o evidentă greșeala materială. Având în vedere aceste considerente, urmează că în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.D., Z.I. și Z.D., ulterior decedat și continuat de moștenitorii A.C. și B.A., împotriva Deciziei nr. 244/ C din 1 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.