ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5337/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța la 14 august 2012, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Mun. Constanța, C.L. Constanța, Mun. Constanța prin Primar, Statul Român prin M.F., I.P. și I.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în Constanța, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 și din 27 noiembrie 2003 având ca obiect imobilul în litigiu, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâților la plata contravalorii acestuia, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 1 februarie 1901, în temeiul testamentului din 1901, imobilul construcție și teren aferent situat în Constanța, a intrat în proprietatea defunctului M.N.F., a cărui unică moștenitoare este F.I., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar. Prin contractul de vânzare – cumpărare de drepturi succesorale din 9 martie 2010, din 20 septembrie 2011 și din 13 octombrie 2011, de B.N.P., R.I.L., reclamantul D.B. a dobândit toate drepturile succesorale care au aparținut numitei F.I. de pe urma autorilor R.C. și F.A. Reclamantul a precizat că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în mod abuziv de Statul Român de la autorul său M.N.F.

Potrivit adresei din 8 decembrie 2009 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Mun. Constanța, imobilul teren și construcție, situat Constanța, s-a aflat integral în proprietatea Mun. Constanța, construcția fiind înstrăinată către I.P. și I.C. în baza Legii nr. 112/1995, prin contract. Reclamantul a susținut că acest contract este lovit de nulitate absolută prin prisma dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut este unul cu dotări speciale și nu avea destinația de locuință, aspect confirmat și de modul în care este exploatat de actualii proprietari.

Cu referire la motivul de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie 2003, reclamantul a precizat că este reprezentat de încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 550/2002, cumpărătorul neavând calitatea de comerciant sau prestator de servicii, așa cum impunea art. 4. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995, ale art. 480 și urm. C. civ. și pe dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin raportare la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătând că imobilele ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.

Pârâtul I.P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.C., arătând că în urma partajului soluționat prin Sentința civilă nr. 7324 din 10 august 2055, pronunțată în Dosarul nr. 1852/2005, a devenit proprietar exclusiv al imobilului în litigiu. A susținut, totodată, că acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pârâtul a invocat și inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, dată fiind sancțiunea decăderii intervenită potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001. Și pârâții Mun. Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun. Constanța au depus întâmpinare prin care au invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâților Primarul Mun.

Constanța și Mun. Constanța în acțiunea în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 215/2001, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe art. 480 C. civ. pentru nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării, netimbrarea capătului de cerere privind revendicarea, lipsa calității procesuale pasive a pârâților Mun. Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun. Constanța în capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, tardivitatea și netimbrarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar privind restituirea imobilului prin echivalent în temeiul art. 480 C. civ., lipsa calității procesuale active a reclamanților în toate capetele de cerere.

Prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2012, instanța a constatat că acțiunea, din perspectiva tuturor capetelor de cerere, este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Prin Sentința civilă nr. 6801 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca inadmisibile capetele de cerere formulate de reclamantul D.B., având ca obiect revendicarea și obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 și a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003. Prin aceeași hotărâre s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.000 lei către pârâtul I.P. și a sumei de 620 lei către pârâții Mun. Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun. Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 și că predecesoarea în drepturi a reclamantului avea posibilitatea de a apela la procedura prevăzută de această lege pentru a-și valorifica pretențiile în legătură cu imobilul, ceea ce nu s-a întâmplat. S-a apreciat că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare de drept comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la două grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

S-a constatat că petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie 2003 încheiat în baza Legii nr. 550/2002 nu poate fi primit pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul D.B., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru ignorarea imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară, consacrată și prin art. 563 alin. (2) din Noul C. civ. Apelantul reclamant a susținut că dreptul comun în materie l-a constituit art. 480 C. civ.

din 1865, urmat de textele actualului C. civ. (art. 569 și urm.), astfel că dreptul proprietarului neposesor de a pretinde posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său real nu poate suferi limitări în timp de natura prescriptibilității, iar apariția Legii nr. 10/2001 nu poate aduce atingere caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare. S-a învederat că faptul că din neștiință ori din neglijență un proprietar nu a înțeles să beneficieze de dispozițiile legii speciale nu poate lipsi de conținut dreptul său de proprietate, iar decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu aduce nicio lămurire problemei, câtă vreme se statuează că intrarea în vigoare a legii noi nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale active a reclamantului pe capătul de cerere vizând nulitatea contractelor translative de drepturi, apelantul a susținut că instanța de fond s-a antepronunțat, în sensul că a conchis că Legea nr. 10/2001 nu a însemnat numai golirea de conținut a dreptului de proprietate și a imprescriptibilității mijloacelor procesuale de apărare a acestuia, ci a însemnat și negarea totală a dreptului de proprietate, cu depășirea cadrului procesual dedus judecății. Curtea de Apel Constanța, secția a I-a civilă, prin Decizia civilă nr. 37/ C din 15 aprilie 2013, a admis apelul reclamantului D.B. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții I.P.

și I.C., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. S-au menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate și a fost obligat apelantul la plata către intimații Primarul Mun. Constanța și C.L. Constanța a sumei de 551,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a respins ca nefondată cererea de obligare a apelantului la cheltuieli de judecată față de pârâtul intimat I.P. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile apelantului reclamant referitoare la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare și posibilitatea corelativă a proprietarului neposesor de a solicita compararea de titluri impusă prin art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a constatat că apelantul reclamant se raportează la normele de drept comun ale acțiunii în revendicare, atât cele reglementate prin art. 480 C. civ. din 1865, cât și ale art. 563 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), omițând împrejurarea că legiuitorul poate adopta, în virtutea dreptului suveran al statului, norme speciale în domenii de interes social, cu caracter reparatoriu, cum este cazul Legii nr. 10/2001. S-a argumentat în sensul că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a relevat condițiile în care este posibil, ca după intrarea în vigoare a legii noi, o acțiune în revendicare să mai poată fi îndreptată împotriva proprietarilor actuali ai imobilului, singura ipoteză de această natură fiind cea evocată în hotărârea pilot M.A.

împotriva României, respectiv existența unui bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, iar nu doar a unei „speranțe legitime”, anterior intrării în vigoare a legii noi. S-a reținut că sintagma „bun actual” nu semnifică supraviețuirea unui drept real, recunoscut prin legislația anterioară ca fiind imprescriptibil, care ar fi susceptibil de comparare cu titlul Statului și ulterior cu titlul subdobânditorului de bună credință, pentru că legea specială recunoaște persoanelor fizice, intimați pârâți în cauză, deținerea unui titlu valabil, câtă vreme nu a fost desființat în termenele și procedurile speciale derogatorii.

Cum reclamantul apelat nu s-a putut prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, ci doar de titlul vechi al autorului său, s-a reținut că soluția primei instanțe se impune a fi reformată în parte, în raport de critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de intimații persoane fizice, în sensul că față de aceștia acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.B., criticând-o ca nelegală și solicitând respingerea tuturor excepțiilor și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamantul a susținut că instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară, căreia nu îi poate aduce atingere intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a susținut de către reclamant că neglijența fostului proprietar de a apela la prevederile legii speciale nu poate lipsi de conținut dreptul său imprescriptibil de a revendica bunul, această neglijență putând fi sancționată eventual cu un regim procedural mai dificil și probatorii mai greu de administrat, fără, însă, ca acțiunea să devină prescriptibilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001. S-a arătat că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu aduce nicio lămurire în sensul menționat, iar comentariile și explicațiile date noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aduc o gravă atingere dreptului de proprietate.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a interpretat abuziv legislația aplicabilă, atunci când a argumentat că deși după apariția Legii nr. 10/2001 nu toate acțiunile în revendicare au devenit inadmisibile, unele vor fi respinse pentru lipsa calității procesuale active, în sensul că nici măcar calitatea de proprietar deposedat abuziv nu ar mai putea fi invocată. Intimatul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefundat. Intimatul I.P. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantului ca nefondat. Examinând criticile invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica vizând nepronunțarea instanței de apel asupra imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamant nu este întemeiată. Atât instanța de fond, cât și cea de apel, răspunzând principalei critici din apel în legătură cu imprescriptibillitatea acțiunii în revendicare și cu posibilitatea corelativă a proprietarului neposesor de a solicita, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, compararea de titluri impusă prin art. 480 C. civ., au apreciat că acțiunea este inadmisibilă în raport cu Statul și entitățile administrativ – teritoriale. Instanța de apel a considerat corect că, raportat la obiectul cererii, respectiv la posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, se impunea examinarea cu prioritate a excepției inadmisibilității unei astfel de acțiuni.

Ambele instanțe au constatat, astfel, că acțiunea în revendicare de drept comun, îndreptată împotriva statului și organelor entității administrativ – teritoriale este inadmisibilă, astfel încât nu se mai punea problema examinării distincte a excepției imprescriptibilității acțiunii. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a acestei legi nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Declanșarea procedurii administrative are loc pe calea notificării adresate de persoana ce se consideră îndreptățită persoanei juridice deținătoare, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Pentru evitarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor la care se referă, prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit un termen în interiorul căruia trebuia adresată notificarea, termen prelungit succesiv, a cărei nerespectare este sancționată, conform art. 22 alin. (5), cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Prin această soluție legislativă nu sunt încălcate prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție. În acest sens jurisprudența C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.

Astfel, o modalitate prin care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil o reprezintă și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, dând expresie competenței legiuitorului de a stabili conținutul și limitele acestui drept, în concordanță deplină cu dispozițiile art. 1 al. 2 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. Chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu, imprescriptibilitatea nu ține de esența dreptului de proprietate imobiliară și, ca atare, nu este consacrată de Constituție, legiuitorul putând, în considerarea unor rațiuni majore să deroge de la acest principiu (Decizia Curții Constituționale nr. 21/2009 publicat în M.Of.

nr. 315 din 9 aprilie 2004). Contrar opiniei recurentului reclamant, admisibilitatea acțiunii în revendicare s-a examinat corect în contextul statuărilor obligatorii (conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.) din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recursul în interesul legii în materia Legii nr. 10/2001 și a practicii constante a C.E.D.O. în sensul că atunci când o persoană ce se consideră îndreptățită nu a acționat în termenul prevăzut de legea specială reparatorie, nu mai poate introduce o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu excepția cazului în care se prevalează de un „bun actual”. În speță, recurentul reclamant a invocat în susținerea pretențiilor sale vechiul titlu de proprietate al autorului său, astfel că acesta, în calitate de succesor în drepturi al numitei F.I., nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției.

Reclamantul nu a dovedit că autoarea sa F.I. ar fi inițiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea pentru constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu este introdusă după adoptarea Legii nr. 10/2001 și publicarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. F.I., vânzătoarea drepturilor succesorale de pe urma fostului proprietar nu s-a conformat dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nici reclamantul, cumpărător al acestor drepturi, nu se poate prevala de beneficiile legii speciale, dată fiind sancțiunea decăderii ce a intervenit potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 1072001, pentru nerespectarea termenului instituit pentru formularea notificării, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție constatarea nulității actelor de înstrăinare (în temeiul legii speciale).

Împrejurarea că legea specială a instituit un termen, în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri, corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce rezultă din jurisprudența constantă a C.E.D.O. în această materie. În raport de situația juridică a imobilului revendicat, instanțele au analizat concursul dintre legea specială – Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, respectiv eventuala opțiune a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și aplicarea dreptului comun, respectiv a art. 480 C. civ. invocat prin cererea introductivă formulată de reclamant.

În acest context, având în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 precum și prevederile Legii nr. 10/2001, instanța a motivat corect că imobilul în litigiu se înscrie în aria de reglementare a legii speciale și că predecesoarea în drepturi a reclamantului trebuia să urmeze procedura prevăzută de această lege, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile din acțiunea introductivă. S-a reținut corect că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare de drept comun, dar nu și accesul la un proces echitabil. Problema concursului dintre legea specială și generală a fost rezolvată în favoarea legii speciale atât prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și prin Hotărârea pilot în cauza M.A.

ș.a. contra României, la care s-a făcut trimitere prin considerentele deciziei recurate. În condițiile în care autoarea reclamantului nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 și nici nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să stabilească existența imobilului în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu are o speranță legitimă în legătură cu recunoașterea dreptului său asupra bunului în litigiu. Nici reclamantul și nici autoarea sa, F.I., nu se pot prevala de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să li se recunoască calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu și să se dispună expres restituirea acestuia, astfel că nu au un „bun actual”, în sensul Convenției.

Lipsa existenței bunului în patrimoniul reclamantului înlătură premisa de la care ar fi putut porni în soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor. În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că în rezolvarea capătului de cerere privind nulitatea s-ar fi încălcat principiul disponibilității, Curtea va constata ca neîntemeiată critica întrucât principiul disponibilității nu poate opera decât în limitele legii. Motivând că sintagma „bun actual” nu înseamnă supraviețuirea dreptului fostului proprietar, care ar fi susceptibil de comparare cu titlul statului și, ulterior, cu cel al subdobânditorului de bună credință (câtă vreme acest din urmă titlu nu a fost constatat nul în termenele și procedurile derogatorii speciale), instanța de apel a apreciat că reclamantul nu are bun actual protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În acest context, s-a reținut corect că reclamantul nu justifică calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane fizice, titulari ai dreptului de proprietate înscris în cartea funciară. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.B. împotriva Deciziei nr. 37/ C din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurentul - reclamant la 2.500 lei, cheltuieli de judecată către intimatul-pârât I.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013.