ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1492 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta G.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța, având ca obiect anularea dispoziției nr. 2034 din 7 iunie 2005, emisă de acesta, și restituirea în natură a terenului ce a aparținut autorului său ori, în cazul imposibilității restituirii în natură, acordarea de teren în compensare. În pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.C.A., sub nr. 2156 din 10 august 2001, și adresată Primarului municipiului Constanța, M.G.

și G.M. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 320,55 mp, situat în stațiunea Mamaia, lotul nr.20, careul 79, care a aparținut autorului lor, G.H.M. Notificarea a fost respinsă prin dispoziția nr. 2034 din 7 iunie 2005 a Primarului municipiului Constanța, constatându-se că cererea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Dispoziția sus-menționată este legală și temeinică. Conform certificatului nr. 3097 din 21 ianuarie 1998, eliberat de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța, se atestă faptul că, la fila 170 din dosarul nr. 61/1935 din fondul „Primăria Constanța”, figurează G.H.M., cu suprafața de 320, 55 mp, lot 20, careu 79, în Mamaia, județul Constanța.

Reclamanta este succesoarea defunctului G.H.M., conform certificatelor de moștenitor și calitate de moștenitor anexate la dosar, acesta din urmă dobândind terenul în litigiu în anul 1936, prin cumpărare de la Primăria municipiului Constanța. Actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantei și Primăria Constanța în condițiile generale stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, în care se stabilea că terenurile situate în zona Plajei din stațiunea Mamaia, cedate de Ministerul Domeniilor comunei Constanța, în 1905, se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă, în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.

Condițiile generale de vânzare prevăzute in decizia nr. 25/1905 includ clauza potrivit căreia nerespectarea oricărei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără judecată, punere în întârziere sau alta formalitate, terenul reintrând, de plin drept, in patrimoniul municipiului, care va putea sa dispună de el cum va dori. Deși a făcut demersuri in acest sens potrivit adresei nr. 1673 din 07 iunie 2001 a Arhivelor Naționale - Direcția Județeană Constanța, reclamanta s-a aflat in imposibilitate de a depune la dosar copia contractului încheiat de autorul sau cu Primăria Constanța, in anul 1936. În cuprinsul notificării, se confirmă, însă, implicit includerea în contract a obligației de construire, arătându-se că defunctul nu a edificat nici o construcție, motiv pentru care terenul a fost trecut in proprietatea statului, fără să se primească despăgubiri.

Pactul comisoriu inserat în toate contractele încheiate pentru loturile din Mamaia, inclusiv în cel pentru lotul în litigiu, pentru neîndeplinirea, de către dobânditor, a obligației de a construi în termen de 4 ani (ulterior, 6 ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, al cărui efect este desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare a construcției fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Rezoluțiunea operează, în acest caz, de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, iar, în măsura în care aceasta este sesizată, nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării sancțiunii respective, ci doar va constata că aceasta a operat de plin drept.

Prin decizia administrativă nr. 22043/1958, creditorul și-a manifestat voința de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii. Contrar susținerilor reclamantei, această decizie nu constituie, în sine, un act de dobândire a proprietății asupra terenurilor, de către stat, ci doar constată că a operat rezoluțiunea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a neexecutării obligațiilor de către cumpărători, conform pactului comisoriu de gradul IV, inserat in acte. Până la momentul emiterii deciziei anterior menționate, prin care vânzătoarea și-a manifestat, expres și neîndoielnic, voința de a da eficiență pactului comisoriu, dobânditorul putea executa, în mod valabil, obligația de construire ori putea face dovada că, deși a încercat, a fost împiedicat de creditor sau printr-o cauză de forță majoră.

Se reține că, în speță, actul a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, în aceasta perioadă nefăcându-se dovada că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Edificarea unor construcții în zona Dobrogei nu a fost interzisă total și în mod absolut nici chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țarii, în art. 3 din Lege stabilindu-se că: "orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul cazând într-o zona militară, trebuie să fie, în prealabil, aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului si Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă si cerințelor apărării naționale". Or, in cauză, reclamanta nu a făcut dovada ca autorul sau a fost împiedicat sa construiască pe terenul cumpărat sau că, in urma demersurilor efectuate pentru obținerea autorizației de construire, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate in realizarea masurilor necesare apărării țării.

Dacă, pentru perioada războiului (1941-1945), neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, aceasta cauză nu mai subzistă in perioada următoare, până la emiterea deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV. Prin decizia nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența, in timpul războiului, a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați in construcția de case, cât și împrejurarea că era necesară dezvoltarea construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia până la 01 decembrie 1947 si nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii construcțiilor dobândite in condițiile descrise anterior.

Se reține, astfel, că nu pot fi luate in considerare apărările invocate de reclamantă, deoarece neexecutarea obligației asumate de autorul său nu a fost determinată, în mod direct, de o cauză de forță majoră - intrarea României in război. De asemenea, terenul in litigiu nu a fost preluat abuziv de stat prin decizia nr. 22043/1958, autorul reclamantei pierzând dreptul de proprietate in urma rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, reclamanta nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum, în mod corect, s-a reținut în dispoziția contestată, întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare la data contemporană acesteia.

Obiectul de reglementare al acestei legi îl constituie, potrivit art. 1 alin. (1), masurile reparatorii ce se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar art. 2 enumeră cazurile in care se apreciază ca preluarea a fost abuzivă. Or, nu se pune problema acordării de masuri reparatorii în baza acestei legi, dacă preluările s-au realizat în alte condiții, lipsite de caracter abuziv, cum este si cazul in speță. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.M., apel respins prin decizia civilă nr. 294 C din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele: Prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit care preluări pot fi considerate abuzive în sensul acestui act normativ, arătând, cu titlu exemplificativ, naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără nici un titlu sau pentru neplata impozitelor etc. Pornind de la noțiunea de preluare abuzivă, așa cum rezultă definiția ei din art. 2 din Lege, se constată că nu pot fi incluse în această categorie imobilele preluate ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea, de către părțile contractante, a clauzelor contractuale, când bunul se reîntoarce în patrimoniul creditorului obligației neexecutate.

În aceste situații, desființarea contractelor de vânzare cumpărare, atunci când debitorul nu și-a îndeplinit obligația contractuală, a avut loc fie pe cale judiciară, fie, în cazul în care părțile au înțeles să insereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze. Inserarea, într-un contract, a unui pact comisoriu (cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale stipulate de părți le permit.

În speță, este necontestat faptul că autorul reclamantei, G.H.M., a cumpărat, de la Primăria municipiului Constanța, lotul 20, careul 79 din Stațiunea Mamaia, printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în ianuarie 1936. Vânzarea acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului că, prin decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligația, pentru cumpărători, de a ridica în 4 ani, pe acestea, construcții, termen prelungit prin decizia din 5 decembrie 1924, la 6 ani, și cu posibilitatea de a achita prețul în 4 rate anuale.

Susținerea apelantei, potrivit căreia convenției încheiate de autorul său, în anul 1936, nu i se aplică actele normative menționate, cu consecința nereținerii unei clauze exprese de reziliere, nu poate fi primită câtă vreme terenul cumpărat se află în Stațiunea Mamaia, în zona plajei predată în 1905 Primăriei orașului Constanța, de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, pentru lotizare și vânzare, care se afla sub incidența Decretului nr. 761/1906, emis de Regele Carol I, în baza art. 86 din Legea pentru organizarea comunelor urbane, act normativ neabrogat până în anul 1936, când autorul reclamantei a cumpărat terenul.

În plus, aplicarea regimului juridic circumscris prin actele administrative și normative sus menționate și contractului încheiat de autorul reclamantei, în anul 1936, rezultă și din înscrisul doveditor depus de reclamantă (fila 20 apel), respectiv chitanța nr.4809, care consemnează plata prețului de 11.475 lei, chitanță care are inserată o rubrică „Rata anuală a lei ...bani...", ceea ce dovedește că, potrivit contractului, plata prețului se putea face în rate, așa cum este stipulat în actele sus amintite.

Rezultă, din cele expuse, că terenul ce face obiectul litigiului a fost cumpărat de autorul reclamantei în condițiile speciale de vânzare prevăzute de actele administrative și normative din 1905, 1906, cu modificările ulterioare din 1924, 1926, prin contractul din 1936, autorul reclamantei asumându-și obligația de a construi pe acest teren o casă de locuit sau o vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administrația Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în 1942. Faptul că, nici până la expirarea termenului contractual și nici după această dată, până la emiterea deciziei din 1958, cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscută de reclamantă.

Bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța, ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, la 3 ianuarie 1942, și care doar a fost constatat, de către vânzător, prin decizia nr. 22043/1958. Această decizie, așa cum, corect, a reținut instanța de fond, nu reprezintă actul de trecere a bunului în proprietatea localității, ci doar manifestarea de voință a creditorului vânzător de a prelua posesia bunului al cărui proprietar era deja, din momentul intervenirii de drept a rezilierii contractului.

În speță, nu s-a dovedit în niciun mod faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, adică după data de 3 ianuarie 1936, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizației de executare a lucrărilor de construcție, mai înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial. În aceste condiții, terenul în litigiu se regăsește în patrimoniul vânzătorului Municipiul Constanța, ca urmare a desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, G.H.M., în anul 1936, pentru nerespectarea, de către cumpărător, a obligației asumate prin contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive de către stat.

Instanța nu poate reține nici critica referitoare la nulitatea actului de preluare, ca urmare a emiterii deciziei administrative de preluare, de către o comisie constituită conform contractului, pe de o parte, pentru că, așa cum s-a arătat, nu decizia nr. 22043/1958 reprezintă actul de preluare a bunului, iar, pe de altă parte, pentru că mențiunea din contract privind constituirea unei comisii care să constate neîndeplinirea obligațiilor, din care să facă parte și un proprietar din oraș, nu a fost înscrisă ca o obligație a Municipiului Constanța, ci ca o posibilitate de reintrare în stăpânirea terenului fără alte formalități, neconstituirea comisiei în componența stipulată neavând ca efect înlăturarea pactului comisoriu de grad IV.

Cele două clauze determinau, așadar, efecte diferite: neexecutarea obligației de a construi a avut, drept consecință, pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător, în timp ce constituirea comisiei viza preluarea posesiei de către municipalitate după momentul pierderii dreptului de proprietate. Prin urmare, cum autorul reclamantei apelante a pierdut dreptul de proprietate prin aplicarea sancțiunii rezilierii convenită de părțile contractante, în mod corect, a apreciat instanța de fond că imobilului solicitat de reclamantă nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, în conformitate cu art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat. Având în vedere că, prin întâmpinare, intimatul Primarul municipiului Constanța a solicitat cheltuieli de judecată și, constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., apelanta a fost obligată la plata, către intimat, a sumei de 357 lei, cu acest titlu. Împotriva acestei decizii, apelanta reclamantă G.M. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive: Atât instanța de fond, dar și instanța de apel s-au pronunțat fără a putea analiza, efectiv, contractul de vânzare-cumpărare (titlul autorului reclamantei), pe care reclamanta nu a putut să-1 obțină în urma numeroaselor demersuri efectuate, iar intimatul - pârât invocă, în mod constant, că nu se mai află în arhiva sa. Această analiză pe care o fac ambele instanțe este o analiză care excede cadrului de învestire, întrucât soluțiile au fost pronunțate prin analogie, prin comparare cu alte cauze, în care, probabil că magistrații au putut să ia cunoștință de un model al contractului de vânzare-cumpărare.

Însă, se omite împrejurarea că, în lipsa unui exemplar al contractului de vânzare-cumpărare dintre părți, care să se afle la dosarul cauzei, instanța nu se poate pronunța decât pe baza celorlalte probe administrate. La momentul încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare nu a existat un singur model - tip de contract, ci au existat mai multe variante, în unele fiind cuprins pactul comisoriu, în altele nefiind cuprins. La fila 85 și următoarele din dosar se află hotărârea din 30 decembrie 1905, prin care s-a aprobat parcelarea și vânzarea loturilor din Mamaia, în anumite condiții, în sensul că au fost delimitate mai multe categorii de loturi. Astfel că, în lipsa contractului, doar pe baza simplelor susțineri ale intimatului - pârât, nu se poate determina, în mod cert, dacă autorul reclamantei a încheiat un contract în care să fie inclus pactul comisoriu invocat sau nu.

Nu pot fi omise prevederile art. 983 C. civ., respectiv, când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă. La momentul pronunțării, instanța nu a analizat modul de derulare a evenimentelor și succesiunea în timp a actelor normative, dar și a actelor care emană de la vechea unitate administrativ - teritorială. Deși, în hotărârea din anul 1905, anterior invocată, a fost prevăzut pactul comisoriu, urmează a constata că această hotărâre nu este însoțită de o anexă care să prezinte modelul de contract, cel puțin generic. Inexistența contractului, la dosarul cauzei, nu trebuie să determine instanța să considere că, în mod obligatoriu, clauza respectivă a fost preluată și în contract.

Referitor la autorul apelantei, G.H.M., acesta a dobândit, în Mamaia, un teren în suprafață de 320,55 mp, aferent lotului nr. 20, careul 79, cu un preț de 60 lei/mp. Prețul a fost achitat sub forma mai multor rate, după cum urmează: 3 ianuarie 1936- 4809 lei; 4809 lei prin mandat poștal; 11 ianuarie 1938 - 9615 lei. În consecință, sub aspectul prețului, urmează a se constata că acesta a fost integral achitat, de către G.H.M. Deși prețul a fost achitat sub forma mai multor rate, dintre care ultima în anul 1938, terenul a fost predat mult mai târziu, respectiv, în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 12 noiembrie 1942. Potrivit acestui proces-verbal, în paragraful 2 se arată că: „după ce s-a vândut lotul de mai sus ... am însemnat țăruși…”.

Deci, se recunoaște atât încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar și împrejurarea că terenul, abia la acea dată, a fost delimitat și predat autorului reclamantei. Acest proces-verbal de predare primire înlătură, practic, motivarea din dispoziția de respingere a notificării, în sensul că „potrivit legislației noastre, transferul proprietății, în contractele translative de proprietate, operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar daca prețul nu a fost plătit, iar bunul nu a fost predat". Aceste afirmații sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, contractul, în materialitatea sa, nu mai există, iar predarea terenului a avut loc după plata integrală a prețului.

Cu privire la actul de preluare a terenului de către stat, respectiv decizia nr. 22043 din 8 octombrie 1958, aceasta a fost emisă la data de 08 octombrie 1958, în timp ce procesul-verbal de predare primire este din data de 12 noiembrie 1942. Potrivit aceleiași hotărâri din 1958, din modul de redactare (paragraful 5), se înțelege că rezilierea contractului operează în cazul neachitării prețului, integral, pentru care se stabilise o eșalonare sub forma a 4 rate. Or, autorul reclamantei a achitat integral prețul și reclamanta a depus înscrisuri justificative în acest sens. În paragraful 6 se arată că marea majoritate a cumpărătorilor nu au construit sau nu au achitat prețul în termen. Autorul reclamantei nu intră în categoria celor care nu au achitat prețul.

Modul de redactare a deciziei din 1958 este lacunar, generic. Se referă la două categorii de cumpărători, cei care nu au achitat prețul și cei care nu au construit. Însă, nu se specifică împrejurarea că această decizie ar fi completată de o anexă în care să se specifice numele proprietarului, lotul, condiția expresă pentru care a fost deposedat de teren. În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate individual, pentru fiecare lot în parte, și nu generic, rezoluțiunea trebuia dispusă individual, pentru fiecare contract în parte, cu prezentarea condiției specifice care a dus la aplicarea pactului comisoriu de gr. IV și nu generic. Potrivit deciziei nr. 35772 din 20 decembrie 1935 (art. 3), se arată că, pentru a reintra în patrimoniul Primăriei terenul respectiv, contractul de vânzare-cumpărare trebuia învestit cu formulă executorie.

Or, intimatul nu a putut face dovada acestui demers. În dispozitivul hotărârii din 1958 se arată, în art. 1, că se declară desființate și realizate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contracte. Rezilierea a fost constatată „în bloc”, generic, și nu pentru fiecare lot în parte, astfel încât să fie încheiat un proces-verbal pe teren, la fața locului, în prezența unei comisii imparțiale, din care să facă parte reprezentanți ai autorităților, dar și reprezentanți ai proprietarilor. Pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza prin care părțile prevăd că, în cazul neexecutării obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără acțiune în justiție și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Pactele comisorii exprese de gradele III și IV sunt cele mai energice, neexecutarea obligațiilor contractuale, înăuntrul termenelor stabilite, având ca efect rezoluțiunea de plin drept a contractelor, fără nicio altă formalitate prealabilă. Singura parte contractantă în drept să invoce rezoluțiunea contractului este creditorul obligației neexecutate. Acesta are posibilitatea de a opta între invocarea rezoluțiunii contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres, si cererea, printr-o acțiune in justiție, de obligare a debitorului la executarea prestației. Urmează se a avea în vedere împrejurarea că procesul verbal de predare-primire a terenului nu face nicio referire la termenul de demarare sau de finalizare a construcției.

Nemenționându-se, în procesul-verbal de predare primire, o asemenea clauză, se înțelege că aceasta a fost denunțată unilateral, de către vânzător, în anul 1936, iar predarea terenului a avut loc, ulterior, în anul 1942. De asemenea, acel contract prin care s-ar fi stipulat pactul comisoriu de gradul IV, trebuia învestit cu formulă executorie, pentru a produce efecte și a fi opozabilă rezoluțiunea sa autorului reclamantei, or, un astfel de înscris nu a putui fi prezentat instanțelor, de către unitatea administrativ teritorială care a respins cererea de restituire în natură. Ori de câte ori se încheie contracte în care părțile stipulează pacte comisorii de gradul IV, numai instanța poate constata executarea sau neexecutarea obligațiilor, de către una dintre părți, aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, municipalitatea, parte contractantă, are interesul de a se constata neexecutarea obligației de a construi.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea hotărârilor instanțelor anterioare, în sensul admiterii acțiunii. În raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) și art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) din același cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin motivele formulate de recurentă, astfel cum au fost prezentate mai sus, aceasta a expus situația dosarului, susținând, în esență, că nu există certitudine în privința inserării pactului comisoriu de grad IV în actul juridic încheiat de autorul său, cu privire la terenul în litigiu, nefiind administrate probe în acest sens. Or, în raport de actuala structură a recursului, prezenta instanță nu mai poate reevalua situația de fapt față de dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situația de fapt, astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel, privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către autorul reclamantei, pentru terenul în litigiu, cu pact comisoriu de grad IV, referitor la desființarea de drept a actului juridic, în caz de neexecutare a obligației de a construi pe acest teren, în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din probele administrate și în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect, de instanța de apel. La situația de fapt reținută de instanța anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.

Deși a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fundament juridic al cererii de recurs, reclamanta nu a menționat nici un text de lege (cu excepția art. 983 C. civ.) sau principiu de drept care să fi fost încălcat sau aplicat greșit în soluționarea cauzei, de către instanța de apel, astfel încât motivul de modificare a fost invocat formal, nefiind incident în speță. Recurenta a invocat omisiunea Curții de a face aplicarea dispozițiilor art. 983 C. civ., text de lege care nu are, însă, legătură cu argumentele de drept avute în vedere la pronunțarea deciziei atacate. Astfel, norma juridică invocată se referă la principiul „in dubio pro reo”, („în caz de îndoială, în favoarea debitorului/pârâtului”), care, în materia convențiilor, se transpune în regula „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

În speță, nu s-a reținut, însă, de Curte, că există „îndoială” cu privire la clauzele contractuale, ci, dimpotrivă, că actul juridic a fost încheiat în aceleași condiții de regim juridic cu alte acte perfectate cu Consiliul comunal al orașului Constanța, pentru loturi din plaja Mamaia, în baza deciziei nr. 25/1905 a acestui consiliu, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, cu modificările intervenite în 1924 și 1926. Pe de altă parte, recurenta nu invocă existența unei clauze îndoielnice, echivoce, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, ci neagă însăși existența unei asemenea clauze (pactul comisoriu de ultim grad), ceea ce reprezintă o susținere care, pe lângă aceea că nu poate fi primită deoarece tinde la schimbarea situației de fapt în privința conținutului contractului, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, nici nu determină incidența art. 983 C. civ.

Textul de lege respectiv presupune existența clauzei, susceptibilă de echivoc, iar nu „îndoiala” generată de absența contractului, în materialitatea lui, ceea ce ar genera, în opinia reclamantei, nesiguranța existenței unor anumite clauze contractuale. De asemenea, reclamanta a prezentat, în mod teoretic, definiția pactelor comisorii de diferite grade, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a produce efecte, precum și rolul instanței de judecată în cazul fiecăruia dintre acestea, în cazul sesizării cu o acțiune întemeiată pe asemenea clauze convenționale. Nu a menționat, însă, care ar fi, în speță, motivul de nelegalitate al soluției Curții de Apel în ceea ce privește condițiile sau efectele pactului comisoriu de grad IV, reținut de această instanță ca fiind inclus în actul juridic încheiat de autorul reclamantei.

A mai susținut recurenta că autorul său a achitat integral prețul terenului, aspect nerelevant față de argumentele pentru care Curtea a respins apelul declarat de parte și care nu se fundamentează pe neîndeplinirea obligației de plată a prețului, ci pe needificarea unei construcții pe terenul în litigiu, în intervalul stipulat în actele administrative și normative sub imperiul cărora a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a terenului, și anume 4 ani, prelungit la 6 ani de la data actului juridic. În ceea ce privește necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, pentru ca sancțiunea rezoluțiunii, în baza pactului comisoriu de ultim grad, să devină operantă, acest aspect pune în discuție, de asemenea, un aspect imposibil de examinat în recurs, și anume valoarea probatorie a înscrisului, din perspectiva aplicabilității sancțiunii și nu o chestiune de nelegalitate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta nu a invocat niciun text de lege care să prevadă necesitatea unei asemenea formalități, iar de esența pactului comisoriu de ultim grad, a cărui existență a fost stabilită de instanțele anterioare, este, printre altele, că desființarea de drept a contractului intervine fără să mai fie necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Necesitatea întocmirii unui proces-verbal, la fața locului, de către o comisie imparțială, susținută de recurentă, pe lângă faptul că vizează, de asemenea, situația de fapt raportată la mijloacele de probă, de data aceasta, care ar fi trebuit să fie administrate în dosar și care nu există, nici nu are corespondent în vreun text de lege, recurenta referindu-se la existența unei posibile clauze contractuale în acest sens în actul juridic încheiat de autorul său.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din același cod, va constata nul recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel Constanța. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 576 lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât, reprezentând onorariu de avocat conform chitanțelor depuse la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta G.M.

împotriva deciziei nr. 294/C din 12 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentă să plătească intimatului pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 576 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2010.