ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4324/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1758 din

04 noiembrie 2010

Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamanții D.I.D., M.V. și I.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut

că, la data de 08 aprilie 2010, reclamanții sus menționați au învestit Tribunalul

Constanța cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect

al măsurilor administrative, ce au fost luate în baza deciziei M.A.I. nr. 239/1952.

Instanța a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți

la acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

pentru terenul în suprafață de 240 m.p., situat în Constanța, deoarece nu este îndeplinită

prima cerință impusă de acest text, și anume aceea ca bunul să fi fost confiscat

de autoritățile statului ca efect al măsurii administrative la care au fost supuși

părinții lor, în perioada 1952-1954.

Astfel, la momentul strămutării familiei reclamanților

în B., Raionul Piatra Neamț, terenul în discuție era deja trecut în patrimoniul

statului și în folosința Ministerului Comerțului Interior, ca efect al Decretului

de expropriere nr. 208 din 22 noiembrie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale

a Republicii Populare Române, pentru ca, ulterior, în temeiul Decretului nr. 11/1953

al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române să fie trecut

în folosința Ministerului Forțelor Armate.

Ca efect al celor două decrete de expropriere, la momentul

stabilirii domiciliului obligatoriu, autorii reclamanților nu mai aveau calitatea

de proprietari ai terenului în suprafață de 240 m.p.

S-a mai reținut că dispozițiile speciale ale art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi aplicabile în speță, nici dacă

s-ar admite, coroborând mențiunile din istoricul de rol fiscal cu existența sentinței

civile nr. 2653 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului Popular al Orașului Constanța,

că decretele de expropriere nu și-au produs efectele și terenul în litigiu a rămas

în proprietatea familiei reclamanților și ulterior emiterii acestor decrete.

Astfel, emiterea în anul 1958 a unei hotărâri judecătorești

prin care s-a dispus trecerea terenului în patrimoniul statului, ca bun fără stăpân,

în baza Decretului nr. 111/1951, nu face decât să confirme ideea, că acest teren

nu a intrat în proprietatea statului în perioada 1952-1954, prin confiscare, în

urma strămutării proprietarilor într-o altă localitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții

D.I.D., M.V. și I.M.,

susținând, în esență,

că preluarea terenului din Constanța, s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1951,

prin sentința civilă nr. 2653 din 24 septembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Popular

al orașului Constanța, iar nu ca efect al celor două decrete de expropriere, așa

cum reține în mod greșit prima instanță.

Au mai susținut apelanții, că autorul lor a fost împiedicat

să plătească impozitul pentru anul 1951 și începutul anului 1952, pe motiv că terenul

a fost expropriat, dar ulterior, terenul a apărut în Registrul matricol manual din

anii 1955-1957, la matricola 708/271, pe numele D.I.A. și D.I.B., fiind apoi confiscat,

prin sentința nr. 2653 din 24 septembrie 1958.

Prin decizia nr. 213/C din 16 martie 2011, Curtea de Apel

Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări sociale,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile

nr. 1758 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța.

S-au menținut astfel, aceleași considerente ale hotărârii

instanței de fond, care a reținut că, prin modalitatea preluării, în speță nu este

îndeplinită condiția limitativ și expres prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, respectiv aceea ca bunul să fi fost confiscat „ca efect al măsurii

administrative".

Prin urmare, constatând că preluarea bunului în litigiu

din patrimoniul autorului reclamanților nu s-a realizat ca efect al măsurilor administrative

cu caracter politic la care acesta a fost supus prin dislocare, împreună cu familia

la Bicazul A. și că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009,

în mod corect, prima instanță a respins acțiunea.

Împotriva deciziei nr. 213/C din 16 martie 2011 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări

sociale, au declarat recurs reclamanții D.I.D., M.V. și l.M., criticând-o pentru

nelegalitate,

reiterând motivele din apel

referitoare la preluarea terenului ce a făcut obiectul confiscării, fără a indica

temeiul de drept, conform art. 304 C. proc. civ.

Totodată recurenții-reclamanți au adus critici privind

greșita interpretare a instanțelor dată raportului juridic în cauză, care se află,

în realitate, sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009, și au susținut că, în mod eronat, acțiunea le-a fost respinsă.

Aceștia au făcut referire și la necontestarea de către

părțile în litigiu a raportului de expertiză încuviințat de instanța de fond, precizând

că, în mod nelegal terenul a fost expropriat și au susținut că măsura confiscării

acestuia s-a datorat strămutării familiei D., măsură administrativă cu caracter

politic prevăzută de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Recurenții-reclamanți D.I.D., M.V. și l.M. au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii

apelului, schimbării sentinței Tribunalului și admiterii acțiunii, astfel cum a

fost formulată.

Recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează

a fi respins pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la

art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare".

Prin cererea formulată reclamanții au solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, obligarea Statului

Român la plata de despăgubiri bănești pentru terenul din Constanța, susținând că

acest bun a fost confiscat ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic

la care a fost supus autorul lor, D.I., dislocat împreună cu familia la Bicaz în

perioada 1952-1954.

Pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, având în vedere caracterul special al

acestei norme este necesar să fie îndeplinite cumulativ, condițiile prevăzute de

acest text, respectiv: bunul să fi fost confiscat prin hotărâre de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative; bunul să nu fi fost restituit, sau să nu se

fi acordat despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005.

În speță, situația juridică a imobilului a fost corect

reținută de instanță, preluarea de către Statul Român a terenului din Constanța,

realizându-se în temeiul Decretului pentru exproprierea unor terenuri necesare Ministerului

Comerțului Interior nr. 208 din 22 noiembrie 1951, emis de „Prezidiul Marei Adunări

Naționale a Republicii Populare Române".

În cuprinsul acestui decret apare individualizat și „terenul

în suprafață de 240 m.p., situat în orașul Constanța, proprietatea soților D.I.B.

și D.I.A. din Constanța".

Ulterior, prin Decretul nr. 11 din 6 ianuarie 1953, terenurile

expropriate prin Decretul nr. 208/1951 au fost trecute în folosința Ministerului

Forțelor Armate.

Ca atare, preluarea bunului imobil în această modalitate,

respectiv prin expropriere, în anul 1951, nu poate fi considerată, ca fiind un efect

al măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv ca efect al dislocării

proprietarului și familiei sale la Bicaz.

În confirmarea situației mai sus reținută este de menționat

că bunul solicitat a făcut obiectul exproprierii, conform Decretului nr. 208

din 22 noiembrie 1951, deci anterior aplicării măsurii administrative la data de

5 august 1952, astfel că, preluarea imobilului în această modalitate nu poate fi

evidențiată, ca fiind un efect al măsurii administrative cu caracter politic, respectiv

dislocarea, nefiind îndeplinite condițiile expres și imperativ prevăzute de

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, chiar dacă cu privire la terenul în litigiu

s-a pronunțat și sentința civilă nr. 2653 din 24 septembrie 1958 a fostului Tribunal

Popular Constanța, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestuia,

ca bun fără stăpân, nu se poate reține că acesta este temeiul preluării de către

stat a imobilului, câtă vreme terenul în litigiu a făcut obiectul exproprierii realizată

prin Decretul nr. 208/1951.

Nici motivul referitor la probatoriile efectuate, respectiv

raportul de expertiză, nu poate fi analizat sau cenzurat sub aspectul legalității

deciziei atacate, chestiunea interpretării probelor neputând fi examinată în recurs,

cale extraordinară de atac prin intermediul căreia nu pot fi analizate chestiuni

de netemeinicie a hotărârii atacate.

Constatând că, din conținutul expunerii și dezvoltării

criticilor, rezultă că motivele de recurs sunt circumscrise art. 304 pct. 9 din

C. proc. civ., însă, acestea nu sunt fondate sub aspectul încălcării legii sau greșitei

aplicări în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

D.I.D., M.V. și l.M. împotriva deciziei nr. 213/C din 16 martie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.