ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5337/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5337/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța la 14 august 2012, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâții

Primarul Mun. Constanța, C.L. Constanța, Mun. Constanța prin Primar, Statul

Român prin M.F., I.P. și I.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie

a imobilului situat în Constanța, să se constate nulitatea absolută a

contractelor de vânzare – cumpărare din 26 septembrie 1996 și din 27 noiembrie

2003 având ca obiect imobilul în litigiu, iar în subsidiar, în măsura în care

restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâților la plata

contravalorii acestuia, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 1 februarie 1901, în temeiul testamentului din

1901, imobilul construcție și teren aferent situat în Constanța, a intrat în

proprietatea defunctului M.N.F., a cărui unică moștenitoare este F.I., potrivit

actelor de stare civilă depuse la dosar.

Prin contractul de

vânzare – cumpărare de drepturi succesorale din 9 martie 2010, din 20

septembrie 2011 și din 13 octombrie 2011, de B.N.P., R.I.L., reclamantul D.B. a

dobândit toate drepturile succesorale care au aparținut numitei F.I. de pe urma

autorilor R.C. și F.A.

Reclamantul a

precizat că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în mod abuziv de Statul

Român de la autorul său M.N.F.

Potrivit adresei din

8 decembrie 2009 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Mun. Constanța,

imobilul teren și construcție, situat Constanța, s-a aflat integral în

proprietatea Mun. Constanța, construcția fiind înstrăinată către I.P. și I.C.

în baza Legii nr. 112/1995, prin contract.

Reclamantul a

susținut că acest contract este lovit de nulitate absolută prin prisma

dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut

este unul cu dotări speciale și nu avea destinația de locuință, aspect

confirmat și de modul în care este exploatat de actualii proprietari.

Cu referire la

motivul de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie

2003, reclamantul a precizat că este reprezentat de încălcarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 550/2002, cumpărătorul neavând calitatea de comerciant

sau prestator de servicii, așa cum impunea art. 4.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995, ale art. 480

și urm. C. civ. și pe dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, prin raportare la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

arătând că imobilele ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu

mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.

Pârâtul I.P. a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.C., arătând că

în urma partajului soluționat prin Sentința civilă nr. 7324 din 10 august 2055,

pronunțată în Dosarul nr. 1852/2005, a devenit proprietar exclusiv al

imobilului în litigiu. A susținut, totodată, că acțiunea în revendicare de

drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pârâtul a invocat și

inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare – cumpărare, dată fiind sancțiunea decăderii intervenită potrivit

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Și pârâții Mun.

Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun. Constanța au depus

întâmpinare prin care au invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâților

Primarul Mun. Constanța și Mun. Constanța în acțiunea în revendicare, în raport

de prevederile Legii nr. 215/2001, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiate pe art. 480 C. civ. pentru nerespectarea termenului prevăzut de

Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării, netimbrarea capătului de

cerere privind revendicarea, lipsa calității procesuale pasive a pârâților Mun.

Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun. Constanța în capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare –

cumpărare, tardivitatea și netimbrarea capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, inadmisibilitatea

capătului de cerere subsidiar privind restituirea imobilului prin echivalent în

temeiul art. 480 C. civ., lipsa calității procesuale active a reclamanților în

toate capetele de cerere.

Prin încheierea de

ședință din data de 15 noiembrie 2012, instanța a constatat că acțiunea, din

perspectiva tuturor capetelor de cerere, este scutită de plata taxei de timbru

în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin Sentința civilă nr.

6801 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca

inadmisibile capetele de cerere formulate de reclamantul D.B., având ca obiect

revendicarea și obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului.

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului în capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 26

septembrie 1996 și a contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27

noiembrie 2003.

Prin aceeași hotărâre

s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003, ca

fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

A fost obligat

reclamantul la plata sumei de 2.000 lei către pârâtul I.P. și a sumei de 620

lei către pârâții Mun. Constanța prin primar, C.L. Constanța și Primarul Mun.

Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul intră în sfera de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și că predecesoarea în drepturi a reclamantului

avea posibilitatea de a apela la procedura prevăzută de această lege pentru

a-și valorifica pretențiile în legătură cu imobilul, ceea ce nu s-a întâmplat.

S-a apreciat că Legea

nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare de drept comun, dar nu și accesul

la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul

deplin și liber la două grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1)

și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

S-a constatat că petitul

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –

cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a

contractului de vânzare – cumpărare din 27 noiembrie 2003 încheiat în baza

Legii nr. 550/2002 nu poate fi primit pentru lipsa calității procesuale active

a reclamantului, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamantul D.B., criticând-o ca nelegală și

netemeinică pentru ignorarea imprescriptibilității acțiunii în revendicare

imobiliară, consacrată și prin art. 563 alin. (2) din Noul C. civ.

Apelantul reclamant a

susținut că dreptul comun în materie l-a constituit art. 480 C. civ. din 1865,

urmat de textele actualului C. civ. (art. 569 și urm.), astfel că dreptul

proprietarului neposesor de a pretinde posesorului neproprietar recunoașterea

dreptului său real nu poate suferi limitări în timp de natura

prescriptibilității, iar apariția Legii nr. 10/2001 nu poate aduce atingere

caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare.

S-a învederat că

faptul că din neștiință ori din neglijență un proprietar nu a înțeles să

beneficieze de dispozițiile legii speciale nu poate lipsi de conținut dreptul

său de proprietate, iar decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, nu aduce nicio lămurire problemei, câtă vreme se

statuează că intrarea în vigoare a legii noi nu exclude formularea unei acțiuni

în revendicare de drept comun.

Sub aspectul

reținerii lipsei calității procesuale active a reclamantului pe capătul de

cerere vizând nulitatea contractelor translative de drepturi, apelantul a

susținut că instanța de fond s-a antepronunțat, în sensul că a conchis că Legea

nr. 10/2001 nu a însemnat numai golirea de conținut a dreptului de proprietate

și a imprescriptibilității mijloacelor procesuale de apărare a acestuia, ci a

însemnat și negarea totală a dreptului de proprietate, cu depășirea cadrului

procesual dedus judecății.

Curtea de Apel

Constanța, secția a I-a civilă, prin Decizia civilă nr. 37/ C din 15 aprilie 2013, a admis apelul reclamantului D.B. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții I.P. și I.C.,

ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-au menținut restul

dispozițiilor hotărârii apelate și a fost obligat apelantul la plata către

intimații Primarul Mun. Constanța și C.L. Constanța a sumei de 551,80 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins ca nefondată

cererea de obligare a apelantului la cheltuieli de judecată față de pârâtul

intimat I.P.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile apelantului

reclamant referitoare la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare și

posibilitatea corelativă a proprietarului neposesor de a solicita compararea de

titluri impusă prin art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a constatat

că apelantul reclamant se raportează la normele de drept comun ale acțiunii în

revendicare, atât cele reglementate prin art. 480 C. civ. din 1865, cât și ale art.

563 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), omițând împrejurarea că

legiuitorul poate adopta, în virtutea dreptului suveran al statului, norme speciale

în domenii de interes social, cu caracter reparatoriu, cum este cazul Legii nr.

10/2001.

S-a argumentat în

sensul că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, a relevat condițiile în care este posibil, ca după intrarea în vigoare a

legii noi, o acțiune în revendicare să mai poată fi îndreptată împotriva

proprietarilor actuali ai imobilului, singura ipoteză de această natură fiind

cea evocată în hotărârea pilot M.A. împotriva României, respectiv existența

unui bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție,

iar nu doar a unei „speranțe legitime”, anterior intrării în vigoare a legii

noi.

S-a reținut că

sintagma „bun actual” nu semnifică supraviețuirea unui drept real, recunoscut

prin legislația anterioară ca fiind imprescriptibil, care ar fi susceptibil de

comparare cu titlul Statului și ulterior cu titlul subdobânditorului de bună

credință, pentru că legea specială recunoaște persoanelor fizice, intimați

pârâți în cauză, deținerea unui titlu valabil, câtă vreme nu a fost desființat

în termenele și procedurile speciale derogatorii.

Cum reclamantul

apelat nu s-a putut prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional, ci doar de titlul vechi al autorului său, s-a reținut că soluția primei

instanțe se impune a fi reformată în parte, în raport de critica vizând

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de intimații persoane fizice, în

sensul că față de aceștia acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității

procesuale active a reclamantului.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.B., criticând-o

ca nelegală și solicitând respingerea tuturor excepțiilor și admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Dezvoltând criticile

aduse deciziei recurate, reclamantul a susținut că instanțele de fond și apel

nu s-au pronunțat asupra imprescriptibilității acțiunii în revendicare

imobiliară, căreia nu îi poate aduce atingere intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a susținut de către

reclamant că neglijența fostului proprietar de a apela la prevederile legii

speciale nu poate lipsi de conținut dreptul său imprescriptibil de a revendica

bunul, această neglijență putând fi sancționată eventual cu un regim procedural

mai dificil și probatorii mai greu de administrat, fără, însă, ca acțiunea să

devină prescriptibilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu aduce nicio lămurire în

sensul menționat, iar comentariile și explicațiile date noțiunii de bun, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aduc o gravă atingere

dreptului de proprietate.

Recurentul a mai

susținut că instanța de apel a interpretat abuziv legislația aplicabilă, atunci

când a argumentat că deși după apariția Legii nr. 10/2001 nu toate acțiunile în

revendicare au devenit inadmisibile, unele vor fi respinse pentru lipsa

calității procesuale active, în sensul că nici măcar calitatea de proprietar

deposedat abuziv nu ar mai putea fi invocată.

Intimatul Statul

Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefundat.

Intimatul I.P. a

solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

Examinând criticile

invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va

constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica vizând

nepronunțarea instanței de apel asupra imprescriptibilității acțiunii în revendicare

imobiliară formulată de reclamant nu este întemeiată.

Atât instanța de

fond, cât și cea de apel, răspunzând principalei critici din apel în legătură

cu imprescriptibillitatea acțiunii în revendicare și cu posibilitatea

corelativă a proprietarului neposesor de a solicita, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, compararea de titluri impusă prin art. 480 C. civ., au

apreciat că acțiunea este inadmisibilă în raport cu Statul și entitățile

administrativ – teritoriale.

Instanța de apel a

considerat corect că, raportat la obiectul cererii, respectiv la posibilitatea

formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, se impunea examinarea cu

prioritate a excepției inadmisibilității unei astfel de acțiuni.

Ambele instanțe au

constatat, astfel, că acțiunea în revendicare de drept comun, îndreptată

împotriva statului și organelor entității administrativ – teritoriale este

inadmisibilă, astfel încât nu se mai punea problema examinării distincte a

excepției imprescriptibilității acțiunii.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate de

stat în perioada de referință a acestei legi nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială.

Declanșarea

procedurii administrative are loc pe calea notificării adresate de persoana ce

se consideră îndreptățită persoanei juridice deținătoare, conform art. 21 din

Legea nr. 10/2001.

Pentru evitarea stării

de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor la care se

referă, prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit un termen în interiorul

căruia trebuia adresată notificarea, termen prelungit succesiv, a cărei

nerespectare este sancționată, conform art. 22 alin. (5), cu pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Prin această soluție

legislativă nu sunt încălcate prevederile art. 21 din Constituție care consacră

accesul liber la justiție.

În acest sens

jurisprudența C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este un

drept absolut și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în

afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”. Astfel, o

modalitate prin care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil o reprezintă și obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Termenul prevăzut de art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să aducă atingere

dreptului de proprietate privată, dând expresie competenței legiuitorului de a

stabili conținutul și limitele acestui drept, în concordanță deplină cu

dispozițiile art. 1 al. 2 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Chiar dacă este

consacrată cu titlu de principiu, imprescriptibilitatea nu ține de esența

dreptului de proprietate imobiliară și, ca atare, nu este consacrată de Constituție,

legiuitorul putând, în considerarea unor rațiuni majore să deroge de la acest

principiu (Decizia Curții Constituționale nr. 21/2009 publicat în M.Of. nr. 315

din 9 aprilie 2004).

Contrar opiniei

recurentului reclamant, admisibilitatea acțiunii în revendicare s-a examinat

corect în contextul statuărilor obligatorii (conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.) din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recursul în interesul legii în materia

Legii nr. 10/2001 și a practicii constante a C.E.D.O. în sensul că atunci când o

persoană ce se consideră îndreptățită nu a acționat în termenul prevăzut de

legea specială reparatorie, nu mai poate introduce o acțiune în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, cu excepția cazului în care se prevalează de un

„bun actual”.

În speță, recurentul

reclamant a invocat în susținerea pretențiilor sale vechiul titlu de

proprietate al autorului său, astfel că acesta, în calitate de succesor în

drepturi al numitei F.I., nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției.

Reclamantul nu a

dovedit că autoarea sa F.I. ar fi inițiat procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001, iar cererea pentru constatarea nulității contractelor de

vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu este introdusă după

adoptarea Legii nr. 10/2001 și publicarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

F.I., vânzătoarea

drepturilor succesorale de pe urma fostului proprietar nu s-a conformat

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nici reclamantul,

cumpărător al acestor drepturi, nu se poate prevala de beneficiile legii

speciale, dată fiind sancțiunea decăderii ce a intervenit potrivit art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 1072001, pentru nerespectarea termenului instituit pentru

formularea notificării, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție constatarea nulității actelor de înstrăinare (în temeiul legii

speciale).

Împrejurarea că legea

specială a instituit un termen, în care să fie contestată valabilitatea unor

asemenea titluri, corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor

juridice, imperativ ce rezultă din jurisprudența constantă a C.E.D.O. în

această materie.

În raport de situația

juridică a imobilului revendicat, instanțele au analizat concursul dintre legea

specială – Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării,

respectiv eventuala opțiune a persoanei îndreptățite între aplicarea legii

speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 și aplicarea dreptului comun, respectiv a art. 480

C. civ. invocat prin cererea introductivă formulată de reclamant.

În acest context,

având în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 precum și

prevederile Legii nr. 10/2001, instanța a motivat corect că imobilul în litigiu

se înscrie în aria de reglementare a legii speciale și că predecesoarea în

drepturi a reclamantului trebuia să urmeze procedura prevăzută de această lege,

în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile din acțiunea

introductivă.

S-a reținut corect că

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare de drept comun, dar nu și

accesul la un proces echitabil.

Problema concursului

dintre legea specială și generală a fost rezolvată în favoarea legii speciale

atât prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și prin Hotărârea pilot în cauza M.A.

ș.a. contra României, la care s-a făcut trimitere prin considerentele deciziei

recurate. În condițiile în care autoarea reclamantului nu a uzat de prevederile

Legii nr. 10/2001 și nici nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care să stabilească existența imobilului în patrimoniul său, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu are o speranță legitimă în legătură cu recunoașterea dreptului său asupra

bunului în litigiu.

Nici reclamantul și

nici autoarea sa, F.I., nu se pot prevala de o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care să li se recunoască calitatea de proprietari

asupra imobilului în litigiu și să se dispună expres restituirea acestuia,

astfel că nu au un „bun actual”, în sensul Convenției.

Lipsa existenței

bunului în patrimoniul reclamantului înlătură premisa de la care ar fi putut

porni în soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor.

În ceea ce privește

susținerea recurentului în sensul că în rezolvarea capătului de cerere privind

nulitatea s-ar fi încălcat principiul disponibilității, Curtea va constata ca

neîntemeiată critica întrucât principiul disponibilității nu poate opera decât

în limitele legii.

Motivând că sintagma

„bun actual” nu înseamnă supraviețuirea dreptului fostului proprietar, care ar

fi susceptibil de comparare cu titlul statului și, ulterior, cu cel al

subdobânditorului de bună credință (câtă vreme acest din urmă titlu nu a fost

constatat nul în termenele și procedurile derogatorii speciale), instanța de

apel a apreciat că reclamantul nu are bun actual protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În acest context, s-a

reținut corect că reclamantul nu justifică calitatea procesuală activă în

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane fizice,

titulari ai dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.B. împotriva Deciziei nr. 37/ C din 15

aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurentul -

reclamant la 2.500 lei, cheltuieli de judecată către intimatul-pârât I.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2013.