ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1492 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța,

secția civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta G.M.,

în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța, având ca obiect

anularea dispoziției nr. 2034 din 7 iunie 2005, emisă de acesta, și restituirea

în natură a terenului ce a aparținut autorului său ori, în cazul

imposibilității restituirii în natură, acordarea de teren în compensare.

În

pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut că, prin

notificarea înregistrată la B.E.J. S.C.A., sub nr. 2156 din 10 august 2001, și

adresată Primarului municipiului Constanța, M.G. și G.M. au solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 320,55 mp, situat în

stațiunea Mamaia, lotul nr.20, careul 79, care a aparținut autorului lor,

G.H.M.

Notificarea

a fost respinsă prin dispoziția nr. 2034 din 7 iunie 2005 a Primarului

municipiului Constanța, constatându-se că cererea nu se încadrează în

prevederile Legii nr. 10/2001.

Dispoziția

sus-menționată este legală și temeinică.

Conform

certificatului nr. 3097 din 21 ianuarie 1998, eliberat de Direcția Județeană a

Arhivelor Naționale Constanța, se atestă faptul că, la fila 170 din dosarul nr.

61/1935 din fondul „Primăria Constanța”, figurează G.H.M., cu suprafața de 320,

55 mp, lot 20, careu 79, în Mamaia, județul Constanța.

Reclamanta este

succesoarea defunctului G.H.M., conform certificatelor de moștenitor și

calitate de moștenitor anexate la dosar, acesta din urmă dobândind terenul în

litigiu în anul 1936, prin cumpărare de la Primăria municipiului Constanța.

Actul de

vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantei și Primăria

Constanța în condițiile generale stabilite prin decizia nr. 25/1905 a

Consiliului comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr.

761/1906, în care se stabilea că terenurile situate în zona Plajei din

stațiunea Mamaia, cedate de Ministerul Domeniilor comunei Constanța, în 1905,

se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de

locuit sau o vilă, în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, și să

contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.

Condițiile

generale de vânzare prevăzute in decizia nr. 25/1905 includ clauza potrivit

căreia nerespectarea oricărei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea

de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără judecată, punere în

întârziere sau alta formalitate, terenul reintrând, de plin drept, in

patrimoniul municipiului, care va putea sa dispună de el cum va dori.

Deși a făcut

demersuri in acest sens potrivit adresei nr. 1673 din 07 iunie 2001 a Arhivelor

Naționale - Direcția Județeană Constanța, reclamanta s-a aflat in

imposibilitate de a depune la dosar copia contractului încheiat de autorul sau

cu Primăria Constanța, in anul 1936.

În cuprinsul

notificării, se confirmă, însă, implicit includerea în contract a obligației de

construire, arătându-se că defunctul nu a edificat nici o construcție, motiv

pentru care terenul a fost trecut in proprietatea statului, fără să se

primească despăgubiri.

Pactul

comisoriu inserat în toate contractele încheiate pentru loturile din Mamaia,

inclusiv în cel pentru lotul în litigiu, pentru neîndeplinirea, de către

dobânditor, a obligației de a construi în termen de 4 ani (ulterior, 6 ani)

este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, al cărui efect

este desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat

termenul de executare a construcției fără ca obligația să fi fost adusă la

îndeplinire.

Rezoluțiunea

operează, în acest caz, de drept, fără a fi necesară intervenția instanței,

iar, în măsura în care aceasta este sesizată, nu poate aprecia asupra

oportunității pronunțării sancțiunii respective, ci doar va constata că aceasta

a operat de plin drept.

Prin decizia

administrativă nr. 22043/1958, creditorul și-a manifestat voința de a face

efectivă sancțiunea rezoluțiunii. Contrar susținerilor reclamantei, această

decizie nu constituie, în sine, un act de dobândire a proprietății asupra

terenurilor, de către stat, ci doar constată că a operat rezoluțiunea de drept

a contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a neexecutării obligațiilor de

către cumpărători, conform pactului comisoriu de gradul IV, inserat in acte.

Până la

momentul emiterii deciziei anterior menționate,  prin care  vânzătoarea și-a

manifestat, expres și neîndoielnic, voința de a da eficiență pactului

comisoriu, dobânditorul putea executa, în mod valabil, obligația de construire

ori putea face dovada că, deși a încercat, a fost împiedicat de creditor sau

printr-o cauză de forță majoră.

Se reține

că, în speță, actul a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în

război în anul 1941, în aceasta perioadă nefăcându-se dovada că proprietarul ar

fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei

construcții.

Edificarea

unor construcții în zona Dobrogei nu a fost interzisă total și în mod absolut

nici chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea

zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țarii, în art. 3 din Lege

stabilindu-se că: "orice lucrare, construcție, plantație pe care un

particular ar vrea să o facă pe terenul cazând într-o zona militară, trebuie să

fie, în prealabil, aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul

Aerului si Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să

corespundă si cerințelor apărării naționale".

Or, in

cauză, reclamanta nu a făcut dovada ca autorul sau a fost împiedicat sa

construiască pe terenul cumpărat sau că, in urma demersurilor efectuate pentru

obținerea autorizației de construire, i s-au respins cererile de către cele

două ministere implicate in realizarea masurilor necesare apărării țării.

Dacă, pentru

perioada războiului (1941-1945), neexecutarea construcției nu este culpabilă,

proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își

îndeplinească obligațiile asumate prin contract, aceasta cauză nu mai subzistă

in perioada următoare, până la emiterea deciziei nr. 22043/1958, prin care

vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de

gradul IV.

Prin decizia

nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența, in

timpul războiului, a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor

specializați in construcția de case, cât și împrejurarea că era necesară

dezvoltarea construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de

construire pe locurile de pe plaja Mamaia până la 01 decembrie 1947 si nu au

impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii construcțiilor

dobândite in condițiile descrise anterior.

Se reține,

astfel, că nu pot fi luate in considerare apărările invocate de reclamantă,

deoarece neexecutarea obligației asumate de autorul său nu a fost determinată,

în mod direct, de o cauză de forță majoră - intrarea României in război. De

asemenea, terenul in litigiu nu a fost preluat abuziv de stat prin decizia nr.

22043/1958, autorul reclamantei pierzând dreptul de proprietate in urma

rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste

condiții, reclamanta nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum,

în mod corect, s-a reținut în dispoziția contestată, întrucât preluarea s-a

efectuat cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare la data contemporană

acesteia.

Obiectul de

reglementare al acestei legi îl constituie, potrivit art. 1 alin. (1), masurile

reparatorii ce se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv, de către

stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar art. 2 enumeră cazurile

in care se apreciază ca preluarea a fost abuzivă. Or, nu se pune problema

acordării de masuri reparatorii în baza acestei legi, dacă preluările s-au

realizat în alte condiții, lipsite de caracter abuziv, cum este si cazul in

speță.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.M., apel respins prin decizia

civilă nr. 294 C din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:

Prin art. 2

din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit care preluări pot fi considerate

abuzive în sensul acestui act normativ, arătând, cu titlu exemplificativ,

naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără nici un titlu sau pentru

neplata impozitelor etc.

Pornind de

la noțiunea de preluare abuzivă, așa cum rezultă definiția ei din art. 2 din

Lege, se constată că nu pot fi incluse în această categorie imobilele preluate

ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea, de către

părțile contractante, a clauzelor contractuale, când bunul se reîntoarce în

patrimoniul creditorului obligației neexecutate. În aceste situații,

desființarea contractelor de vânzare cumpărare, atunci când debitorul nu și-a

îndeplinit obligația contractuală, a avut loc fie pe cale judiciară, fie, în

cazul în care părțile au înțeles să insereze clauze contractuale exprese

privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii,

în puterea acestor clauze.

Inserarea,

într-un contract, a unui pact comisoriu (cu excepția celui care reiterează

dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenția instanței

judecătorești, iar dacă se apelează la ea, instanța va putea face numai

verificările pe care înseși clauzele convenționale stipulate de părți le

permit.

În speță,

este necontestat faptul că autorul reclamantei, G.H.M., a cumpărat, de la

Primăria municipiului Constanța, lotul 20, careul 79 din Stațiunea Mamaia,

printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în ianuarie 1936.

Vânzarea

acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului că, prin decizia nr. 25 din

30 decembrie 1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin

Decretul nr. 761/1906, Primăria orașului Constanța a intrat în posesia mai

multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă

sub formă de loturi, cu obligația, pentru cumpărători, de a ridica în 4 ani, pe

acestea, construcții, termen prelungit prin decizia din 5 decembrie 1924, la 6

ani, și cu posibilitatea de a achita prețul în 4 rate anuale.

Susținerea

apelantei, potrivit căreia convenției încheiate de autorul său, în anul 1936,

nu i se aplică actele normative menționate, cu consecința nereținerii unei

clauze exprese de reziliere, nu poate fi primită câtă vreme terenul cumpărat se

află în Stațiunea Mamaia, în zona plajei predată în 1905 Primăriei orașului

Constanța, de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, pentru lotizare și

vânzare, care se afla sub incidența Decretului nr. 761/1906, emis de Regele

Carol I, în baza art. 86 din Legea pentru organizarea comunelor urbane, act

normativ neabrogat până în anul 1936, când autorul reclamantei a cumpărat terenul.

În plus,

aplicarea regimului juridic circumscris prin actele administrative și normative

sus menționate și contractului încheiat de autorul reclamantei, în anul 1936,

rezultă și din înscrisul doveditor depus de reclamantă (fila 20 apel),

respectiv chitanța nr.4809, care consemnează plata prețului de 11.475 lei,

chitanță care are inserată o rubrică „Rata anuală a lei ...bani...", ceea

ce dovedește că, potrivit contractului, plata prețului se putea face în rate,

așa cum este stipulat în actele sus amintite.

Rezultă, din

cele expuse, că terenul ce face obiectul litigiului a fost cumpărat de autorul

reclamantei în condițiile speciale de vânzare prevăzute de actele

administrative și normative din 1905, 1906, cu modificările ulterioare din

1924, 1926, prin contractul din 1936, autorul reclamantei asumându-și obligația

de a construi pe acest teren o casă de locuit sau o vilă, în conformitate cu

planul aprobat de Administrația Municipală, în termen de 6 ani, termen care a

expirat în 1942.

Faptul că,

nici până la expirarea termenului contractual și nici după această dată, până

la emiterea deciziei din 1958, cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația

asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscută de reclamantă.

Bunul s-a

reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului

Constanța, ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare

cumpărare, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, la 3

ianuarie 1942, și care doar a fost constatat, de către vânzător, prin decizia

nr. 22043/1958. Această decizie, așa cum, corect, a reținut instanța de fond,

nu reprezintă actul de trecere a bunului în proprietatea localității, ci doar

manifestarea de voință a creditorului vânzător de a prelua posesia bunului al

cărui proprietar era deja, din momentul intervenirii de drept a rezilierii

contractului.

În speță, nu

s-a dovedit în niciun mod faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun

demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, adică după

data de 3 ianuarie 1936, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru

obținerea autorizației de executare a lucrărilor de construcție, mai înaintea

declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial.

În aceste

condiții, terenul în litigiu se regăsește în patrimoniul vânzătorului

Municipiul Constanța, ca urmare a desființării contractului de vânzare

cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, G.H.M., în anul 1936,

pentru nerespectarea, de către cumpărător, a obligației asumate prin contract

și nu ca urmare a unei deposedări abuzive de către stat.

Instanța nu

poate reține nici critica referitoare la nulitatea actului de preluare, ca

urmare a emiterii deciziei administrative de preluare, de către o comisie

constituită conform contractului, pe de o parte, pentru că, așa cum s-a arătat,

nu decizia nr. 22043/1958 reprezintă actul de preluare a bunului, iar, pe de

altă parte, pentru că mențiunea din contract privind constituirea unei comisii

care să constate neîndeplinirea obligațiilor, din care să facă parte și un

proprietar din oraș, nu a fost înscrisă ca o obligație a Municipiului

Constanța, ci ca o posibilitate de reintrare în stăpânirea terenului fără alte

formalități, neconstituirea comisiei în componența stipulată neavând ca efect înlăturarea

pactului comisoriu de grad IV. Cele două clauze determinau, așadar, efecte

diferite: neexecutarea obligației de a construi a avut, drept consecință,

pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător, în timp ce constituirea

comisiei viza preluarea posesiei de către municipalitate după momentul

pierderii dreptului de proprietate.

Prin urmare,

cum autorul reclamantei apelante a pierdut dreptul de proprietate prin

aplicarea sancțiunii rezilierii convenită de părțile contractante, în mod

corect, a apreciat instanța de fond că imobilului solicitat de reclamantă nu îi

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, în

conformitate cu art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.

Având în

vedere că, prin întâmpinare, intimatul Primarul municipiului Constanța a

solicitat cheltuieli de judecată și, constatând că sunt aplicabile dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata, către intimat, a

sumei de 357 lei, cu acest titlu.

Împotriva

acestei decizii, apelanta reclamantă G.M. a declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile  art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele

motive:

Atât

instanța de fond, dar și instanța de apel s-au pronunțat fără a putea analiza,

efectiv, contractul de vânzare-cumpărare (titlul autorului reclamantei), pe

care reclamanta nu a putut să-1 obțină în urma numeroaselor demersuri

efectuate, iar intimatul - pârât invocă, în mod constant, că nu se mai află în

arhiva sa.

Această

analiză pe care o fac ambele instanțe este o analiză care excede cadrului de

învestire, întrucât soluțiile au fost pronunțate prin analogie, prin comparare

cu alte cauze, în care, probabil că magistrații au putut să ia cunoștință de un

model al contractului de vânzare-cumpărare.

Însă, se

omite împrejurarea că, în lipsa unui exemplar al contractului de

vânzare-cumpărare dintre părți, care să se afle la dosarul cauzei, instanța nu

se poate pronunța decât pe baza celorlalte probe administrate.

La momentul

încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare nu a existat un singur model

- tip de contract, ci au existat mai multe variante, în unele fiind cuprins

pactul comisoriu, în altele nefiind cuprins. La fila 85 și următoarele din

dosar se află hotărârea din 30 decembrie 1905, prin care s-a aprobat parcelarea

și vânzarea loturilor din Mamaia, în anumite condiții, în sensul că au fost

delimitate mai multe categorii de loturi.

Astfel că,

în lipsa contractului, doar pe baza simplelor susțineri ale intimatului -

pârât, nu se poate determina, în mod cert, dacă autorul reclamantei a încheiat

un contract în care să fie inclus pactul comisoriu invocat sau nu.

Nu pot fi

omise prevederile art. 983 C. civ., respectiv, când este îndoială, convenția se

interpretează în favoarea celui care se obligă.

La momentul

pronunțării, instanța nu a analizat modul de derulare a evenimentelor și

succesiunea în timp a actelor normative, dar și a actelor care emană de la

vechea unitate administrativ - teritorială.

Deși, în

hotărârea din anul 1905, anterior invocată, a fost prevăzut pactul comisoriu,

urmează a constata că această hotărâre nu este însoțită de o anexă care să

prezinte modelul de contract, cel puțin generic. Inexistența contractului, la

dosarul cauzei, nu trebuie să determine instanța să considere că, în mod

obligatoriu, clauza respectivă a fost preluată și în contract.

Referitor la

autorul apelantei, G.H.M., acesta a dobândit, în Mamaia, un teren în suprafață

de 320,55 mp, aferent lotului nr. 20, careul 79, cu un preț de 60 lei/mp.

Prețul a

fost achitat sub forma mai multor rate, după cum urmează: 3 ianuarie 1936- 4809

lei; 4809 lei prin mandat poștal; 11 ianuarie 1938 -  9615 lei.

În

consecință, sub aspectul prețului, urmează a se constata că acesta a fost

integral achitat, de către G.H.M.

Deși prețul

a fost achitat sub forma mai multor rate, dintre care ultima în anul 1938,

terenul a fost predat mult mai târziu, respectiv, în baza procesului-verbal de

predare-primire din data de 12 noiembrie 1942.

Potrivit

acestui proces-verbal, în paragraful 2 se arată că: „după ce s-a vândut lotul

de mai sus ... am însemnat țăruși…”.

Deci, se

recunoaște atât încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar și

împrejurarea că terenul, abia la acea dată, a fost delimitat și predat

autorului reclamantei.

Acest

proces-verbal de predare primire înlătură, practic, motivarea din dispoziția de

respingere a notificării, în sensul că „potrivit legislației noastre,

transferul proprietății, în contractele translative de proprietate, operează

imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar daca prețul nu a fost

plătit, iar bunul nu a fost predat".

Aceste

afirmații sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, contractul, în

materialitatea sa, nu mai există, iar predarea terenului a avut loc după plata

integrală a prețului.

Cu privire

la actul de preluare a terenului de către stat, respectiv decizia nr. 22043 din

8 octombrie 1958, aceasta a fost emisă la data de 08 octombrie 1958, în timp ce

procesul-verbal de predare primire este din data de 12 noiembrie 1942.

Potrivit

aceleiași hotărâri din 1958, din modul de redactare (paragraful 5), se înțelege

că rezilierea contractului operează în cazul neachitării prețului, integral,

pentru care se stabilise o eșalonare sub forma a 4 rate. Or, autorul

reclamantei a achitat integral prețul și reclamanta a depus înscrisuri

justificative în acest sens.

În

paragraful 6 se arată că marea majoritate a cumpărătorilor nu au construit sau

nu au achitat prețul în termen. Autorul reclamantei nu intră în categoria celor

care nu au achitat prețul.

Modul de

redactare a deciziei din 1958 este lacunar, generic. Se referă la două

categorii de cumpărători, cei care nu au achitat prețul și cei care nu au

construit. Însă, nu se specifică împrejurarea că această decizie ar fi

completată de o anexă în care să se specifice numele proprietarului, lotul,

condiția expresă pentru care a fost deposedat de teren.

În

condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate

individual, pentru fiecare lot în parte, și nu generic, rezoluțiunea trebuia

dispusă individual, pentru fiecare contract în parte, cu prezentarea condiției

specifice care a dus la aplicarea pactului comisoriu de gr. IV și nu generic.

Potrivit

deciziei nr. 35772 din 20 decembrie 1935 (art. 3), se arată că, pentru a reintra

în patrimoniul Primăriei terenul respectiv, contractul de vânzare-cumpărare

trebuia învestit cu formulă executorie. Or, intimatul nu a putut face dovada

acestui demers.

În

dispozitivul hotărârii din 1958 se arată, în art. 1, că se declară desființate

și realizate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia

pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contracte.

Rezilierea a

fost constatată „în bloc”, generic, și nu pentru fiecare lot în parte, astfel

încât să fie încheiat un proces-verbal pe teren, la fața locului, în prezența

unei comisii imparțiale, din care să facă parte reprezentanți ai autorităților,

dar și reprezentanți ai proprietarilor.

Pactul

comisoriu expres de gradul IV este clauza prin care părțile prevăd că, în cazul

neexecutării obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără

acțiune în justiție și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Pactele

comisorii exprese de gradele III și IV sunt cele mai energice, neexecutarea

obligațiilor contractuale, înăuntrul termenelor stabilite, având ca efect

rezoluțiunea de plin drept a contractelor, fără nicio altă formalitate

prealabilă.

Singura

parte contractantă în drept să invoce rezoluțiunea contractului este creditorul

obligației neexecutate. Acesta are posibilitatea de a opta între invocarea

rezoluțiunii contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres, si

cererea, printr-o acțiune in justiție, de obligare a debitorului la executarea

prestației.

Urmează se a

avea în vedere împrejurarea că procesul verbal de predare-primire a terenului

nu face nicio referire la termenul de demarare sau de finalizare a

construcției.

Nemenționându-se,

în procesul-verbal de predare primire, o asemenea clauză, se înțelege că

aceasta a fost denunțată unilateral, de către vânzător, în anul 1936, iar

predarea terenului a avut loc, ulterior, în anul 1942.

De asemenea,

acel contract prin care s-ar fi stipulat pactul comisoriu de gradul IV, trebuia

învestit cu formulă executorie, pentru a produce efecte și a fi opozabilă

rezoluțiunea sa autorului reclamantei, or, un astfel de înscris nu a putui fi

prezentat instanțelor, de către unitatea administrativ teritorială care a

respins cererea de restituire în natură.

Ori de câte

ori se încheie contracte în care părțile stipulează pacte comisorii de gradul

IV, numai instanța poate constata executarea sau neexecutarea obligațiilor, de

către una dintre părți, aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză,

municipalitatea, parte contractantă, are interesul de a se constata neexecutarea

obligației de a construi.

Recurenta

reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea hotărârilor instanțelor

anterioare, în sensul admiterii acțiunii.

În raport de

criticile formulate și de dispozițiile art. 306 alin. (1) cu referire la art.

303 alin. (1) și art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuție

excepția nulității recursului, pe care o consideră întemeiată, pentru

următoarele considerente:

Conform art.

302

1

alin. (1) lit. c) din același cod, cererea de recurs trebuie să

cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin

motivele formulate de recurentă, astfel cum au fost prezentate mai sus, aceasta

a expus situația dosarului, susținând, în esență, că nu există certitudine în

privința inserării pactului comisoriu de grad IV în actul juridic încheiat de

autorul său, cu privire la terenul în litigiu, nefiind administrate probe în

acest sens.

Or, în

raport de actuala structură a recursului, prezenta instanță nu mai poate

reevalua situația de fapt față de dovezile administrate, motivul de casare care

permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare,

Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situația de fapt,

astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel, privind încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, de către autorul reclamantei, pentru terenul în litigiu,

cu pact comisoriu de grad IV, referitor la desființarea de drept a actului

juridic, în caz de neexecutare a obligației de a construi pe acest teren, în

termen de 4 ani, prelungit la 6 ani, este conformă sau nu cu realitatea

rezultată din probele administrate și în ce măsură aceasta a fost stabilită în

mod corect, de instanța de apel.

La situația

de fapt reținută de instanța anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce

doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare

sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.

Deși a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fundament juridic al

cererii de recurs, reclamanta nu a menționat nici un text de lege (cu excepția

art. 983 C. civ.) sau principiu de drept care să fi fost încălcat sau aplicat

greșit în soluționarea cauzei, de către instanța de apel, astfel încât motivul

de modificare a fost invocat formal, nefiind incident în speță.

Recurenta a

invocat omisiunea Curții de a face aplicarea dispozițiilor art. 983 C. civ.,

text de lege care nu are, însă, legătură cu argumentele de drept avute în

vedere la pronunțarea deciziei atacate.

Astfel,

norma juridică invocată se referă la principiul „in dubio pro reo”, („în caz de

îndoială, în favoarea debitorului/pârâtului”), care, în materia convențiilor,

se transpune în regula „Când este îndoială, convenția se interpretează în

favoarea celui ce se obligă”.

În speță, nu

s-a reținut, însă, de Curte, că există „îndoială” cu privire la clauzele

contractuale, ci, dimpotrivă, că actul juridic a fost încheiat în aceleași

condiții de regim juridic cu alte acte perfectate cu Consiliul comunal al

orașului Constanța, pentru loturi din plaja Mamaia, în baza deciziei nr.

25/1905 a acestui consiliu, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, cu

modificările intervenite în 1924 și 1926.

Pe de altă

parte, recurenta nu invocă existența unei clauze îndoielnice, echivoce, în

cadrul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, ci neagă

însăși existența unei asemenea clauze (pactul comisoriu de ultim grad), ceea ce

reprezintă o susținere care, pe lângă aceea că nu poate fi primită deoarece

tinde la schimbarea situației de fapt în privința conținutului contractului,

astfel cum a fost reținută de instanța de apel, nici nu determină incidența

art. 983 C. civ. Textul de lege respectiv presupune existența clauzei,

susceptibilă de echivoc, iar nu „îndoiala” generată de absența contractului, în

materialitatea lui, ceea ce ar genera, în opinia reclamantei, nesiguranța

existenței unor anumite clauze contractuale.

De asemenea,

reclamanta a prezentat, în mod teoretic, definiția pactelor comisorii de

diferite grade, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a produce

efecte, precum și rolul instanței de judecată în cazul fiecăruia dintre

acestea, în cazul sesizării cu o acțiune întemeiată pe asemenea clauze

convenționale.

Nu a

menționat, însă, care ar fi, în speță, motivul de nelegalitate al soluției

Curții de Apel în ceea ce privește condițiile sau efectele pactului comisoriu

de grad IV, reținut de această instanță ca fiind inclus în actul juridic

încheiat de autorul reclamantei.

A mai

susținut recurenta că autorul său a achitat integral prețul terenului, aspect nerelevant

față de argumentele pentru care Curtea a respins apelul declarat de parte și

care nu se fundamentează pe neîndeplinirea obligației de plată a prețului, ci

pe needificarea unei construcții pe terenul în litigiu, în intervalul stipulat

în actele administrative și normative sub imperiul cărora a fost încheiat

contractul de vânzare-cumpărare a terenului, și anume 4 ani, prelungit la 6 ani

de la data actului juridic.

În ceea ce

privește necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, pentru ca

sancțiunea rezoluțiunii, în baza pactului comisoriu de ultim grad, să devină

operantă, acest aspect pune în discuție, de asemenea, un aspect imposibil de

examinat în recurs, și anume valoarea probatorie a înscrisului, din perspectiva

aplicabilității sancțiunii și nu o chestiune de nelegalitate. Aceasta cu atât

mai mult cu cât recurenta nu a invocat niciun text de lege care să prevadă

necesitatea unei asemenea formalități, iar de esența pactului comisoriu de

ultim grad, a cărui existență a fost stabilită de instanțele anterioare, este,

printre altele, că desființarea de drept a contractului intervine fără să mai

fie necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă,

de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost

adusă la îndeplinire.

Necesitatea

întocmirii unui proces-verbal, la fața locului, de către o comisie imparțială,

susținută de recurentă, pe lângă faptul că vizează, de asemenea, situația de

fapt raportată la mijloacele de probă, de data aceasta, care ar fi trebuit să

fie administrate în dosar și care nu există, nici nu are corespondent în vreun

text de lege, recurenta referindu-se la existența unei posibile clauze

contractuale în acest sens în actul juridic încheiat de autorul său.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu se pot

încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel

încât, conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din același

cod, va constata nul recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curții

de Apel Constanța.

În baza art.

316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe

recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 576 lei cheltuieli

de judecată către intimatul pârât, reprezentând onorariu de avocat conform

chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 294/C din 12 decembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentă să

plătească intimatului pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 576 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

februarie 2010.