ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7477/2006

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea notificată sub nr. 757 din 18 iulie 2001, petenții N.A.M., N.G.V. și N.O. au cerut restituirea în natură a terenului situat în Municipiul Constanța, Stațiunea Mamaia, lot 26, careul 58 în suprafață de 394 mp. Prin dispoziția nr. 3432 din 27 septembrie 2002, Primarul Municipiului Constanța a respins cererea reținând că terenul în litigiu nu cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2002, petenții au cerut anularea dispoziției menționate și restituirea terenului în litigiu fie prin acordarea unui alt teren în compensare, de aceiași categorie cu cel preluat de stat, fie prin acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 98.500 dolari SUA, echivalent în lei la data plății, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.

În motivarea cererii reclamanții susțin că autoarea lor a dobândit terenul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3911 din 3 noiembrie 1935 de Tribunalul Constanța și că a fost deposedată de acesta în mod abuziv prin decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța, decizie prin care s-a dispus rezilierea de plin drept a contractului menționat și trecerea bunului în patrimoniul statului. În aprecierea caracterului abuziv al preluării, reclamanții susțin că sancțiunea rezilierii contractului nu putea interveni întrucât pactul comisoriu înserat în cuprinsul acestuia nu se putea aplica atâta timp cât autoarea lor a fost împiedicată din cauză de forță majoră să își îndeplinească obligația asumată, aceea de a construi și că, oricum, această sancțiune, în raport de principiul simetriei în actele juridice, nu se putea dispune printr-o decizie administrativă.

Conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în prezent, terenul în litigiu este afectat Stațiunii turistice Mamaia și este parțial ocupat de construcția hotelului Astria, precum și de o parcare auto, strada și spații verzi. Prin sentința civilă nr. 1152 din 2 octombrie 2003 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că terenul în litigiu nu a fost preluat de stat în mod abuziv, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ci ca urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare prin care autoarea contestatorilor îl dobândise. A reținut instanța că prin contractul autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935, Primăria Municipiului Constanța a vândut autoarei contestatorilor, D.G.N.

suprafața de 394 mp cu o destinație precisă, anume aceea ca autoarea contestatorilor să-și „construiască o casă de locuit sau vilă într-un timp de 4 ani (prelungit ulterior cu încă 2 ani) și că, în contract, părțile au înserat o clauză potrivit căreia nerespectarea obligațiilor asumate atrage rezilierea de plin drept a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză care constituie un pact comisoriu de gradul IV. Cum, în speță cumpărătoarea nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prima instanță a constat că, de drept, contractul era rezolvit, la expirarea termenului, adică la data de 13 noiembrie 1941. Totodată, instanța a reținut că nu poate fi primită apărarea contestatorilor potrivit căreia sancțiunea rezoluțiunii nu puteau fi aplicată din cauză de forță majoră, întrucât prin înserarea în contract a unui astfel de pact comisoriu, cumpărătoarea și-a asumat și un asemenea risc.

Prin decizia civilă nr. 588/C din 31 mai 2004 Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți. În motivarea deciziei instanța de apel a reiterat considerentele de fapt și de drept reținute și de prima instanță în justificarea concluziei potrivit căreia terenul în litigiu nu a făcut obiectul unei deposedări abuzive, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aspect pentru care reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii. Instanța de apel a reținut și faptul că reclamanții nu au dovedit intervenția unui caz de forță majoră pe perioada cât autoarea lor trebuia să-și îndeplinească obligația contractuală, cel invocat, anume cel de-al doilea război mondial, intervenind la o dată, la care aceasta trebuia să își fi îndeplinit obligația.

Totodată, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de stat nu s-a realizat prin decizia administrativă nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța, cum greșit susțin reclamanții, ci ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, decizia menționată constatând doar acest fapt. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanții susțin că prin adoptarea Decretului-lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, terenurile care constituiau „plaja Mamaia”, zonă în care se găsește și cel în litigiu au devenit zone militare, situație în care ridicarea de construcții era fost interzisă.

Cum, actul normativ și-a produs efecte până în anul 1945 și cum, ulterior, în zona menționată au staționat trupele sovietice, reclamanții susțin că în mod nelegal instanțele de fond nu au dat eficiență cazului de forță majoră invocat, anume starea de război, situație de natură să nu facă inoperabilă sancțiunea rezoluțiunii pe motiv că nu s-ar fi realizat condiția stipulată în contract. Reiterează reclamanții și apărarea potrivit căreia sancțiunea rezoluțiunii nu operează de plin drept și nici prin emiterea unei decizii administrative ci doar prin chemarea în judecată a debitorului obligației, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Așa fiind, recurenții susțin că numai printr-o interpretare greșită a legii instanțele de fond au apreciat că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat cu consecința refuzului de a le acorda măsuri reparatorii, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cu mențiunea că în cauză aveau calitate procesuală pasivă atât Consiliul Local Constanța și cât Municipiul Constanța. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente. În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Or, în cauză judecătorii fondului au pronunțat hotărârile adoptate cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente. Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reținute a fi abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc. În categoria preluărilor mai sus arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează și acele situații în care, ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.

Este și situația părților care au încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a fost desființat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părțile au înțeles să însereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze. În acest context al analizei este de menționat că înserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale de rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În speță, este necontestat faptul că autoarea reclamanților, D.G.N. a cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța un lot din terenul situat în Stațiunea Mamaia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935 de Tribunalul Constanța. Vânzarea acestor terenuri a fost posibilă ca urmare a faptului că prin decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligația (condiția) pentru cumpărători de a ridica în 4 ani pe acestea construcții, termen prelungit prin decizia din 5 decembrie 1924, la 6 ani.

Prin contractul mai sus arătat, autoarea reclamanților și-a asumat obligația de a construi pe acest teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administrația Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în anul 1941. În acest contract, părțile au înțeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia „nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări și Municipiul Constanța investind prezentul act cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere și cu deplin drept va intra în posesia bunului vândut”.

Faptul că nici până la expirarea termenului contractual și nici după acea dată cumpărătoarea nu și-a îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcția este recunoscută de reclamanți. Or, prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părțile au înțeles să accepte că în caz de nerealizare a condiției stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărătoare o construcție până la împlinirea termenului, 13 noiembrie 1941, contractul este desființat de plin drept, fără să fie necesară intervenția instanței de judecată, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și fără vreo altă formalitate prealabilă, cum greșit se apără recurenții.

Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors, în mod firesc, în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, 13 noiembrie 1941, și care doar a fost constat de către partea vânzătoare prin decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv. Apărarea reclamanților în sensul că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unui caz de forță majoră, izbucnirea celui de-al doilea război mondial și ulterior, staționarea în zonă a trupelor sovietice, situație în care nu este dată vinovăția autoarei lor cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract nu poate fi primită.

Mai întâi că prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat cumpărătoarea și-a asumat și riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din partea sa a obligațiilor asumate prin acesta. În caz contrar, în măsura în care părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină numai în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de observat că nu era necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiție fiind cerută și verificată în cazul rezoluțiunii judiciare.

Mai apoi, este de observat că și în cazul existenței unei imposibilității fortuite de executare a obligației asumate prin contract, aspect pus în discuție de către recurenți, situație în care nu se pune problema rezilierii sau rezoluțiunii contractului ci problema riscului contractului, acesta, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, respectiv de către proprietarul sub condiție rezolutorie, în speță, tot de către autoarea lor. În acest context al analizei este de menționat și faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin adoptarea actului normativ invocat și prin recurs (Decretul-lege nr. 4215/1938) s-ar fi instituit de către legiuitor vreo interdicție, pe o durată nedeterminată, de a ridica construcții în zona Mamaia.

Mai mult, în speță, nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autoarea reclamanților ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, adică după data de 13 noiembrie 1935, respectiv că aceasta fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităților necesare autorizării lucrărilor de construire, mai înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, caz în care apărările reclamanților cu referire la aceste aspecte sunt nefondate.

Așa fiind, cum terenul în litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanța ca urmare a desființării contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autoarea reclamanților, D.G.N., în anul 1935, pentru nerespectarea de către cumpărătoare a obligației asumate prin contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat, în mod corect instanțele de fond au constat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii de reparație invocată de recurenți, anume cele ale Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele de fapt și de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de judecătorii fondului, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de către reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.A.M., N.G.V. și N.O. împotriva deciziei nr. 588/C din 31 mai 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2006.