ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1549/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 862 din 17 aprilie 2006, Tribunalului Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții V.F.C. și G.D.P., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiului Constanța prin primar și Consiliul local al municipiului Constanta. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții G.D.P. și V.F.C. au chemat în judecată Primarului Municipiului Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar, și au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea dispoziției din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, în procedura Legii nr. 10/2001, să se restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață de 394 m.p.

situat în Mamaia iar în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren în compensare sau obligația Primarului municipiului Constanța la emiterea unei oferte de despăgubire prin echivalent. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin dispoziția contestată li s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deși au calitatea de persoane îndreptățite. Au arătat că, prin contratul autentificat din 13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța imobilul situat în Constanța, stațiunea Mamaia, alcătuit din 394 m.p. teren. Au mai arătat că, potrivit prevederilor contractuale, cumpărătorii trebuiau să edifice o construcție până la 13 noiembrie 1941 (termenul inițial de patru ani fiind prelungit la șase ani).

Contractul conținea prevederea în sensul că nerespectarea vreuneia din obligații atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, fără nicio formalitate, vânzătorul intrând în posesia terenului cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite. Reclamanții au invocat însă o cauză de forță majoră, în sensul că prin Decretul-Lege nr. 4215/1938 zona în care se afla situat terenul a constituit zonă militară destinată unor lucrări și măsuri speciale de apărare a țării. Acest decret și-a produs efecte până în 1945 la terminarea războiului iar ulterior, în perioada anilor 1950-1952, în Constanța au staționat trupe sovietice și de aceea autorii lor au fost în imposibilitate de a construi din motive mai presus de voința lor.

În speță, reclamanții nu contestă faptul că obligația de a construi nu s-a îndeplinit, invocând însă cauza de forță majoră. Părțile contractului de vânzare-cumpărare nu au făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimțit doar cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligației de a construi, situație în care se produce revocarea antractului. Prin urmare, nerealizarea condiției, indiferent de natura fortuită sau natura culpabilă a cumpărătorului, conduce, potrivit voinței exprimate de părți, la revocarea contractului de vânzare. Oricum, motivul invocat de reclamanți nu este de natură a exclude orice culpă a autorilor săi. Prin derogare de la dispozițiile art 1021 C. civ., care impune caracterul judiciar al rezoluțiunii, părțile contractului pot insera în cuprinsul acestuia clauze exprese privind rezoluțiunea convenției pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate.

Aceste clauze, pacte comisorii, sunt incluse în contracte tocmai pentru a reduce sau înlătura rolul instanțelor în rezoluțiunea contractelor. Prin urmare, clauza inserată în contractul de față, reprodusă anterior, are valoarea unui pact comisoriu de gradul patru care are ca efect revocarea de drept a contractului. Așadar, rezoluțiunea contractului nu s-a produs prin decizia din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular. Prin decizia civilă nr. 87 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților G.D.P. și V.F.C. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 140 din 11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanța, reclamanții V.F.C.

și G.D.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, contestație împotriva dispoziției din 30 noiembrie 2005 a Primarul Municipiului Constanța solicitând constatarea nulității acesteia și restituirea terenului de 394 mp situat în Mamaia (identificat conform raportului de expertiză), iar în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren în compensare. În motivare au arătat că prin dispoziția contestată s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deși au calitatea de persoane îndreptățite. Astfel, au arătat că prin contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 și înregistrat la grefa Tribunalului Constanța din 13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța imobilul situat în Constanța, stațiunea Mamaia, alcătuit din 394 mp teren.

Reclamanții nu pot justifica un drept de proprietate asupra terenului în cauză, de care să fi fost lipsiți în mod abuziv și ca urmare nu au calitatea de persoane îndreptățite, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, de a li se restitui suprafața de 394 m.p. situată în M., județul Constanța. Într-adevăr, autorii reclamanților au avut titlu de proprietate pe terenul în litigiu contract de vânzare-cumpărare din 1935, dar acest contract a fost reziliat de drept prin decizia din 1958, întrucât cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația asumată în contract de a ridica construcția în termen de 4 ani, termen care a fost prelungit cu încă 6 ani. Fiind reziliat de drept, autorii reclamanților și-au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului - acesta nefiind preluat în mod abuziv, așa cum susțin reclamanții, ei neavând calitatea de persoană îndreptățită de a solicita imobilul în litigiu conform Legii nr. 10/2001.

În speță, reclamanții nu contestă faptul că obligația de a construi nu s-a îndeplinit, invocând încă cauza de forță majoră. Părțile contractului de vânzare-cumpărare nu au făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimțit doar cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligației de a construi, situație în care se produce revocarea antractului. Reclamanții nu au dovedit că autorii lor ar fi solicitat o asemenea aprobare care le-ar fi fost refuzată, așa încât instituirea zonei militare nu a fost de natură să constituie un caz de forță majoră. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamanții G.D.P. și V.F.C., în termen legal, pentru motive de nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții au susținut, în esență că, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii. - Contestatorii sunt moștenitorii cumpărătorilor, conform certificatului de moștenitor din 24 iulie 1996. - În această calitate, au formulat în termen legal notificare în baza art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 prin care s-a solicitat restituirea terenului în litigiu, sau acordarea unui alt teren de natura celui deținut anterior, sau acordarea de despăgubiri, în condițiile în care terenul este ocupat de construcții sau afectat de detalii de sistematizare - Foștii proprietari, autorii reclamanților nu a reușit să-și execute obligația de construire a casei, deoarece terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone militare destinate lucrărilor și măsurilor speciale necesare apărării țării.

- În mod greșit, instanța de apel a analizat culpa cumpărătoarei prin prisma unei situații personale, nu prin prisma situației politice. - Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nu operează de drept, de acest lucru urmând să i-a act instanța de judecată și nu autoritatea administrativă, cum greșit s-a procedat. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții G.D.P. și V.F.C. au solicitat să se constate nulitatea dispoziției din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, în procedura Legii nr. 10/2001, prin care cererea reclamanților de restituie în natură a imobilului situat în Constanta, stațiunea M., alcătuit din terenul în suprafață de 394 m.p.

a fost respinsă cu motivarea că regimul juridic al bunului solicitat nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanții au pretins că autorii lor au fost împiedicați de o cauză de forță majoră să-și execute obligația asumată prin contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 înregistrat la Grefa Tribunalului Constanța din 13 noiembrie 1935, prin care au cumpărat de la Primăria municipiului Constanța imobilul în litigiu, astfel încât în mod greșit, prin decizia din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular s-a considerat desființat de plin drept contractul menționat.

Pe parcursul soluționării litigiului în primul ciclu procesual, instanțele de judecată au interpretat clauzele contractuale stipulate de părți prin actul juridic care a constituit titlu de proprietate al autorilor reclamanților ca reprezentând un pact comisoriu de gradul IV și constatând că executarea obligației asumate de autorii reclamantului -anume aceea de a edifica o construcție pe teren într-un termen stabilit, s-a datorat culpei acestora, iar nu forței majore, au apreciat că în cauză a operat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare,cu consecința excluderii bunului în litigiu de la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apărarea reclamanților apelanți în sensul că, în speță, pactul comisoriul de gradul IV privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic, situație în care nu se poate reține vinovăția autorilor lor cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract nu poate fi primită, reclamanții neprobând, conform art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1935) și momentul la care vânzătoarea și-a manifestat opțiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziției din 1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin deciziunea din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947. Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția deciziei din 1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gr. IV.

De asemenea, prin deciziunea din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate. Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe acest teren.

În speță, se reține că reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor au fost împiedicați să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, li s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării. Pentru toate cele învederate, se constată că nu s-a dovedit că autorii reclamanților au fost împiedicați dintr-o cauză de forță majoră, pe toată perioada cuprindă între momentul cumpărării terenului (1935) și data pactului comisoriu gradul IV (decizia din 1958) să construiască o vilă pe terenul notificat. Prin urmare, instanța de apel, în mod judicios a constatat că preluarea imobilului în litigiu nu s-a realizat în mod abuziv, ci, ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile Codului civil, dobânditorul imobilului suportând sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea obligației ce greva bunul.

Așadar, se va respinge ca nefondat apelul reclamanților G.D.P. și V.F.C., împotriva deciziei civile nr. 87 din 20 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.D.P. și V.F.C. împotriva deciziei civile nr. 87C din 20 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.