ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4324/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1758 din 04 noiembrie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții D.I.D., M.V. și I.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, la data de 08 aprilie 2010, reclamanții sus menționați au învestit Tribunalul Constanța cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative, ce au fost luate în baza deciziei M.A.I.

nr. 239/1952. Instanța a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru terenul în suprafață de 240 m.p., situat în Constanța, deoarece nu este îndeplinită prima cerință impusă de acest text, și anume aceea ca bunul să fi fost confiscat de autoritățile statului ca efect al măsurii administrative la care au fost supuși părinții lor, în perioada 1952-1954. Astfel, la momentul strămutării familiei reclamanților în B., Raionul Piatra Neamț, terenul în discuție era deja trecut în patrimoniul statului și în folosința Ministerului Comerțului Interior, ca efect al Decretului de expropriere nr. 208 din 22 noiembrie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, pentru ca, ulterior, în temeiul Decretului nr. 11/1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române să fie trecut în folosința Ministerului Forțelor Armate.

Ca efect al celor două decrete de expropriere, la momentul stabilirii domiciliului obligatoriu, autorii reclamanților nu mai aveau calitatea de proprietari ai terenului în suprafață de 240 m.p. S-a mai reținut că dispozițiile speciale ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi aplicabile în speță, nici dacă s-ar admite, coroborând mențiunile din istoricul de rol fiscal cu existența sentinței civile nr. 2653 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului Popular al Orașului Constanța, că decretele de expropriere nu și-au produs efectele și terenul în litigiu a rămas în proprietatea familiei reclamanților și ulterior emiterii acestor decrete.

Astfel, emiterea în anul 1958 a unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus trecerea terenului în patrimoniul statului, ca bun fără stăpân, în baza Decretului nr. 111/1951, nu face decât să confirme ideea, că acest teren nu a intrat în proprietatea statului în perioada 1952-1954, prin confiscare, în urma strămutării proprietarilor într-o altă localitate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.I.D., M.V. și I.M., susținând, în esență, că preluarea terenului din Constanța, s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 2653 din 24 septembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Constanța, iar nu ca efect al celor două decrete de expropriere, așa cum reține în mod greșit prima instanță.

Au mai susținut apelanții, că autorul lor a fost împiedicat să plătească impozitul pentru anul 1951 și începutul anului 1952, pe motiv că terenul a fost expropriat, dar ulterior, terenul a apărut în Registrul matricol manual din anii 1955-1957, la matricola 708/271, pe numele D.I.A. și D.I.B., fiind apoi confiscat, prin sentința nr. 2653 din 24 septembrie 1958. Prin decizia nr. 213/C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1758 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța.

S-au menținut astfel, aceleași considerente ale hotărârii instanței de fond, care a reținut că, prin modalitatea preluării, în speță nu este îndeplinită condiția limitativ și expres prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv aceea ca bunul să fi fost confiscat „ca efect al măsurii administrative". Prin urmare, constatând că preluarea bunului în litigiu din patrimoniul autorului reclamanților nu s-a realizat ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic la care acesta a fost supus prin dislocare, împreună cu familia la Bicazul A. și că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea. Împotriva deciziei nr. 213/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs reclamanții D.I.D., M.V.

și l.M., criticând-o pentru nelegalitate, reiterând motivele din apel referitoare la preluarea terenului ce a făcut obiectul confiscării, fără a indica temeiul de drept, conform art. 304 C. proc. civ. Totodată recurenții-reclamanți au adus critici privind greșita interpretare a instanțelor dată raportului juridic în cauză, care se află, în realitate, sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, și au susținut că, în mod eronat, acțiunea le-a fost respinsă. Aceștia au făcut referire și la necontestarea de către părțile în litigiu a raportului de expertiză încuviințat de instanța de fond, precizând că, în mod nelegal terenul a fost expropriat și au susținut că măsura confiscării acestuia s-a datorat strămutării familiei D., măsură administrativă cu caracter politic prevăzută de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Recurenții-reclamanți D.I.D., M.V. și l.M. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței Tribunalului și admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". Prin cererea formulată reclamanții au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

obligarea Statului Român la plata de despăgubiri bănești pentru terenul din Constanța, susținând că acest bun a fost confiscat ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul lor, D.I., dislocat împreună cu familia la Bicaz în perioada 1952-1954. Pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, având în vedere caracterul special al acestei norme este necesar să fie îndeplinite cumulativ, condițiile prevăzute de acest text, respectiv: bunul să fi fost confiscat prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; bunul să nu fi fost restituit, sau să nu se fi acordat despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În speță, situația juridică a imobilului a fost corect reținută de instanță, preluarea de către Statul Român a terenului din Constanța, realizându-se în temeiul Decretului pentru exproprierea unor terenuri necesare Ministerului Comerțului Interior nr. 208 din 22 noiembrie 1951, emis de „Prezidiul Marei Adunări Naționale a Republicii Populare Române". În cuprinsul acestui decret apare individualizat și „terenul în suprafață de 240 m.p., situat în orașul Constanța, proprietatea soților D.I.B. și D.I.A. din Constanța". Ulterior, prin Decretul nr. 11 din 6 ianuarie 1953, terenurile expropriate prin Decretul nr. 208/1951 au fost trecute în folosința Ministerului Forțelor Armate. Ca atare, preluarea bunului imobil în această modalitate, respectiv prin expropriere, în anul 1951, nu poate fi considerată, ca fiind un efect al măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv ca efect al dislocării proprietarului și familiei sale la Bicaz.

În confirmarea situației mai sus reținută este de menționat că bunul solicitat a făcut obiectul exproprierii, conform Decretului nr. 208 din 22 noiembrie 1951, deci anterior aplicării măsurii administrative la data de 5 august 1952, astfel că, preluarea imobilului în această modalitate nu poate fi evidențiată, ca fiind un efect al măsurii administrative cu caracter politic, respectiv dislocarea, nefiind îndeplinite condițiile expres și imperativ prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, chiar dacă cu privire la terenul în litigiu s-a pronunțat și sentința civilă nr. 2653 din 24 septembrie 1958 a fostului Tribunal Popular Constanța, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestuia, ca bun fără stăpân, nu se poate reține că acesta este temeiul preluării de către stat a imobilului, câtă vreme terenul în litigiu a făcut obiectul exproprierii realizată prin Decretul nr. 208/1951.

Nici motivul referitor la probatoriile efectuate, respectiv raportul de expertiză, nu poate fi analizat sau cenzurat sub aspectul legalității deciziei atacate, chestiunea interpretării probelor neputând fi examinată în recurs, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia nu pot fi analizate chestiuni de netemeinicie a hotărârii atacate. Constatând că, din conținutul expunerii și dezvoltării criticilor, rezultă că motivele de recurs sunt circumscrise art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., însă, acestea nu sunt fondate sub aspectul încălcării legii sau greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.I.D., M.V. și l.M. împotriva deciziei nr. 213/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.