ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1038/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin demersul judiciar inițiat la data de 7 iunie 2007, reclamanții C.N., C.E., E.R. și S.S., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, au solicitat Judecătoriei Constanța ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 300 mp, situat în Constanța, și obligarea acestora la plata despăgubirilor egale cu valoarea fructelor percepute în timpul posesiei exercitate asupra terenului. În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., reclamanții au arătat că autoarea comună, S.C.O., a dobândit terenul menționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 657 din 17 noiembrie 1950, teren ce a fost preluat de stat fără titlu valabil.

La termenul din 19 septembrie 2007 reclamanții și-au precizat în instanță acțiunea, arătând că solicită și constatarea nulității absolute a titlului statului asupra terenului, invocând totodată incidența în cauză a dispozițiilor Legii 10/2001. Ulterior, la termenul din 12 decembrie 2007, cererea a fost din nou modificată verbal, în sensul că nu se mai insistă în capătul de cerere cu care a fost completată acțiunea inițială la 19 septembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 1312 din 22 ianuarie 2009, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța, având în vedere valoarea imobilului revendicat, rezultată din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, iar, la termenul din 20 martie 2009, reclamanții au învederat că solicită, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, fie constituirea dreptului de proprietate asupra unui alt teren, fie acordarea de despăgubiri bănești, calculate potrivit criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994, reiterând obiectul primului capăt de cerere, ca fiind revendicare în condițiile dreptului comun în materie. Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, prin care a respins cererea formulată de reclamanți, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că autoarea reclamanților a dobândit în proprietate suprafața de 300 mp situată în Constanța, județul Constanța, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657 din 17 noiembrie 1950, iar ulterior, terenul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 15/1984, însă Statul Român a fost acela care a deposedat abuziv autoarea reclamanților, și nu unitatea administrativ-teritorială. Împotriva sentinței civile nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, au declarat apel reclamanții, arătând că terenul în litigiu face parte din domeniul public al municipiului Constanța, iar Statul Român nu a fost parte în procesul de expropriere realizat în totalitate de autoritățile locale.

Instanța de fond, considerând că pârâtele nu trebuiau chemate în judecată, ci Statul Român, trebuia să invoce lipsa calității procesuale pasive a acestora, astfel că s-a încălcat principiul contradictorialității, oralității și dreptul la apărare. Prin decizia civilă nr. 64/C din 29 martie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins apelul reclamanților, ca nefondat, reținând că aceștia au învestit instanța cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și dispozițiile Legii nr. 33/1994, în baza cărora au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 mp, iar, în situația în care n-ar fi posibilă restituirea în natură, au solicitat acordarea de teren în compensare, fie acordare de despăgubiri bănești, calculate potrivit criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994.

S-a constatat că obligația de despăgubire, aparține statului, și nu unității administrativ-teritoriale , întrucât acesta a expropriat terenul în litigiu conform decretului de expropriere emis, privându-i pe reclamanți de dreptul de proprietate. S-a mai reținut că, p entru asigurarea contradictorialității, prima instanță a pus în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept, în baza cărora a soluționat pe fond litigiu, respectându-se, implicit, dreptul la apărare, precum și principiul oralității. Împotriva deciziei civile nr. 64/C din 29 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond nu a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesual pasive, dar, în motivare, a reținut că pârâții nu au calitate procesual pasivă.

Susțin că au solicitat să fie despăgubiți conform criteriilor stabilite de art. 35 din Legea nr. 33/1994, arătând că, în prezent, terenul revendicat aparține domeniului public al municipiului Constanța, iar procesul de expropriere a fost realizat de autoritățile publice locale. Precizează că cererea de chemare în judecată au întemeiat-o pe dispozițiile art. 480 C. civ. și au completat-o cu dispozițiile Legii nr. 33/1994, dispoziții ce nu contravin, nu se suprapun sau îngrădesc dreptul de proprietate. Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate consacrat prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin cererea introductivă de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., și completată cu prevederile Legii nr. 33/1994, reclamanții au solicitat restituirea în natură, iar, în cazul în care aceasta nu este posibilă, acordarea de teren în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc. Soluționând cauza, pe baza probelor administrate, inclusiv a expertizei de specialitate efectuată în cauză, instanțele au concluzionat că terenul nu poate fi restituit, fiind afectat scopului pentru care s-a realizat exproprierea, respectiv alei pietonale de acces aferente unui bloc de locuințe și spații verzi. Pentru a obține restituirea în natură a terenului și care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Astfel, recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare. Totodată, este de observat că, în speță, absența despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art. 35 din Legea nr. 33/1994, supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei reclamanților, care nu au contestat măsura de deposedare abuzivă și nu au acționat în justiție, în scopul obținerii restituirii bunului sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare și coerente, instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul de față, și că pentru restituirea în natură a terenului în litigiu reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. În fața instanței reclamanții au avut o atitudine oscilantă cu privire la temeiul juridic al cererii, indicând inițial art. 480 C. civ., ulterior, dispozițiile Legii nr. 10/2001 - în momentul în care s-a pus în discuție chestiunea timbrajului, iar prin cererea precizatoare, au arătat că solicită despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 33/1994.

Față de această împrejurare, instanța de fond a ținut cont de cadrul procesual ales de reclamanți, soluționând cauza în limitele învestirii sale. În acest context, în mod just s-a stabilit că oferirea unui teren în compensare nu poate constitui o măsură de despăgubire compatibilă cu acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., iar în ceea ce privește despăgubirile solicitate, s-a concluzionat că nu există temei juridic pentru a obliga pârâții la acordarea acestora, câtă vreme scopul pentru care a fost dispusă exproprierea a fost atins, iar procedura de urmat în scopul obținerii de despăgubiri, nu este cea utilizată de reclamanți, ci aceea prevăzută de dispozițiile legii speciale, de care aceștia nu au uzat.

Este de observat că acțiunea reclamanților nu a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cum se Susține, ci instanța a pus în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept, în baza cărora a soluționat pe fond litigiul dedus judecății. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit, iar acțiunea în revendicare nu permite obligarea pârâților la acordarea măsurilor reparatorii solicitate de reclamanți.

Pentru considerentele sus redate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.N., C.E., E.R. și S.S. împotriva deciziei nr. 64 C din 29 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.