ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7477/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7477/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea notificată sub nr. 757

din 18 iulie 2001, petenții N.A.M., N.G.V. și N.O. au cerut restituirea în

natură a terenului situat în Municipiul Constanța, Stațiunea Mamaia, lot 26,

careul 58 în suprafață de 394 mp.

Prin dispoziția nr. 3432 din 27

septembrie 2002, Primarul Municipiului Constanța a respins cererea reținând că

terenul în litigiu nu cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2002, petenții au cerut

anularea dispoziției menționate și restituirea terenului în litigiu fie prin

acordarea unui alt teren în compensare, de aceiași categorie cu cel preluat de

stat, fie prin acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 98.500 dolari

SUA, echivalent în lei la data plății, dacă restituirea în natură nu mai este

posibilă.

În motivarea cererii reclamanții

susțin că autoarea lor a dobândit terenul prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3911 din 3 noiembrie 1935 de Tribunalul Constanța și că a

fost deposedată de acesta în mod abuziv prin decizia nr. 22043/1958 a fostului

Comitet Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța, decizie prin care

s-a dispus rezilierea de plin drept a contractului menționat și trecerea

bunului în patrimoniul statului.

În aprecierea caracterului abuziv al

preluării, reclamanții susțin că sancțiunea rezilierii contractului nu putea

interveni întrucât pactul comisoriu înserat în cuprinsul acestuia nu se putea

aplica atâta timp cât autoarea lor a fost împiedicată din cauză de forță majoră

să își îndeplinească obligația asumată, aceea de a construi și că, oricum,

această sancțiune, în raport de principiul simetriei în actele juridice, nu se

putea dispune printr-o decizie administrativă.

Conform concluziilor raportului de

expertiză întocmit în cauză, în prezent, terenul în litigiu este afectat

Stațiunii turistice Mamaia și este parțial ocupat de construcția hotelului

Astria, precum și de o parcare auto, strada și spații verzi.

Prin sentința civilă nr. 1152 din 2

octombrie 2003 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut că terenul în litigiu nu a fost preluat de stat în mod

abuziv, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ci ca urmare a rezilierii de

drept a contractului de vânzare-cumpărare prin care autoarea contestatorilor îl

dobândise.

A reținut instanța că prin

contractul autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935, Primăria

Municipiului Constanța a vândut autoarei contestatorilor, D.G.N. suprafața de

394 mp cu o destinație precisă, anume aceea ca autoarea contestatorilor să-și

„construiască o casă de locuit sau vilă într-un timp de 4 ani (prelungit

ulterior cu încă 2 ani) și că, în contract, părțile au înserat o clauză

potrivit căreia nerespectarea obligațiilor asumate atrage rezilierea de plin drept

a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză

care constituie un pact comisoriu de gradul IV.

Cum, în speță cumpărătoarea nu și-a

îndeplinit obligația asumată prin contract, prima instanță a constat că, de

drept, contractul era rezolvit, la expirarea termenului, adică la data de 13

noiembrie 1941.

Totodată, instanța a reținut că nu

poate fi primită apărarea contestatorilor potrivit căreia sancțiunea

rezoluțiunii nu puteau fi aplicată din cauză de forță majoră, întrucât prin

înserarea în contract a unui astfel de pact comisoriu, cumpărătoarea și-a

asumat și un asemenea risc.

Prin decizia civilă nr. 588/C din 31

mai 2004 Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de

către reclamanți.

În motivarea deciziei instanța de

apel a reiterat considerentele de fapt și de drept reținute și de prima

instanță în justificarea concluziei potrivit căreia terenul în litigiu nu a

făcut obiectul unei deposedări abuzive, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

aspect pentru care reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Instanța de apel a reținut și faptul

că reclamanții nu au dovedit intervenția unui caz de forță majoră pe perioada

cât autoarea lor trebuia să-și îndeplinească obligația contractuală, cel

invocat, anume cel de-al doilea război mondial, intervenind la o dată, la care

aceasta trebuia să își fi îndeplinit obligația.

Totodată, instanța de apel a reținut

că preluarea imobilului de stat nu s-a realizat prin decizia administrativă nr.

22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța, cum

greșit susțin reclamanții, ci ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a

contractului de vânzare-cumpărare, decizia menționată constatând doar acest

fapt.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții

susțin că prin adoptarea Decretului-lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938 pentru

crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, terenurile

care constituiau „plaja Mamaia”, zonă în care se găsește și cel în litigiu au

devenit zone militare, situație în care ridicarea de construcții era fost

interzisă.          Cum, actul normativ și-a produs efecte până în anul 1945 și

cum, ulterior, în zona menționată au staționat trupele sovietice, reclamanții

susțin că în mod nelegal instanțele de fond nu au dat eficiență cazului de

forță majoră invocat, anume starea de război, situație de natură să nu facă

inoperabilă sancțiunea rezoluțiunii pe motiv că nu s-ar fi realizat condiția

stipulată în contract.

Reiterează reclamanții și apărarea

potrivit căreia sancțiunea rezoluțiunii nu operează de plin drept și nici prin

emiterea unei decizii administrative ci doar prin chemarea în judecată a

debitorului obligației, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Așa fiind, recurenții susțin că

numai printr-o interpretare greșită a legii instanțele de fond au apreciat că

imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat

cu consecința refuzului de a le acorda măsuri reparatorii, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cu mențiunea că în cauză aveau calitate

procesuală pasivă atât Consiliul Local Constanța și cât Municipiul Constanța.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente.

În drept, potrivit art. 304 pct. 9

C. proc. civ. se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Or, în cauză judecătorii fondului au

pronunțat hotărârile adoptate cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a

fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2

care anume preluări pot fi reținute a fi abuzive în sensul acestui act

normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun

titlu sau pentru neplata impozitelor etc.

În categoria preluărilor mai sus

arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează și acele situații în

care, ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de

către părțile contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în

patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.

Este și situația părților care au

încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a fost

desființat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părțile au înțeles să

însereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru

neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.

În acest context al analizei este de

menționat că înserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepția

celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară

intervenția instanței judecătorești iar dacă totuși se apelează la ea, instanța

va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale de

rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În speță, este necontestat faptul că

autoarea reclamanților, D.G.N. a cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța

un lot din terenul situat în Stațiunea Mamaia prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935 de Tribunalul

Constanța.

Vânzarea acestor terenuri a fost

posibilă ca urmare a faptului că prin decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a

Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr.

761/1906, Primăria Orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri

situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii

și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu

obligația (condiția) pentru cumpărători de a ridica în 4 ani pe acestea

construcții, termen prelungit prin decizia din 5 decembrie 1924, la 6 ani.

Prin contractul mai sus arătat,

autoarea reclamanților și-a asumat obligația de a construi pe acest teren o

casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administrația

Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în anul 1941.

În acest contract, părțile au

înțeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune care are valoarea

unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia „nerespectarea vreunei

obligațiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept

a prezentei vânzări și Municipiul Constanța investind prezentul act cu formulă

executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somațiune,

curs de judecată sau altă punere în întârziere și cu deplin drept va intra în

posesia bunului vândut”.

Faptul că nici până la expirarea

termenului contractual și nici după acea dată cumpărătoarea nu și-a îndeplinit

obligația asumată, anume de a ridica o construcția este recunoscută de

reclamanți.

Or, prin înserarea în contract a

pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părțile au înțeles să accepte

că în caz de nerealizare a condiției stipulate, aceea de a se ridica de către

cumpărătoare o construcție până la împlinirea termenului, 13 noiembrie 1941,

contractul este desființat de plin drept, fără să fie necesară intervenția

instanței de judecată, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în acest sens și fără vreo altă formalitate prealabilă, cum

greșit se apără recurenții.

Ca efect al desființării retroactive

a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors, în mod firesc, în

patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța, fapt

care s-a realizat la momentul expirării termenului, 13 noiembrie 1941, și care

doar a fost constat de către partea vânzătoare prin decizia nr. 22043/1958 a

comitetului său executiv.

Apărarea reclamanților în sensul că,

în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a contractului nu

și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unui caz de forță

majoră, izbucnirea celui de-al doilea război mondial și ulterior, staționarea

în zonă a trupelor sovietice, situație în care nu este dată vinovăția autoarei

lor cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract nu poate fi

primită.

Mai întâi că prin înserarea în

contract a pactului comisoriu mai sus arătat cumpărătoarea și-a asumat și

riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din

partea sa a obligațiilor asumate prin acesta. În caz contrar, în măsura în care

părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină numai în caz de

neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de observat că nu era

necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiție fiind

cerută și verificată în cazul rezoluțiunii judiciare.

Mai apoi, este de observat că și în

cazul existenței unei imposibilității fortuite de executare a obligației

asumate prin contract, aspect pus în discuție de către recurenți, situație în

care nu se pune problema rezilierii sau rezoluțiunii contractului ci problema

riscului contractului, acesta, riscul este suportat de debitorul obligației

imposibil de executat, respectiv de către proprietarul sub condiție

rezolutorie, în speță, tot de către autoarea lor.

În acest context al analizei este de

menționat și faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin adoptarea actului

normativ invocat și prin recurs (Decretul-lege nr. 4215/1938) s-ar fi instituit

de către legiuitor vreo interdicție, pe o durată nedeterminată, de a ridica

construcții în zona Mamaia.

Mai mult, în speță, nu s-a dovedit

în nici un mod nici faptul că autoarea reclamanților ar fi întreprins vreun

demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, adică după

data de 13 noiembrie 1935, respectiv că aceasta fi făcut vreun demers pentru

îndeplinirea formalităților necesare autorizării lucrărilor de construire, mai

înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial,

caz în care apărările reclamanților cu referire la aceste aspecte sunt

nefondate.

Așa fiind, cum terenul în litigiu se

găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanța ca urmare a

desființării contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autoarea

reclamanților, D.G.N., în anul 1935, pentru nerespectarea de către cumpărătoare

a obligației asumate prin contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive,

care să fi fost realizată în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat,

în mod corect instanțele de fond au constat că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile legii de reparație invocată de recurenți, anume cele ale Legii nr.

10/2001.

Pentru considerentele de fapt și de

drept arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de judecătorii

fondului, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de către

reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții N.A.M., N.G.V. și N.O. împotriva deciziei nr. 588/C din

31 mai 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 septembrie 2006.