ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3670/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3670/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 26 din 23

aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul

Constanța,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria

Municipiului Constanța și Consiliul Local al

Municipiului

Constanța și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta

B.M.I. ca fiind introdusă împotriva unor persoane

fără

calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 73/c din

27 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, s-au respins, ca nefondate apelurile

civile formulat de

reclamantă și de

către pârâți.

Prin decizia civilă nr. 4738 din

15 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, s-au admis recursurile formulate

de reclamantă și

de

către pârâți, s-au casat decizia civilă nr. 73/c din 27 ianuarie 2004 și

sentința

civilă nr.

526 din 23 aprilie 2003 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

Tribunalului Constanța, cauza fiind reînregistrată

sub nr. 3897/118/2006.

După casare, reclamanta și-a

precizat cadrul procesual în sensul

că, a arătat că înțelege să se judece cu Primarul

Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța și că

înțelege să renunțe la judecată față de ceilalți

pârâți.

Prin încheierea din 07 decembrie 2006 s-a luat act de

renunțarea la

judecată față de pârâții

Primăria Municipiului Constanța și Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 și s-a dispus introducerea în cauză,

în

calitate de pârâți a Primarului Municipiului Constanța și a Municipiului

Constanța prin Primar.

Prin sentința civilă nr. 287

din 05 martie 2009 Tribunalul Constanța a

respins

acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a

reținut, în esență, că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din

Legea

nr. 10/2001. Preluarea terenului în

litigiu nu a fost consecința unei

măsuri

abuzive, ci terenul s-a reîntors în patrimoniul municipalității urmare a

intervenirii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7 din 19

aprilie 1935 pentru neexecutarea obligației asumate de autorul

reclamantei de a construi pe acest teren într-un

interval de 4 ani o vilă

sau o casă de locuit.

Prima instanță a mai reținut că

în actul de vânzare-cumpărare

nr. 7/1935

părțile au inserat un pact comisoriu de grad

IV,

neexecutarea de către cumpărător a obligației de a construi în termenul

convenit o casă de

locuit, fiind soluționată cu rezoluțiunea de drept a

contractului de

vânzare-cumpărare, fără punere în întârziere și fără

îndeplinirea vreunei alte formalități.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta

B.M.I. iar prin decizia civilă nr. 215 din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel

Constanța s-a respins apelul pentru următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 766634 din 06

august 2001 reclamanta M.B.

a solicitat ca în procedura Legii nr. 10/2001 să-i fie restituit în

natură

terenul în

suprafață de 437,37 mp situat în stațiunea Mamaia, lot 10,

careu 11, bun

dobândit de autorul său B.G.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7

din 19 aprilie 1935 încheiat cu Primăria Municipiului Constanța.

Prin dispoziția nr. 2525/2002

Constanța emisă de Primarul

Municipiului Constanța s-a respins notificarea reclamantei motivat de

faptul că în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, bunul

nefiind preluat abuziv de către stat.

Prin Legea nr. 10/2001 a fost

reglementat regimul juridic al unor

imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22

decembrie

1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi

reținute ca fiind abuzive în

sensul acestui act normativ, de exemplu:

naționalizarea, confiscarea cererii, preluarea fără

vreun titlu sau pentru

neplata

impozitelor.

In categoria preluărilor mai sus

arătate caracterizate ca fiind abuzive,

nu se încadrează și acele situații în care, ca urmare a

desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile

contractante a

clauzelor, bunul se

reîntoarce în patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.

In speță se reține că actul de

vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935

(fila 21 dosar nr. 3897/118/2006 al Tribunalului Constanța) a fost

încheiat de autorul reclamantei în calitate de

cumpărător și Primăria Constanța, în calitate de vânzător, în condițiile

generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului

Comunal al

Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în

care se

stipula că terenurile situate în

Zona Plajei din Stațiunea Mamaia se vor

vinde cu condiția expresă ca

dobânditorii să construiască o casă de

locuit

sau o vilă în termen de patru ani, prelungit de șase ani și să

contribuie cu 25 % la toate cheltuielile

edilitare. Condițiile generale de

vânzare prevăzute în Decizia nr.

25/1905, conțin o clauză conform

căreia

nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător prin acest

act atrage rezilierea de plin drept a contractului

de vânzare-cumpărare

fără nici o altă

formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie

un pact comisoriu de gradul

IV,

desființarea convenției

realizându-se

de drept, fără intervenția

instanței de judecată.

Pactul comisoriu inserat în contractul

de vânzare-cumpărare

încheiat

în anul 1935 de autorul reclamantului, care conține clauza

potrivit căreia vânzarea se

desființează «fără somație, judecată și fără

nici un drept de despăgubire pentru cumpărător», în cazul în care

partea nu își îndeplinește obligația de a construi

în termen de patru ani

(ulterior șase

ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de

gradul

IV,

care are drept efect desființarea

necondiționată a

contractului de îndată ce a fost

expirat termenul de executare, fără ca

obligația

să fi fost adusă la îndeplinire.

In prezența unui asemenea pact,

rolul instanței de judecată sub

aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este

înlăturat în totalitate.

Rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței,

sancțiunea

desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării

obligației debitorului.

De aceea, se reține că nu era

necesară intervenția instanței pentru

a pronunța rezoluțiunea contractului, pentru că, prin

voința părților, s-

a

renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în

măsura în care ar fi sesizată, instanța nu poate

aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că

rezoluțiunea contractului a avut loc de plin drept.

In privința momentului în care

are loc desființarea contractului în

cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres

de grad

IV,

aceasta nu se

produce numai ca efect al unei împrejurări obiective -

neexecutarea obligațiilor unei părți - dar și ca

efect al manifestării

voinței creditorului

de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de voință a creditorului, de a face

efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr.

22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv

de

naționalizare și de dobândire a

proprietății asupra terenurilor de către

stat, cum greșit susține reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de

voință a creditoarei Primăria Constanța de a da

eficiență pactului

comisoriu și de a

prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât

în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului

de vânzare-cumpărare,

terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Până la momentul emiterii

Deciziei nr. 22043/1958, prin care

creditoarea i-a manifestat expres și neîndoielnic voința

de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil

obligația, ori

putea

face dovada că, deși a încercat să-și execute obligația, a fost

împiedicat de creditor, ori de o

cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare-cumpărare care

consemnează obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1935, iar România

a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că

proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru

obținerea autorizațiilor

necesare edificării unei construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea

nr.

21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a

aprobat prelungirea termenului de pe

locurile

de casă de pe plaja Mamaia, până la 01 decembrie 1947 (fila 25

dosar nr. 2080 al Tribunalului Constanța).

Dacă pentru perioada războiului

(1941-1945) se reține că ne

construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat

de

forță majoră să

își îndeplinească obligațiile asumate prin contre cauză de înlăturare a

răspunderii pentru neexecutarea obligației de a i mai

subzistă în perioada următoare,

până la apariția Deciziei nr. 2 prin care

vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență

pactului de gradul

IV.

Se reține că prin Deciziunea nr.

15493 din 21 noiembrie 1945,

locale, recunoscând existența, în timpul războiului a unei crize de m

construcție, a lucrătorilor

specializați în construcția de case, cât și în că

este necesară o dezvoltare a construcției de

locuințe, au aprobat

prelungirea termenului

de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu

începere de la data acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu

au

impus interdicții speciale de

construire pentru beneficiarii terenurilor

dobândite în condițiile mai

sus menționate.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie

1938 pentru crearea zonelor

pentru

măsurile necesare apărării țării a fost adoptată ulterior contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărători

intrării în vigoare a acestei legi, timp de trei ani, nu au făcut nici

un

demers pentru a construi pe acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea

Legii nr. 4215 din 10 decembrie

1938

pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare

apărării ți interzis total și în mod absolut

edificarea unor construcții în

zona

De art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca «orice lucrare,

construcție pe care un particular ar avea să o

facă pe terenul căzând

într-o zonă

militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul

Apărării Naționale și Aerului și Marinei, care pot

impune ca executarea

să se facă

astfel ca ea să corespundă cerințelor apărării naționale».

Ori, în cauză, se reține că reclamanta nu a făcut

dovada că

autorul ei a fost împiedicat să

construiască o casă pe terenul cumpărat

sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de

construcție, i s-au respins cererile de către cele două ministere

implicate în realizarea măsurilor necesare

apărării țării.

Susținerea apelantei reclamante

în sensul că proprietatea asupra

în litigiu i-a fost transmisă nu la momentul încheierii

contractului de

cumpărare - anul 1935,

ci după 10 ani - în anul 1945 este lipsită fundament probator.

Conform dispozițiilor art. 1295 C. civ., vânzarea

este un contract translativ de proprietate. In cazul bunurilor individual

determinate efectul translativ se produce în baza contractului de la

data

încheierii lui, cu excepția

cazurilor în care părțile contractante au

convenit

amânarea transferului proprietății până la împlinirea unui

termen sau

condiție.

In speță, din analiza clauzelor

contractuale nu rezultă ca părțile să

fi

convenit să amâne transferul dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 437, 27 mp la o dată

ulterioară celei la care

s-a încheiat

contractul vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935.

Dimpotrivă din probele administrate

în cauză rezultă că autorul

reclamantei a fost menționat în anul 1942 în „Tabloul de proprietăți de

la Mamaia cu rate

restante" pentru lotul nr. 10, careu 11, diferența de preț datorată pentru

terenul cumpărat fiind de 6560 lei (fila 46 verso

dosar Tribunal Constanța).

Din adresa nr. 77 din 23 martie 1999

emisă de Municipiul Constanța,

Direcția

Patrimoniu, rezultă că în planul cadastral al orașului Constanța, întocmit în

anii 1936-1938, registrul de proprietăți pag.

1557,

la nr. crt. 15566 este consemnat lotul 10 din careul 11 ca teren

neconstruit la acea dată, suprafața de 437,27 mp,

ca proprietate B.I.

(fila 47).

Î

nștiințarea

de plată a impozitului nr. 421/1951, cât și dovada

plății impozitului aferent terenului în suprafață de 437,27 mp (filele 54,

55 dosar fond) pentru perioada

1946-1951 conduce la concluzia că în

toată această perioadă s-a

recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra terenului în

litigiu, acesta având

posibilitatea să

construiască pe acest teren, conform obligației asumate

prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 7/1935.

Prin urmare, până la data

manifestării de voință a creditorului, de

a face ă sancțiunea rezoluțiunii, care a fost exprimată

în anul 1958, prin

Decizia nr. 22043,

autorul reclamantei a avut posibilitatea de a-și

executa obligația asumată prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

7/1935,

respectiv aceea de a construi o casă de locuit sau o vilă,

sancțiunea neexecutării acestei obligații fiind

rezoluțiunea de drept a

contractului

de vânzare-cumpărare, cu consecința reintrării terenului în suprafață de 437,27

mp în patrimoniul vânzătorului.

Așa fiind, terenul

în litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiul Constanța ca

urmare a desființării contractului de vânzare-

cumpărare încheiat de autorul reclamantei B.I., în

anul 1935,

pentru

nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin

contract și nu ca urmare

deposedării abuzive, care să fi fost realizată în

mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat,

sens în care s-a pronunțat în mod constant, în spețe similare și I.C.C.J. (exemplificări:

decizia civilă nr. 5680 din 09 octombrie 2008; decizia civilă nr. 6327

din 28 octombrie 2008;

decizia civilă nr. 569 din 27 ianuarie 2005; decizia civilă nr. 3213 din

11 octombrie 2000).

Î

mpotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M.

, solicitând în temeiul art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel

cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei

sub următoarele aspecte:

Recurenta susține că instanțele

au făcut o greșită interpretare și

aplicare

a legii.

Hotărârile sunt criticabile,

susține recurenta, și sub aspectul

aprecierii rolului instanței în ceea ce privește

verificarea îndeplinirii

obligațiilor asumate de părți prin contract, în ceea ce privește pactul

comisoriu.

Se susține astfel

că nici prima instanță, nici instanța de apel nu au

stăruit prin toate mijloacele

legale pentru aflarea adevărului cu privire

la executarea de către părți a obligațiilor asumate

prin contract.

O altă critică vizează faptul

că expertiza efectuată în cauză nu a

fost analizată, și de fapt, cerința culpei debitorului

cumpărător în

executarea

obligației de a construi nu este îndeplinită în cauză.

Se mai învederează că faptic

prin intrarea în vigoare a Legii

nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare și pentru

măsuri necesare

apărării

țării, zonă unde este situat terenul în litigiu a devenit bază

militară, fiind astfel scos din

circuitul civil, atrăgând imposibilitatea

fortuită

de executare a obligației de construire.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs

invocate, a

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul este nefondat.

Instanța de apel a examinat

cauza prin prisma principiului

tantum

devolutum

quantum apellantum

.

Astfel instanța de apel

raportând la clauzele inserate în Decizia nr. 25/1905, a dat eficiență pactului

comisoriu de gradul

IV,

inserat în

baza acordului de

voință a părților contractante.

Pactul comisoriu de gradul

IV

este clauza prin care părțile

prevăd

că în cazul

neexecutării obligațiilor, contractul se desființează de plin

drept, fără acțiune în justiție

și fără nici o altă formalitate prealabilă,

nemaifiind necesară nici punerea în întârziere.

Ca atare, în condițiile existenței unui pact

comisoriu de gradul

IV,

contractul se desființează imediat ce obligația unei părți nu a fost

îndeplinită în termen.

Din perspectiva

efectelor pactului comisoriu de gradul

IV

inserat

în Decizia nr. 25/1905,

instanța de apel a făcut o legală interpretare și

aplicare a

legii, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat în

vederea aflării adevărului obiectiv

prin prisma rolului său activ prevăzut de art. 129 C.

proc. civ.,

toate

aspectele învederate de reclamanți raportat la clauza pactului

comisoriu sus evocat și la faptul că manifestarea de

voință a creditorului de rezoluțiune a actului juridic a fost exprimată prin

Decizia nr. 22043/1958.

Ca atare, în aceste condiții în

care creditorul a optat pentru

rezoluțiunea de plin drept, pactul comisoriu de gradul

IV

a determinat

desființarea actului juridic.

Din perspectiva acestor aspecte

și a faptului că în cauză operand

pactul

comisoriu de gradul

IV,

nu se poate reține existența unei

preluări abuzive în sensul dispozițiilor art. 2

din Legea nr. 10/2001.

Cum în cauză nu este prezent

nici unul din motivele de recurs

invocate și nici dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.,

recursul

reclamantei urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta B.M.

împotriva

deciziei nr. 251 C din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel

Constanța, secția

civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2010.