ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1038/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

demersul judiciar inițiat la data de 7 iunie 2007, reclamanții C.N., C.E., E.R.

și S.S., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța,

au solicitat Judecătoriei

Constanța

ca, prin hotărârea ce se va

pronunța,

să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în

suprafață de 300 mp, situat în Constanța, și obligarea acestora la plata

despăgubirilor egale cu valoarea fructelor

percepute în timpul posesiei

exercitate asupra terenului.

În

motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

reclamanții au arătat că autoarea comună, S.C.O., a dobândit terenul menționat prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 657 din 17 noiembrie 1950, teren ce a fost

preluat de stat fără titlu valabil. La termenul din 19 septembrie 2007

reclamanții și-au precizat în instanță acțiunea, arătând că solicită și constatarea

nulității absolute a titlului statului asupra terenului, invocând totodată incidența

în cauză a dispozițiilor Legii 10/2001. Ulterior, la termenul din 12 decembrie 2007,

cererea a fost din nou modificată verbal, în sensul că nu se mai insistă în

capătul de cerere cu care a fost completată acțiunea inițială la 19 septembrie 2007.

Prin

sentința civilă nr. 1312 din 22 ianuarie 2009, Judecătoria Constanța a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și, pe cale de consecință,

a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului

Constanța, având în vedere valoarea imobilului revendicat, rezultată din

raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Cererea

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, iar, la termenul din 20

martie 2009, reclamanții au învederat că solicită, în cazul în care nu este

posibilă restituirea în natură a terenului, fie constituirea dreptului de

proprietate asupra unui alt teren, fie acordarea de despăgubiri bănești,

calculate potrivit criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994, reiterând

obiectul primului capăt de cerere, ca fiind revendicare în condițiile dreptului

comun în materie.

Tribunalul

Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, prin care

a respins cererea formulată de reclamanți, ca nefondată. Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că autoarea reclamanților a

dobândit în proprietate suprafața de 300 mp situată în Constanța, județul

Constanța, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657

din 17 noiembrie 1950, iar ulterior, terenul a trecut în proprietatea statului,

în baza Decretului nr. 15/1984, însă Statul Român a fost acela care a deposedat

abuziv autoarea reclamanților, și nu unitatea administrativ-teritorială.

Împotriva

sentinței civile nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, au declarat apel reclamanții,

arătând că terenul în litigiu face parte din domeniul public al municipiului

Constanța, iar Statul Român nu a fost parte în procesul de expropriere realizat

în totalitate de autoritățile locale. Instanța de fond, considerând că pârâtele

nu trebuiau chemate în judecată, ci Statul Român, trebuia să invoce lipsa

calității procesuale pasive a acestora, astfel că s-a încălcat principiul

contradictorialității, oralității și dreptul la apărare.

Prin

decizia civilă nr. 64/C din 29 martie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins

apelul reclamanților, ca nefondat, reținând că aceștia au învestit instanța cu

o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și dispozițiile

Legii nr. 33/1994, în baza cărora au solicitat restituirea în natură a

terenului în suprafață de 300 mp, iar, în situația în care n-ar fi posibilă

restituirea în natură, au solicitat acordarea de

teren în compensare, fie acordare de despăgubiri bănești, calculate potrivit

criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994. S-a constatat că obligația de

despăgubire, aparține statului,

și nu unității administrativ-teritoriale

, întrucât acesta a

expropriat terenul în

litigiu conform decretului de expropriere emis, privându-i pe reclamanți de

dreptul de proprietate.

S-a

mai reținut că, p

entru asigurarea contradictorialității,

prima instanță a pus în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept,

în baza cărora a soluționat pe

fond litigiu, respectându-se, implicit,

dreptul la apărare, precum și principiul oralității.

Împotriva

deciziei civile nr. 64/C din 29 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, au

declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., arătând că instanța de fond nu a invocat, din oficiu, excepția

lipsei calității procesual pasive, dar, în motivare, a reținut că pârâții nu au

calitate procesual pasivă. Susțin că au solicitat să fie despăgubiți conform

criteriilor stabilite de art. 35 din Legea nr. 33/1994, arătând că, în prezent,

terenul revendicat aparține domeniului public al municipiului Constanța, iar

procesul de expropriere a fost realizat de autoritățile publice locale.

Precizează

că cererea de chemare în judecată au întemeiat-o pe dispozițiile art. 480 C.

civ. și au completat-o cu dispozițiile Legii nr. 33/1994, dispoziții ce nu

contravin, nu se suprapun sau îngrădesc dreptul de proprietate.

Analizând

criticile formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în motivul de

nelegalitate consacrat prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin

cererea introductivă de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C.

civ., și completată cu prevederile Legii nr. 33/1994, reclamanții au solicitat

restituirea în natură, iar, în cazul în care aceasta nu este posibilă,

acordarea de teren în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc.

Soluționând

cauza, pe baza probelor administrate, inclusiv a expertizei de specialitate

efectuată în cauză, instanțele au concluzionat că terenul nu poate fi

restituit, fiind afectat scopului pentru care s-a realizat exproprierea,

respectiv alei pietonale de acces aferente unui bloc de locuințe și spații

verzi.

Pentru

a obține restituirea în natură a terenului și care se pretinde că nu ar fi fost

folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei

despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii

prevăzute de dispozițiile art. 21

și

urm. din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea

în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era

posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22,

fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de

moștenitori, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de

pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul

Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

Totodată,

este de observat că, în speță, absența despăgubirii (aspect care nu face însă

obiectul art. 35 din Legea nr. 33/1994, supus analizei în prezenta cauză) se

datorează culpei reclamanților, care nu au contestat măsura de deposedare

abuzivă și nu au acționat în justiție, în scopul obținerii restituirii bunului

sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare și coerente, instituite

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai

mult, prin decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează

în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul de față, și că

pentru restituirea în natură a terenului în litigiu reclamanții trebuiau să

urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În

fața instanței reclamanții au avut o atitudine oscilantă cu privire la temeiul

juridic al cererii, indicând inițial art. 480 C. civ., ulterior, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 - în momentul în care s-a pus în discuție chestiunea

timbrajului, iar prin cererea precizatoare, au arătat că solicită despăgubiri

conform prevederilor Legii nr. 33/1994.

Față

de această împrejurare, instanța de fond a ținut cont de cadrul procesual ales

de reclamanți, soluționând cauza în limitele învestirii sale. În acest context,

în mod just s-a stabilit că oferirea unui teren în compensare nu poate

constitui o măsură de despăgubire compatibilă cu acțiunea în revendicare

întemeiată pe art. 480 C. civ., iar în ceea ce privește despăgubirile

solicitate, s-a concluzionat că nu există temei juridic pentru a obliga pârâții

la acordarea acestora, câtă vreme scopul pentru care a fost dispusă

exproprierea a fost atins, iar procedura de urmat în scopul obținerii de

despăgubiri, nu este cea utilizată de reclamanți, ci aceea prevăzută de dispozițiile

legii speciale, de care aceștia nu au uzat.

Este

de observat că acțiunea reclamanților nu a fost respinsă ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cum se Susține, ci instanța

a pus în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept, în baza cărora

a soluționat pe fond litigiul dedus judecății.

Față

de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a

confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor

legale incidente și stabilind, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu

sunt aplicabile în cauză, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit, iar acțiunea

în revendicare nu permite obligarea pârâților la acordarea măsurilor

reparatorii solicitate de reclamanți.

Pentru

considerentele sus redate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.N., C.E., E.R. și S.S.

împotriva deciziei nr. 64 C din 29 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2011.