ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5074/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5074/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 4259/118/2010 pe rolul Tribunalul Constanța, reclamanții D.I.D.,

M.V. și I.M. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local Constanța, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Financiară Constanța și

Ministerul Apărării Naționale au învestit instanța cu acțiunea civilă având ca

obiect obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

teren în suprafață de 240 m.p. situat în Constanța, B-dul Mamaia nr. 98, obligarea

la contravaloarea imobilului în cazul imposibilității restituirii în natură și

plata lipsei de folosință.

În motivare, se arată

că, părinții reclamanților D.I.L. și D.I.O. au deținut un teren în suprafață de

240 mp situat în Constanța, B-dul M., ce a fost confiscat și trecut în posesia

M.F.A. conform deciziei nr. 208 din 22 noiembrie 1951 și deciziei 11 din 06

ianuarie 1953.

Din adresa din 30

octombrie 2009 a Direcției Arhivelor Naționale Istorice Centrale rezultă că, în

conformitate cu Decretul nr. 208 din 22 noiembrie 1951, acest teren a fost

declarat de utilitate publică, a fost expropriat și trecut în proprietatea

statului, fiind dat în folosința M.F.A. prin decizia nr. 14386 din 06

septembrie 1952. Pentru acest teren autorii reclamanților au plătit impozite

până în anul 1952, când au fost strămutați, împreună cu toată familia, până în

anul 1954. Prin hotărârea nr. 2653/1958 a Tribunalului Popular Constanța

terenul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului de la proprietarii D.I.L.

și D.I.O., în condițiile Decretului nr. 111/1951, având în vedere că nu au

achitat impozitul datorat statului, începând cu anul 1951. Se consideră că

hotărârea judecătorească de trecere a imobilului în proprietatea statului, ca

bun abandonat, nu constituie titlu valabil, deoarece acest decret a fost

neconstituțional în raport cu Constituția din 1948.

Prin sentința civilă

nr. 5488 din 22 octombrie 2012 a Tribunalului Constanța a fost admisă excepția inadmisibilității

cererii reclamanților D.I.D., M.V. și I.M., fiind respinsă ca atare cererea acestora

în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local, Municipiul și Primarul Municipiului

Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Financiară

Constanța și Ministrul Apărării Naționale.

În pronunțarea soluției,

prima instanță (în raport de obiectul învestirii, al motivelor în fapt și drept

invocate) a reținut, sub un prim aspect, că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 prevăd că imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparați”. Or, sub acest aspect, Legea nr. 10/2001 instituie atât o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, acest act normativ constituie dreptul

comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. S-a avut in vedere ca, această soluție

este în acord și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul în care se constată neconcordanțe

între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată

prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

S-a apreciat că respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu îngrădește nici dreptul de acces la

instanță și nici nu se aduce atingere art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției, pentru

că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile

și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy

contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei), care însă

nu este însă unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Instanța de fond a reținut

că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de

Legea nr. 10/2001 nu echivalează cu privarea de dreptul la un tribunal, câtă vreme

împotriva dispoziției emise în procedura administrativă se prevede calea contestației

în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină; pe de altă parte,

există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se

iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării, fiind astfel pe deplin asigurat

accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Astfel fiind, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce

includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile

în care era posibilă), dacă formulau notificare în termenul prevăzut de art. 22,

fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă

de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ

teritorială, ca unitate deținătoare.

Instanța de fond a avut

în vedere că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu se aduce

atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, norma convențională garantând protecția unui „bun actual” aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime” cu privire la valoarea patrimonială

respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă (cauza Lungoci sau Poenaru contra României). După intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, norma generală, art. 480 și urm. C. civ., nu mai poate fi invocată

decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a

legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca fiind

„ concret și efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități

publice nu are nici o relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia

de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

În cauza Atanasiu și alții

contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un „bun actual”

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale

pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care

să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține

mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, în situația în care această

procedură specială a fost urmată. Cum reclamanții nu sunt titularii unui „bun actual”

în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene,

exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ei nu au un drept la restituire care să îi

îndreptățească la redobândirea posesiei și nici un drept de creanță valorificabil

în procedura Legii nr. 10/2001, această procedură nefiind parcursă de reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat recurs, în termen legal, reclamanții, calea de atac fiind însă calificată

ca apel conform art. 282

1

C. proc. civ., în raport de valoarea obiectului

material litigios al primului capăt de cerere (360.000 euro). În motivarea caii

de atac exercitată, reclamanții au susținut că soluția este netemeinică și nelegală

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în speță neputând fi reținută inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Prin decizia civilă

nr. 32/C din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul civil formulat de apelanții-reclamanți D.I.D., M.V., I.M., în

contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța,

prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Administrația Financiară Constanța și Ministerul Apărării Naționale.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 33/2008

pronunțată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului

de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun în

materia revendicării, pe considerentul că o asemenea viziune ignoră principiul de

drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală.

Această decizie reia de

altfel considerațiile făcute prin decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a instanței

supreme, care a statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare,

dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate

abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu

au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura

legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, o acțiune în revendicare fondată pe

dreptul comun, raționamentul fundamentându-se pe regula electa una via și pe principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța supremă a stabilit,

totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și a dreptului

unui reclamant de a se adresa unei instanțe, în virtutea principiului consacrat

prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

nu se poate susține în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situație

- a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe raționamentul relevat

de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

de Casație și Justiție a arătat că deși instanțele care au admis acțiunile în revendicare

formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea

legii speciale și cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, însă

nu se poate nici aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, doar în acest

ultim caz s-ar impune analizarea admisibilității acțiunii clasice în revendicare,

pentru că în caz contrar (al inexistenței unui bun recunoscut conform Convenției)

intrarea în vigoare a legii noi exclude, fără discuție, raportarea apelanților reclamanți

la norme al căror efect juridic a încetat și care nu pot ultraactiva. Din acest

punct de vedere instanța de apel reține că apelanții reclamanți dau o interpretare

originală considerentelor deciziei nr. 33/2008 pronunțată în secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție și publicată în M. Of. nr. 108/23.02. 2009,

pentru că nu faptul că terenul în litigiu ar fi „viran” face diferența în aplicarea

legii speciale sau a normei de drept comun, ci faptul că – anterior promovării prezentei

cereri – nu a existat o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le recunoască

și să le consacre dreptul de proprietate.

Astfel cum a arătat și

judecătorul fondului, demersul procedural inițiat în aprilie 2010 se bazează pe

vechiul drept de proprietate, neapelarea la procedura legii speciale fiind argumentată

pe imposibilitatea obținerii actelor de proprietate.

Continuând pe linia argumentelor

enunțate, Curtea a constatat - în acest context - că în mod corect instanța de fond

a stabilit că reclamanții nu mai aveau posibilitatea ca, după intrarea în vigoare

a normei speciale în materie, să se mai pretindă titularii unui drept ce ar fi putut

fi recunoscut și valorificat în reglementarea anterioară și de a mai apela la construcția

juridică a clasicei acțiuni în revendicare fondate pe dispozițiilor art. 480 C.

civ., pretinzând să li se compare titlul cu cel al intimaților autorități ale statului.

Reglementând un cadru

juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (definind prin lege cazurile

de preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat și termenele impuse în derularea

acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de spețe,

fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este

aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins să fie și efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacție echitabilă

reclamantului, în măsura în care i se recunoaște existența dreptului subiectiv.

Privită din această perspectivă,

construcția juridică a comparării de titluri nu își mai găsește configurația sub

noua reglementare, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond, fiind neîntemeiate

susținerile legate de posibilitatea dată reclamanților de a alege ei înșiși între

două acte normative aplicabile, câtă vreme – așa cum s-a arătat – subzistența celor

două norme operează doar în anumite și particulare situații. Tribunalul a clarificat

așadar faptul că în cauză reclamanții nu se pot prevala, în contextul dat de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și de considerentele deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, de un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional; existența acestuia este legată de recunoașterea

lui printr-o hotărâre anterioară intrării în vigoare a normei speciale, irevocabilă,

neputând fi apreciată totodată că partea are o „speranță legitimă” câtă vreme se

pretinde un drept pierdut, nevalorificat în termenul prevăzut de legea specială.

De altfel, chiar hotărârea

Atanasiu contra României pronunțată de Curtea Europeană subliniază că transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi – parag. 140-143.

Nu se poate susține că

nu ar fi încălcat principiul securității raporturilor juridice, în accepțiunea dată

de considerentele deciziei nr. 33/2008, doar pentru că terenul este viran, nefolosit

de către „cei care l-au confiscat”. O asemenea viziune nu face distincție între

drept, ca element al patrimoniului și bunul material supus dreptului real, după

cum nu înțelege nici rațiunea pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis ca excepție posibilitatea admiterii revendicării după intrarea în vigoare

a legii noi. Apelanții nu au lămurită perspectiva formulării de către legiuitor,

în acest domeniu al măsurilor reparatorii privind imobilele preluate de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a unor norme speciale, derogatorii de

la dreptul comun, similare celor din sfera înlăturării consecințelor vechiului regim

totalitar. Însăși Curtea Europeană a arătat că statele nu sunt obligate să ia măsuri

pentru atenuarea vătămărilor aduse cetățenilor în regimul nedemocratic, însă a admis

că actele normative astfel edictate în virtutea dreptului suveran al statelor membre

intră în categoria celor reparatorii, distincte de dreptul comun, cu proceduri,

termene și reguli derogatorii, aplicându-se principiul aplicării prioritare a normei

speciale. Or, legea nouă extinde restitutio in integrum și diversifică amplu gama

măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului

administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.

Ca normă nouă, Legea

nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează

sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului

judecătoresc, opinându-se că, în concepția legii noi, accesul la justiție, printr-un

proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.

Astfel fiind, chestiunea

caracterului perpetuu și imprescriptibil a dreptului real nu subzistă în raport

de imobilele pentru care legiuitorul român a dispus printr-o lege specială, care

nu intră în nici un mod în contradicție - în acest caz - cu dreptul comun, legea

fundamentală și cu principiul consacrat prin art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție.

Problema nefuncționalității

Fondului „Proprietatea”, regăsită în anumite cauze soluționate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (Porțeanu contra României, Faimblat contra României,

Viașu contra României) a fost în egală măsură depășită, fiind reevaluată prin însăși

jurisprudența Curții Europene, care a apreciat că au fost create premisele de asigurare,

prin intermediul acestui mecanism, a acordării unei asemenea despăgubiri. Așa cum

s-a arătat de altfel și în hotărârea-pilot Maria Atanasiu contra României din 12

octombrie 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată în M. Of., Partea

I, nr. 778/22.11.2010, statul a definit cadrul legal de acordare a acestor despăgubiri

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care trebuia a fi complinit însă și prin

măsurile administrative efective de valorificare a dreptului recunoscut prin hotărâri.

S-a avut în vedere că pronunțarea unor soluții disparate, în contradicție cu jurisprudența

constantă a instanței supreme, nu poate constitui obiect de preocupare pentru instanța

sesizată, drept pentru care apelul urmează a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei civile

de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.I.D., M.V. și I.M.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului

promovat s-au arătat, în esență, următoarele:

Consideră reclamanții

că în mod greșit s-a respins ca inadmisibilă acțiunea privind revendicarea imobiliară

întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., în raport cu prevederile Legii

nr. 10/2001. Arată că, în conformitate cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție „ În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”,

împrejurare exclusă de plano în accepțiunea recurenților, deoarece terenul revendicat

este și în momentul de față un teren viran și nefolosit nici de Primăria Constanța

și nici de cei care îi au în administrare, fiind un teren în paragină.

Referitor la dreptul lor

de proprietate, care are un caracter imprescriptibil, recurenții-reclamanți susțin

că acesta nu poate fi condiționat de îndeplinirea unor formalități cum sunt cele

stabilite de prevederile Legii nr. 10/2001. Argumentează că, procedura de aplicare

a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea în conflict cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) Primul Protocol adițional la Convenția Drepturilor Omului, ceea

ce impune, conform art. 20 alin (2) din Constituția României, prioritatea normei

Convenției.

Pretind recurenții că

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare echivalează cu o nouă naționalizare

și confiscare abuzivă, încălcând liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

privind dreptul de proprietate. Dreptul privind alegerea unei căi, în materia acțiunilor

în justiție este condus de principiul „electa una via”, astfel că reclamanții susțin

că au posibilitatea de a alege o cale prin intermediul căreia să se adreseze justiției

cu privire la dreptul lor, în cazul de față fiind calea dreptului comun. În condițiile

în care se recunoaște prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 că statul nu

a fost niciodată proprietar, recurenții invocă jurisprudența națională și cea europeană

referitoare la posibilitatea promovării acțiunii în revendicare cu atât mai mult

cu cât procedura prevăzută de Legea nr. 247/20005 nu funcționează într-un mod susceptibil

de a conduce la acordarea efectivă a unor despăgubirilor stabilite de Legea nr.

10/2001.

În susținerea admisibilității

acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, recurenții invocă nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului ce a aparținut autorilor lor, arătând că preluarea

abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 111/1951 este stabilit și prin art.

2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, considerând că sunt deținătorii unui

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Pretind recurenții că respectiva confiscarea de către stat a avut ca efect

privarea lor de proprietatea bunului, în sensul celei de a doua fraze a primului

parag. al art. 1 din Primul Protocol, privarea de proprietate care nu a operat pentru

vreo cauză de utilitate publică și nici cu respectarea principiului proporționalității,

sens în care solicită a se da prioritate normelor cuprinse în Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale în raport cu legislația națională,

cu consecința admiterii recursului, a modificării în totalitate a sentinței atacate

în sensul admiterii pretențiilor formulate.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de criticile învederate și dispozițiile legale incidente în

cauză, Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat pentru următoarele

considerente:

Examinând hotărârea atacată

din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului

de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv

de recurs se invocă greșita reținere de către instanța de apel, respectiv cea de

fond a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului

comun, precum și aplicarea greșită a deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul

legii întrucât asupra imobilului revendicat (care ar fi un teren viran, nefolosit),

reclamanții ar avea un drept de proprietate, situație în care se pretinde că decizia

nu ar fi aplicabilă.

Înalta Curte reține, în

speță, că reclamanții recurenți și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile

dreptului comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ. susținând că imobilul revendicat

a fost proprietatea părinților lor, numiții D.I.L. și D.I.O., acești fiind înscriși

cu suprafața de 240 m.p. din municipiul Constanța, Bd. M. (fost Bd. L.) în registrul

matricol manual al anilor 1958-1961, teren care a trecut în patrimoniul statului,

în baza Decretului nr. 111/1958, prin sentința nr. 2654/1958. Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte are în vedere

că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței (anul

2010), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 era în vigoare, actul normativ

fiind destinat să asigure cadrul legal pentru repararea prejudiciului cauzat foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora ca urmare a naționalizării, confiscării,

exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea

acestora. Legea specială reparatorie stipulează în art. 1 alin. (1) că „Imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie

în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, în

condițiile prezentei legi.”

În acest context, dispozițiile

legii speciale de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamanți

în acțiune, fiind necesar a se sublinia și faptul că legea nouă reglementează toate

cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent că preluarea s-a făcut

cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării

sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. În acest cadru normativ, se

constată a fi lipsită de relevanță juridică, în a statua în cadrul acțiunii în revendicare

asupra existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, critica recurenților referitoare

la preluarea nelegală a imobilului, precum și la categoria ori destinația actuală

a terenului revendicat.

Soluționarea cauzei pendinte

nu poate ignora – cum corect au reținut instanțele fondului – decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii, instanța supremă soluționând, prin acest mecanism judiciar,

divergențele de jurisprudență de la acel moment statuând, printre altele, asupra

necesității analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice.

În contextul dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. ce conferă

caracter obligatoriu deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speță, situația

juridică a dreptului recurenților-reclamanți a fost corect determinată, concluzia

fiind conturată, pe de o parte, de circumstanțele factuale concrete evocate de instanțele

fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice,

iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv

a raportului dintre lege specială și legea generală, dat fiind dezlegarea cu caracter

obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Este adevărat că, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul

comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-481

C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care

cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie,

prealabilă sesizării instanței.

Ca efect însă al intrării

în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic

înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie în conformitate

cu care persoanele îndreptățite sunt obligate, preliminar, să notifice unitatea

deținătoare, având posibilitatea de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent,

indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcut cu sau fără titlu valabil, procedură

administrativă prealabilă a cărei nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent. Prin urmare - contrar

criticilor recurenților - atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada

de referință a legii s-a adoptat o lege specială de reparație care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reține că

instanțele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situația de fapt

stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant

și a regulii electa una via.

Critica recurenților referitoare

la pretinsa atingere a dreptului lor de proprietate adusă prin instituirea formalităților

administrative impuse de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită. Declanșarea procedurii

și termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege înlăuntrul căruia persoanele

îndreptățite trebuie să se adreseze pe calea notificării unității deținătoare conform

art. 21 nu este de natură sa aducă atingere dreptului de proprietate privata, întrucât

astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale în exercitarea controlului

de constituționalitate a normei legale că „recunoașterea sine die a posibilității

persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate

abuziv de către stat ar fi fost de natură sa genereze un climat de insecuritate

juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea

finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă

îndelungată sau nelimitată, întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrată

cu titlu de principiu în legislația noastră, nu ține de esența dreptului de proprietate

imobiliară și, ca atare, nu este consacrată de Constituție, legiuitorul poate, în

considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu (...)”.

În acest context, procedura

instituită de Legea nr. 10/2001 dă expresie competenței constituționale a legiuitorului

de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină concordanță

cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană,

potrivit cărora dispozițiile referitoare la protecția proprietății „nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general”. Exercitarea unui drept de către

titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor,

cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după expirarea

cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Prin urmare, imobilul

litigios încadrându-se în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau

obligația conformării exigențelor legale, în sensul parcurgerii procedurii speciale

obligatorii în cadrul căreia li se putea recunoaște dreptul la măsuri reparatorii

în condițiile prevăzute de acest act normativ, exigențe la care reclamanții nu s-au

supus, neurmând procedura specială impusă de legiuitor.

Ținând cont de raționamentul

judiciar expus în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanțele

de fond au procedat în mod judicios la examinarea acțiunii în revendicare în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, procedând corect la verificarea existenței

în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat de aceștia, concluzionând, legal

- în acord cu jurisprudența actuală a Curții Europene – în sensul că reclamanții

nu dețin un „ bun actual” în accepțiunea Convenției, care să le permită restituirea

în natură a imobilului.

Or, raționamentul instanței

europene expus în hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu și alții contra României

(hotărârea din 12 octombrie 2010), subliniază faptul că acel concept de „bun actual”

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat numai în ipoteza

în care s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres

în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Se semnalează în prezent o diferență

esențială de abordare a Curții Europene în raport de jurisprudența sa de dinaintea

anului 2000, când instanța europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României

că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate

(parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României). Or, în concepția actuală a Curții

nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv

un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența

unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate

de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri

confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții contra României),

în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin

Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din

conținutul hotărârii pilot că prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul

fostului proprietar se naște un drept de proprietate nou, Curtea Europeană a statuat

că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului

preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai

este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă,

respectiv Legea nr. 10/2001. Abordarea jurisprudențială a instanței europene desprinsă

din hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României referitoare la existența bunului

în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecințe

asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară.

Noua viziune a Curții Europene este esențială în cazul acțiunii în revendicare formulată

de recurenți, fiind de semnalat faptul că aceștia nu au obținut dreptul la restituirea

efectivă a bunului printr-o hotărâre judecătorească anterioară și nici nu și-au

valorificat dreptul pretins prin intermediul căii speciale și efective recunoscută

de Legea nr. 10/2001, context în care reclamanții nu mai pot apela la un alt cadru

procesual decât cel configurat de legea specială, care nu lasă drept de opțiune.

Nici critica recurenților

referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție axată pe soluția respingerii

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu poate fi primită întrucât acest drept

nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia,

ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale

și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate

garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, s-a asigurat. Faptul că

procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene

și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței

dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii

speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate

pe calea contestației la instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În acest context normativ,

este de subliniat și faptul că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut

întrucât acesta reclamă, prin însuși natura sa, o reglementare din partea statului,

ceea ce implică o competență exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de

desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa

de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare

a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil

este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de

Legea nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute expres de legea specială.

Realizând un examen de

compatibilitate a soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a

dreptului de proprietate, deoarece reclamanții au avut asigurată posibilitatea legală

de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, dar nu au înțeles să uziteze de această procedură pentru a

obține restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului care face obiect de

reglementare al respectivului act normativ. În conturarea acestui raționament sunt

apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european

prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se

faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile

produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

În aceste circumstanțe,

aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei

dacă reclamanții au un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenția nu garantează

dreptul de a obține proprietatea unui bun. Este de subliniat și faptul că instanța

europeană în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea a apreciat că

acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea

de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă

din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită

ca o cale de drept efectivă (parag. 118).

Din această perspectivă

nu se poate reține vreo limitare a accesul la justiție și a dreptul la un proces

echitabil întrucât reclamanții au avut asigurate garanțiile necesare pentru a parcurge

procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de Capitolul III al Legii

nr. 10/2001, procedură căreia reclamanții nu i-a dat curs. Întrucât reclamanții

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceștia nu se pot prevala

de existența unui bun în patrimoniul lor care să atragă incidența prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1, context în care recurenții nu mai pot pretinde restituirea

în natură a imobilului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea

dreptului comun. Sub acest aspect, considerațiile fondului sunt pertinente, Înalta

Curte reținând că aprecierea instanțelor are la bază ideea de principiu că nu este

suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un

titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să

îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească,

ceea ce nu se identifică în cazul situației pendinte.

Neîntemeiată este și critica

recurenților referitoare la lipsa efectivității căii oferită de legea specială,

întrucât mecanismul de despăgubire nu ar fi funcțional, iar indemnizarea ar fi ipotetică

și iluzorie. Alegațiile recurenților în susținerea acestei idei sunt oțioase în

considerarea circumstanțelor factuale de natura celor reținute în speță și a abordării

jurisprudențiale actuale conturată în hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României,

prin care nu se recunoaște în patrimoniul reclamanților a unui bun actual care să

permită restituirea în natură, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în

procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea

Fondului „Proprietatea”. De altfel, în executarea hotărârii pilot, a fost adoptată

Legea nr. 165/2013, care instituie o nouă procedură și în privința soluționării

dosarelor de despăgubire, condiționat de uzitarea procedurii speciale, procedură

pe care însă, astfel s-a dovedit în cauză, recurenții nu au parcurs-o.

În consecință, constatându-se

că instanța de apel a efectuat o judicioasă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale interne și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata

că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate,

drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul reclamanților D.I.D., M.V. și I.M. împotriva deciziei civile nr. 32/C din

1 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții D.I.D., M.V. și I.M. împotriva deciziei civile nr. 32/C din 1 aprilie

2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.