ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1549/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 862 din

17 aprilie 2006, Tribunalului Constanța, secția civilă, a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanții V.F.C. și G.D.P., în

contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiului

Constanța prin primar și Consiliul local al municipiului Constanta.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

ianuarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții G.D.P. și V.F.C. au chemat

în judecată Primarului Municipiului Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța

și Municipiul Constanța prin primar, și au solicitat instanței ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se constate nulitatea dispoziției din 30 noiembrie 2005 emisă

de Primarul Municipiului Constanța, în procedura Legii nr. 10/2001, să se restituie

reclamanților, în natură, terenul în suprafață de 394 m.p. situat în Mamaia iar

în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren în compensare sau obligația Primarului

municipiului Constanța la emiterea unei oferte de despăgubire prin echivalent.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că prin dispoziția contestată li s-a respins cererea de restituire a acestui teren,

deși au calitatea de persoane îndreptățite.

Au arătat că, prin contratul autentificat

din 13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța

imobilul situat în Constanța, stațiunea Mamaia, alcătuit din 394 m.p. teren.

Au mai arătat că, potrivit prevederilor

contractuale, cumpărătorii trebuiau să edifice o construcție până la 13

noiembrie 1941 (termenul inițial de patru ani fiind prelungit la șase ani).

Contractul conținea prevederea în sensul

că nerespectarea vreuneia din obligații atrage rezilierea de plin drept a vânzării,

fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept,

fără nicio formalitate, vânzătorul intrând în posesia terenului cu pierderea din

partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite.

Reclamanții au invocat însă o cauză de

forță majoră, în sensul că prin Decretul-Lege nr. 4215/1938 zona în care se afla

situat terenul a constituit zonă militară destinată unor lucrări și măsuri speciale

de apărare a țării.

Acest decret și-a produs efecte până în

1945 la terminarea războiului iar ulterior, în perioada anilor 1950-1952, în Constanța

au staționat trupe sovietice și de aceea autorii lor au fost în imposibilitate de

a construi din motive mai presus de voința lor.

În speță, reclamanții nu contestă faptul

că obligația de a construi nu s-a îndeplinit, invocând însă cauza de forță majoră.

Părțile contractului de vânzare-cumpărare

nu au făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimțit doar

cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligației de a construi, situație

în care se produce revocarea antractului.

Prin urmare, nerealizarea condiției, indiferent

de natura fortuită sau natura culpabilă a cumpărătorului, conduce, potrivit voinței

exprimate de părți, la revocarea contractului de vânzare.

Oricum, motivul invocat de reclamanți nu

este de natură a exclude orice culpă a autorilor săi.

Prin derogare de la dispozițiile art 1021

C. civ., care impune caracterul judiciar al rezoluțiunii, părțile contractului pot

insera în cuprinsul acestuia clauze exprese privind rezoluțiunea convenției pentru

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate. Aceste clauze,

pacte comisorii, sunt incluse în contracte tocmai pentru a reduce sau înlătura rolul

instanțelor în rezoluțiunea contractelor.

Prin urmare, clauza inserată în contractul

de față, reprodusă anterior, are valoarea unui pact comisoriu de gradul patru care

are ca efect revocarea de drept a contractului.

Așadar, rezoluțiunea contractului nu s-a

produs prin decizia din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular.

Prin decizia civilă nr. 87 din 20

iunie 2012, Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților G.D.P. și V.F.C.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 140

din 11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanța, reclamanții V.F.C. și G.D.P. au formulat,

în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța

și Municipiul Constanța prin Primar, contestație împotriva dispoziției din 30

noiembrie 2005 a Primarul Municipiului Constanța solicitând constatarea nulității

acesteia și restituirea terenului de 394 mp situat în Mamaia (identificat conform

raportului de expertiză), iar în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren

în compensare.

În motivare au arătat că prin dispoziția

contestată s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deși au calitatea

de persoane îndreptățite.

Astfel, au arătat că prin contractul autentificat

din 13 noiembrie 1935 și înregistrat la grefa Tribunalului Constanța din 13

noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța imobilul

situat în Constanța, stațiunea Mamaia, alcătuit din 394 mp teren. Reclamanții nu

pot justifica un drept de proprietate asupra terenului în cauză, de care să fi fost

lipsiți în mod abuziv și ca urmare nu au calitatea de persoane îndreptățite, așa

cum prevăd dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, de a li se restitui suprafața

de 394 m.p. situată în M., județul Constanța.

Într-adevăr, autorii reclamanților au avut

titlu de proprietate pe terenul în litigiu contract de vânzare-cumpărare din 1935,

dar acest contract a fost reziliat de drept prin decizia din 1958, întrucât cumpărătorul

nu și-a îndeplinit obligația asumată în contract de a ridica construcția în termen

de 4 ani, termen care a fost prelungit cu încă 6 ani.

Fiind reziliat de drept, autorii reclamanților

și-au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului - acesta nefiind preluat

în mod abuziv, așa cum susțin reclamanții, ei neavând calitatea de persoană îndreptățită

de a solicita imobilul în litigiu conform Legii nr. 10/2001.

În speță, reclamanții nu contestă faptul

că obligația de a construi nu s-a îndeplinit, invocând încă cauza de forță majoră.

Părțile contractului de vânzare-cumpărare

nu au făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimțit doar

cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligației de a construi, situație

în care se produce revocarea antractului.

Reclamanții nu au dovedit că autorii lor

ar fi solicitat o asemenea aprobare care le-ar fi fost refuzată, așa încât instituirea

zonei militare nu a fost de natură să constituie un caz de forță majoră.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată,

au declarat recurs reclamanții G.D.P. și V.F.C., în termen legal, pentru motive

de nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții

au susținut, în esență că, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită

a legii.

- Contestatorii sunt moștenitorii cumpărătorilor,

conform certificatului de moștenitor din 24 iulie 1996.

- În această calitate, au formulat în termen

legal notificare în baza art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 prin care s-a solicitat

restituirea terenului în litigiu, sau acordarea unui alt teren de natura celui deținut

anterior, sau acordarea de despăgubiri, în condițiile în care terenul este ocupat

de construcții sau afectat de detalii de sistematizare

- Foștii proprietari, autorii reclamanților

nu a reușit să-și execute obligația de construire a casei, deoarece terenurile de

la plaja Mamaia au devenit zone militare destinate lucrărilor și măsurilor speciale

necesare apărării țării.

- În mod greșit, instanța de apel a analizat

culpa cumpărătoarei prin prisma unei situații personale, nu prin prisma situației

politice.

- Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

nu operează de drept, de acest lucru urmând să i-a act instanța de judecată și nu

autoritatea administrativă, cum greșit s-a procedat.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată cu

care a învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții G.D.P. și V.F.C. au

solicitat să se constate nulitatea dispoziției din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul

Municipiului Constanța, în procedura Legii nr. 10/2001, prin care cererea reclamanților

de restituie în natură a imobilului situat în Constanta, stațiunea M., alcătuit

din terenul în suprafață de 394 m.p. a fost respinsă cu motivarea că regimul juridic

al bunului solicitat nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au pretins că autorii lor au

fost împiedicați de o cauză de forță majoră să-și execute obligația asumată prin

contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 înregistrat la Grefa Tribunalului

Constanța din 13 noiembrie 1935, prin care au cumpărat de la Primăria municipiului

Constanța imobilul în litigiu, astfel încât în mod greșit, prin decizia din 1958

a Comitetului Executiv al Sfatului Popular s-a considerat desființat de plin drept

contractul menționat.

Pe parcursul soluționării litigiului în

primul ciclu procesual, instanțele de judecată au interpretat clauzele contractuale

stipulate de părți prin actul juridic care a constituit titlu de proprietate al

autorilor reclamanților ca reprezentând un pact comisoriu de gradul IV și constatând

că executarea obligației asumate de autorii reclamantului -anume aceea de a edifica

o construcție pe teren într-un termen stabilit, s-a datorat culpei acestora, iar

nu forței majore, au apreciat că în cauză a operat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare,cu consecința excluderii bunului în litigiu de la domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apărarea reclamanților apelanți în sensul

că, în speță, pactul comisoriul de gradul IV privind rezoluțiunea de drept a contractului

nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor cauze de forță majoră,

respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic,

situație în care nu se poate reține vinovăția autorilor lor cât privește neîndeplinirea

obligației asumate prin contract nu poate fi primită, reclamanții neprobând, conform

art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă

între momentul cumpărării terenului (anul 1935) și momentul la care vânzătoarea

și-a manifestat opțiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de

gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziției din 1958, prin care

creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului

comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada

că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori

de o cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare-cumpărare

care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar România

a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul

ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei

construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin

deciziunea din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului

de construcție pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.

Dacă pentru perioada războiului (1941-1945)

se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului

fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate

prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației

de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția deciziei din

1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu

de gr. IV.

De asemenea, prin deciziunea din 21

noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența în timpul războiului

a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția

de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcției de locuințe,

au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia,

cu începere de la data acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus

interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în

condițiile mai sus menționate.

Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor

militare și pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării

în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi

pe acest teren.

În speță, se reține că reclamanții nu au

făcut dovada că autorii lor au fost împiedicați să construiască o casă pe terenul

cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de

construcție, li s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în

realizarea măsurilor necesare apărării țării.

Pentru toate cele învederate, se constată

că nu s-a dovedit că autorii reclamanților au fost împiedicați dintr-o cauză de

forță majoră, pe toată perioada cuprindă între momentul cumpărării terenului (1935)

și data pactului comisoriu gradul IV (decizia din 1958) să construiască o vilă pe

terenul notificat.

Prin urmare, instanța de apel, în mod judicios

a constatat că preluarea imobilului în litigiu nu s-a realizat în mod abuziv, ci,

ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile Codului

civil, dobânditorul imobilului suportând sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea

obligației ce greva bunul.

Așadar, se va respinge ca nefondat apelul

reclamanților G.D.P. și V.F.C., împotriva deciziei civile nr. 87 din 20 iunie 2012

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții G.D.P. și V.F.C. împotriva deciziei civile nr.

87C din 20 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.