ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5780/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5780/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 51/C din 29 martie

2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca neîntemeiat

apelul formulat de B.D. și B.G. împotriva Sentinței civile nr. 4704 din 22

septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul

nr. 5448/118/2010.

A respins apelul

formulat de SC H.S. SRL împotriva aceleiași sentințe ca fiind formulat de o

persoană lipsită de calitate procesuală.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că apelul pârâților B.D. și B.G., ce vizează

nulitatea hotărârii și încălcarea dreptului apelanților pârâți la un proces

echitabil prin nerespectarea limitelor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C.

proc. civ. în privința obiectului litigiului și a cadrului lui procesual

nesocotește dispozițiile legale invocate în susținerea ei, dar și art. 57 - 58

și art. 129 alin. ultim din același cod pentru că, reluând judecata asupra

fondului acțiunii în revendicare, tribunalul a respectat toate normele

procedurale incidente în soluționarea acțiunii cu a cărei rezolvare a fost

investit.

Încălcarea

prevederilor legale ce reglementează faza procesuală a revizuirii nu poate fi

reținută, din modificarea cadrului procesual -realizată la cererea

reclamanților și în temeiul art. 57 C. proc. civ. sau ca urmare a constatării

transmisiunii calității procesuale pasive, cu consecința modificării datelor de

fapt ale speței - pentru că toate aceste schimbări au intervenit ulterior

finalizării judecății cererii de revizuire prin Decizia civilă nr. 4/C din 12

ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă; prin această hotărâre a

fost schimbată în tot decizia atacată pe această cale extraordinară de atac, în

sensul că s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, căreia

litigiul i-a fost trimis spre rejudecare în scopul analizării pe fond a

pretențiilor deduse judecății de reclamanți prin acțiunea introdusă la 17 iunie

1999.

Respectarea

dispozițiilor art. 326 C. proc. civ. trebuie raportată la procedura finalizată

prin decizia Curții de Apel Constanța, iar nu la cea desfășurată în fața

instanței de fond în litigiul de față, pentru că tribunalul a fost investit cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, iar nu a unei căi

extraordinare, de retractare și, pe cale de consecință, schimbând cadrul

procesual stabilit prin hotărârea supusă revizuirii prin aplicarea art. 57 - 58

din același cod sau prin constatarea transmisiunii calității procesuale pasive,

nu a încălcat principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești.

Nu a putut fi primită

nici apărarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane,

prin care reclamanții au solicitat la 23 septembrie 2010 introducerea în cauză,

în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și aceștia,

a celorlalți comoștenitori asupra succesiunii Cpt. Ș.A., constituie o formă de

manifestare a abuzului de drept, menită să satisfacă cerințele regulii

unanimității, pentru că, pe de o parte, problema admisibilității acțiunii în revendicare

formulată doar de unii dintre coindivizari a fost rezolvată irevocabil prin

Decizia nr. 4/C/2008 a Curții de Apel Constanța, iar pe de altă parte pentru că

legiuitorul recunoaște dreptul exercitării acestei forme de intervenție forțată

oricăreia dintre părți, iar instanța în fața căreia este formulată nu poate

cenzura primirea ei în principiu deoarece Codul de procedură civilă nu prevede,

ca în cazul intervenției voluntare, necesitatea discutării admisibilității în

principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Depășirea limitelor

învestirii nu poate fi reținută nici din perspectiva nerespectării obiectului

dedus judecății ca urmare a constatării transmisiunii calității procesuale

pasive și a renunțării reclamanților la cererea de constatare expresă a

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea lor cu

intimata D.A..

Ca urmare a

relațiilor comunicate de SPIT Constanța prin adresa nr. R-S 153049 din 05

octombrie 2010, din care a reieșit că pentru imobilul din str. T. nr. 30

figurează înscriși și impuși numiții B.G. și D., conform actului de

vânzare-cumpărare nr. 380 din 31 martie 2009 încheiat cu SC H.S. SRL, la

termenul din 21 octombrie 2010 tribunalul a pus în discuția părților

necesitatea precizării cadrului procesual pasiv, iar la termenul din 18

noiembrie 2010 a luat act de solicitarea reclamanților și a intervenienților și

a constatat transmisiunea calității procesuale pasive în persoana numiților

B.G. și D., conform actului translativ de proprietate anterior menționat.

Această constatare a

instanței de fond, necontestată de pârâta inițială sau de pârâții persoane

fizice cărora le-a fost transmisă calitatea procesuală, nu contravine

principiului disponibilității și, pe cale de consecință, nu depășește limitele

investirii pentru că rezolvarea corectă a litigiului obliga instanța să dea

eficiență transmisiunii oneroase a imobilului, dreptul de proprietate invocat

de reclamanți și intervenienți neputând fi valorificat decât în contradictoriu

cu posesorul actual al terenului revendicat care se pretinde, la rându-i,

proprietar.

De altfel, deși nicio

dispoziție legală nu obligă pe noul titular să notifice instanței și părții

faptul transmisiunii sau să intervină în proces, principiile generale, inclusiv

exercitarea cu bună-credință a drepturilor, îi impun o astfel de obligație, ori

instanța nu putea să încalce aceste principii și, pe cale de consecință, să

ignore transmisiunea la care s-a făcut referire anterior, ce-i fusese adusă la

cunoștință prin relațiile comunicate de autoritățile administrative locale.

Modificarea acțiunii

cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi

raportată la precizările orale formulate la termenul din 08 septembrie 2011,

pentru că prin restrângerea obiectului acțiunii inițiale doar la cererea de

revendicare a terenului, cu consecința examinării valabilității titlului

invocat de pârâți și a celor ce l-au precedat pe cale incidentală, în cadrul

operațiunii de comparare a titlurilor invocate de părți, nu s-a adus atingere drepturilor

procesuale ale pârâților apelanți care - potrivit mențiunilor din încheierea

întocmită la acel termen de judecată - nu s-au opus acestor precizări la

momentul formulării lor de către apărătorul reclamanților.

Soluționând cererea

în aceste limite tribunalul nu a depășit obiectul învestirii și nici dreptul la

apărare al părții adverse, ci a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin.

ultim C. proc. civ. și a respectat principiul disponibilității care, în sens

material, circumscrie dreptul părții de a determina limitele cererii de chemare

în judecată și de a dispune, pe cale incidentală, de obiectul procesului.

În examinarea

criticilor referitoare la lipsa titlului de proprietate al reclamanților și la

caracterului preferabil și legal constituit al titlului pârâților s-au avut în

vedere dispozițiile art. 480 C. civ. dar și cele ale art. 481 din același cod.

În cazul în care

dreptul de proprietate este încălcat și se pune în discuție chiar existența

lor, persoana căreia i se contestă acest drept are la îndemână acțiunea în

revendicare, prin care cere restituirea acelui bun de la o persoană care-l

deține în fapt, și care se pretinde, la rându-i, proprietar.

Temeiul juridic al

revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, drept

care, conform regulii "actori incumbit probatio" înscrisă în art.

1169 C. civ., trebuie dovedit de reclamant.

Proba deplină,

absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza prin intermediul

titlurilor de proprietate pentru că acestea constituie doar mijloace relative

de probă și au caracterul unor simple prezumții ale dreptului real, deduse din

însăși existența lor.

Totuși, în măsura în

care atât reclamantul, cât și pârâtul, invocă titluri de proprietate asupra

imobilului litigios, care emană, însă, de la autori diferiți, instanța va

proceda la compararea acestora și va da câștig de cauză părții al cărei titlu

este mai preferabil.

În cauză, reclamanții

au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului

situat în Constanța, str. T. nr. 30 și au pretins recunoașterea acestui drept

pe calea acțiunii în revendicare în cadrul căreia s-a pus în discuție

valabilitatea titlurilor invocate asupra bunului, fiecare parte considerându-se

proprietar.

Din examinarea

actelor depuse de reclamanți în susținerea dreptului lor de proprietate rezultă

că imobilul în litigiu a aparținut lui Ș.A. care, prin actul de

vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 2387/1912,

a cumpărat de la G.C. un teren de circa 14.711 și 74 mp situat în partea de

nord a orașului Constanța.

Acest imobil a făcut

ulterior obiectul acțiunii de partaj soluționată prin Decizia nr. 68/1937 a

Curții de Apel Constanța, hotărâre prin care s-a creat o stare de coproprietate

între cumpărătorul de drepturi succesorale L.N. și o parte dintre moștenitorii

defunctului Ș.A.. Prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că masa

succesorală rămasă după defunctul Căpitan Ș.A. se compune din "întinderea

de peste 50 de hectare, cu toate construcțiile, drumurile, atenansele etc.

situate în orașul Constanța, numite "Parcul B.T.", învecinată de o

parte cu bulevardul R.M., de altă parte cu Marea Neagră, cu proprietatea Dr. C.

și strada T.". S-a ordonat ieșirea din indiviziunea bunurilor succesorale și

împărțirea lor în 360 părți egale din care 249,6/360 părți s-au atribuit

cumpărătorilor de drepturi succesorale Ing. L.N., iar restul părților respectiv

câte 9/360 moștenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ș., Colonel I.Ș., câte 8/360

părți moștenitorilor E.G., C.Ș. și S.F., și 14,4/360 părți moștenitoarei E.I.Ș.

Includerea lotului

nr. 42, din care face parte terenul revendicat, în averea astfel partajată

rezultă din procesul-verbal nr. 2886 întocmit la 05 septembrie 1943 de Comisia

pentru înființarea cărților funciare din circumscripția Judecătoriei Constanța

potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat întabularea

imobilului situat în Constanța, Parcelarea C., str. T. nr. 20, identificat și

în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942 al Tribunalului Constanța ca fiind lotul

nr. 42, compus din teren în suprafață de 594 mp, rămas de pe urma defunctului

Căpitan Ș.A., care era stăpânit în indiviziune conform titlurilor și cotelor

stabilite prin Decizia civilă nr. 69/1937 a Curții de Apel Constanța.

Neconcretizarea acestei solicitări prin întabularea ca atare a dreptului

indiviz sau nepartajarea în natură a averii succesorale la care face referire

hotărârea judecătorească anterior menționată, prin formarea și atribuirea

loturilor corespunzător părților deținute de fiecare coindivizar, nu conduc la

concluzia inexistenței dreptului de proprietate invocat de intimații reclamanți

și intervenienți în litigiul de față pentru că aceștia au dovedit că autorul

lor a dobândit terenul ce forma lotul nr. 42, în suprafață de 594 mp, prin act

cu titlu oneros de la G.C., în 1912, iar caracterul indiviz al dreptului

afirmat de titularii acțiunii asupra bunului revendicat nu este de natură să

conducă la respingerea acesteia câtă vreme prin probatoriile administrate nu

s-a făcut dovada că acest lot a ieșit din patrimoniul defunctului Ș.A. sau al

moștenitorilor acestuia într-una din modalitățile stabilite de lege.

Lipsa dreptului de

proprietate al reclamanților și intervenienților nu poate fi întemeiată nici pe

relațiile comunicate instanței de Primăria municipiului Constanța - Direcția

Patrimoniu, respectiv istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanța,

str. T. nr. 30 pentru că prin adresele nr. 29797 din 15 decembrie 1997 și nr.

2453 din 25 ianuarie 1999 Primăria municipiului Constanța a arătat că

"după stabilirea și reglementarea drepturilor succesorale între urmașii

Cpt. Ș.A., lui L.N." i-au revenit mai multe terenuri, atât în Parcelarea

"Ș.", cât și în Parcelarea "C.", în aceasta din urmă și lotul

nr. 42.

În ceea ce privește

titlul pârâților, din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros la care s-a

făcut referire în considerentele apelului și care au fost avute în vedere de

tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamanților

rezultă că imobilul revendicat a fost cumpărat de B.G. și D. de la SC H.S. SRL

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009.

Autoarea pârâților a dobândit imobilul de la vânzătoarea D.A., conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998,

dreptul de proprietate al acesteia din urmă fiind dovedit cu certificatul de

moștenitor nr. 1404/1995 eliberat de Notariatul de Stat Constanța, prin care a

fost dezbătută succesiunea soțului său, D.P., și contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 30945 din 10 septembrie 1993, încheiat cu L.I.

L.I. a dobândit

imobilul situat în Constanța, str. T. nr. 30, fost nr. 12, prin succesiune, în

calitate de unic moștenitor al tatălui său, L.H., astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la

certificatul de moștenitor nr. 872/1977; L.H. cumpărase imobilul prin actul de

vânzare transcris sub nr. 91 din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului

Constanța, potrivit căruia vânzătorul A.M. a vândut "un loc de casă care

face parte din Cartierul Căpitanului Ș.A. și din lotul nr. 45", în

suprafață de 405 mp. La rândul său, A.M. a dobândit terenul astfel înstrăinat

prin actul de schimb autentificat la Tribunalul județului Constanța sub nr.

1052 din 01 iunie 1916, încheiat cu Ș.A., prin care a renunțat la locul

cumpărat de la cocontractantul său în 1913, situat în Cartierul Ș., careul D,

lotul nr. 14 și a primit de la Ș.A. lotul 45 din Cartierul Ș., pe care acesta

îl poseda de la defunctul G.C., în suprafață de 405 mp.

Potrivit

certificatului nr. 39942 din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului

Constanța acest act de schimb a fost înregistrat în registrul de transcripțiuni

sub nr. 1607/1916, printre actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor

G.C. și Căpitan Ș.A., printre care nu figurează vreun act translativ de

proprietate încheiat de Ș.A. pentru lotul nr. 42.

Din succesiunea

transmisiunilor cu titlu oneros rezultă că vânzătorul L.I. a transmis soților

D.A. și D.P. un imobil care nu aparținea patrimoniului său pentru că autorul

său, L.H., nu cumpărase de la A.M. lotul nr. 42, pentru care reclamanții au

făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor în prezenta acțiune în

revendicare, ci lotul nr. 45 din parcelările C. și Ș., care avea o suprafață de

405 mp, spre deosebire de cel dintâi, a cărui întindere era de 594 mp.

Menționarea în

certificatul de moștenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la

certificatul de moștenitor nr. 872/1977, a lotului nr. 42 ca și componentă a

masei succesorale rămasă de pe urma defunctului L.H. nu este de natură a

înlătura ineficiența actului de vânzare-cumpărare încheiat de L.I. cu D.A. și

P. și, pe cale de consecință, a transmisiunilor ulterioare intervenite în

temeiul acestui act între D.A. și SC H.S. SRL și între aceasta din urmă și

pârâții B. pentru că certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății, ci

doar pe aceea de succesibil, iar obiectul dreptului de proprietate dobândit de

L.H. prin actul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.M. în 1919 rezultă cu

certitudine din cuprinsul înscrisului în care s-a materializat această

convenție de înstrăinare, potrivit căreia ceea ce s-a vândut și s-a cumpărat a

fost terenul de 405 mp din lotul nr. 45.

Nu prezintă relevanță

în aprecierea valorii probatorii a actului de vânzare-cumpărare invocat de

pârâții apelanți împrejurarea întabulării dreptului lor de proprietate și al

autoarei lor în cartea funciară câtă vreme părțile opun titluri ce provin de la

autori diferiți - aspect ce nu a fost contestat prin motivele de apel - și nici

identitatea vecinătăților menționate în actul de schimb din 1916 și în actul

prin care A.M. a vândut terenul către L.H. pentru că, pe de o parte, atâta

vreme cât ambele contracte au avut ca obiect lotul nr. 45, vecinătățile nu

puteau fi diferite, iar pe de altă parte, pentru că neconcordanța dintre

numărul lotului deținut în proprietate și cel transmis prin act cu titlu oneros

a fost raportată la titlul de moștenitor al numitului L.I. și la transmisiunile

ulterioare acestuia.

Nefondate sunt și

susținerile referitoare la modificarea în timp a numărului loturilor care,

potrivit apelanților, ar explica eroarea strecurată în actele translative de

proprietate ce au precedat titlul lor cu privire la acest aspect, pentru că din

expertiza întocmită la instanța de fond de expertul C.C., dar și din raportul

de expertiză topo cadastrală întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 al

Tribunalului Constanța de același expert, în calitate de expert parte al SC

H.S. SRL și al pârâților B., rezultă că terenul deținut de aceștia din urmă în

baza actului de vânzare-cumpărare încheiat în 2009 se suprapune, în întregime,

pe amplasamentul vechiului lot 42 din parcelarea C.; schițele aferente celor

două rapoarte de expertiză prezintă amplasamentul loturilor cu aceeași

numerotare în planurile de parcelare ale orașului Constanța din iunie 1921 și

martie 1936, și în ambele configurația loturilor 42 și 45 este aceeași.

De altfel,

modificarea în timp a numerotării loturilor incluse în parcelările C. și Ș. nu

rezultă nici din relațiile comunicate de autoritățile administrative locale,

iar apelanții nu au administrat alte probatorii referitoare la acest aspect.

Preferabilitatea

titlului apelanților nu poate fi întemeiată nici pe argumentul referitor la

atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare în baza căruia dețin imobilul revendicat deoarece încheierea

acestui act cu bună-credință și în condițiile unei erori comune și invincibile

asupra calității de proprietari a vânzătorilor anteriori nu se verifică în

speță.

Pentru a fi de

bună-credință, cumpărătorul are obligația de a se convinge că a contractat cu

un verus dominus, deci trebuie să depună diligențe pentru a lua cunoștință care

este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă acesta nu este contestat.

Omisiunea acestuia de

a afla care este titlul celui de la care cumpără reprezintă o gravă neglijență

(culpa lata), vecină cu dolul, iar în aceste condiții nu se poate aprecia că el

a fost de bună-credință, pentru că a neglijat luarea măsurilor de precauție

cele mai ordinare.

În speță, din

probatoriile administrate rezultă că pârâții apelanți dețin în zona străzii T.

mai multe terenuri, respectiv 840 mp în partea opusă lotului 42, fără titlu, și

suprafața de 600 mp, componentă a lotului 43, cumpărată în 1996; aceste imobile

fac obiectul altor acțiuni în revendicare formulate de reclamanți, a căror

soluționare s-a făcut în mod public și concomitent cu acțiunea de față, dar și

pe o perioadă îndelungată de timp (acțiunea în revendicarea terenului în

suprafață de 1507,40 mp situat în Constanța, str. T. de la nr. 30 spre mare a

fost înregistrată în 2000 și opusă inclusiv pârâților apelanți); prin urmare,

titularii căii de atac nu pot susține cu temei că în 2009, când au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu SC H.S. SRL, nu au avut cunoștință de

existența acestor litigii, inclusiv a acțiunii de față, și nici că s-au aflat

într-o eroare comună, unanimă și invincibilă cu privire la calitatea

vânzătorului, deci nu pot pretinde calitatea de subdobânditor de bună-credință

care să le confere câștig de cauză în conflictul de interese legitime cu

adevărații proprietari ai bunului revendicat și în aplicarea principiului

aparenței de drept.

2.1. Motive

Pârâții B. D., B.G. și

SC H.S. SRL au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:

Instanța de fond și

de apel au încălcat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor

norme prevăzute sub sancțiunea nulității, astfel cum dispune art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., ceea ce constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

În mod greșit a fost

modificat cadrul procesual prin introducerea terților intervenienți, care au

urmărit să-și valorifice drepturi proprii de natură să modifice elementele

inițiale ale acțiunii, depășindu-se limitele predeterminate legal ale cazului

de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Instanțele au extins

procesul cu cererile de intervenție voluntară și forțată a terților care nu au

calitate de reclamanți în acțiunea inițială. Terții nu au avut calitatea de

revizuenți. Prin modificarea cadrului procesual a fost extins procesul la actul

juridic autentificat sub nr. 380/2009 prin care pârâții B. au cumpărat de la SC

H.S. SRL.

Ca terți față de procesul

de revizuire, în ședința din 21 martie 2012 pârâții B. D. și B.G. au invocat

inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct.

9 C. proc. civ. precum și excepția de ordine publică de neretroactivitate a

art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un motiv de revizuire ce

nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunțată hotărârea

supusă revizuirii în cauză. Instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților

acest motiv invocat de către apelanți, precum și dacă acest motiv putea fi

conceput ca motiv de ordine publică.

Instanța a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ. pentru că reclamanții aveau

obligația să facă dovada că sunt proprietarii terenului revendicat. Reclamanții

nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor,

iar actele prezentate de aceștia nu fac dovada dreptului de proprietate care să

fie opus pârâților.

Instanța a ignorat

problema esențială a împrejurărilor în care reclamanții pretind că au fost

deposedați. În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la 17

ianuarie 2000, reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin

Decretul de expropriere nr. 102/1950. Preluarea abuzivă a imobilului de către

stat a fost invocată de reclamanți și în acțiunea în revendicare soluționată

prin Decizia civilă nr. 379/C/2011 a Curții de Apel Constanța.

Întrucât terenul a

fost preluat abuziv de stat, acțiunea în revendicare este paralizată prin

opunerea titlului subdobânditorilor de bună-credință.

Prin completarea

motivelor de recurs, făcută în termen, recurenții au susținut că există o

eroare materială cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului

intervenit în anul 1916, și deși recurenții au contestat în apel identificarea terenului

revendicat cu terenul dobândit de ei, această apărare nu a fost examinată și

verificată prin probe.

S-au aplicat greșit

principiile legale privind efectele produse prin moștenirea aparentă, care

întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se

bazează pe credința dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul

legislativ din 1993. Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâții B. nu ar fi

avut alte posibilități de verificare, după cum, nicio altă persoană aflată în

situația lor nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligență.

Posesia deținută de

L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanților, și nici posesia

continuată de L.I. din 1958 până în 1993. Mai mult de 30 de ani L.I. a posedat

terenul sub nume de proprietar, ca unic moștenitor.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă

nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat în tot

Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța și a admis apelul împotriva Sentinței civile nr. 116 din 28 februarie

2000, pronunțată de Tribunalul Constanța. A trimis cauza spre rejudecare în

primă instanță.

Prin Sentința civilă

nr. 116 din 28 februarie 2000 acțiunea în revendicare formulată de către

reclamanții L.N., L.A., L.V., T.A. și D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă,

reținându-se că acțiunea nu a fost exercitată de către toți coproprietarii.

Prin urmare, desființarea acestei sentințe, și trimiterea cauzei spre

rejudecare în primă instanță, a avut drept consecință reluarea judecății in

limine litis, câtă vreme în cauză nu fusese săvârșit niciun act de procedură

care să vizeze un alt aspect decât problema calității procesuale active dedusă

din nerespectarea principiului doctrinar al unanimității.

În aceste condiții,

cu ocazia rejudecării procesului în primă instanță, puteau fi săvârșite toate

actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea

sferei subiective a procesului prin formularea unor cereri de intervenție.

Așadar, critica

recurenților, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai

între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii este

neîntemeiată și nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă

vreme actele de procedură de lărgire a cadrului procesual inițial au fost

săvârșite cu respectarea cerințelor prevăzute în Codul de procedură civilă

pentru admisibilitatea lor.

În egală măsură, nu

întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la

nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., pe considerentul că

instanța de apel nu a pus în discuția părților motivul invocat de către

apelanți legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut

de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum și excepția de ordine publică de

neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un

motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost

pronunțată hotărârea supusă revizuirii în cauză.

Art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătorești, în

măsura în care, vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului prin

săvârșirea unui act de procedură nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea

actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură

trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite

drepturile procesuale ignorate anterior. În speță, însă, nu se poate susține că

recurenții au fost vătămați procesual prin faptul nepunerii în discuția părților

a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme prin acest motiv

deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese

soluționată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul

Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție. Cum critica deciziei menționate nu mai putea forma obiect de analiză

în apelul împotriva sentinței pronunțate în fond după trimiterea spre

rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanței de apel, concretizată în

faptul nepunerii în discuția părților a unui aspect invocat eu ocazia

dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidența art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Nu este întemeiată

nici critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care

stabilește că acela care face o propunere înaintea judecății trebuie să o

dovedească.

Interpretarea sau

aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanțele de fond, în lipsa

unei excepții anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei, și ar fi

impus pârâților să probeze, mai întâi, faptul că reclamanții nu sunt

proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica legată de

neanalizarea modalității de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului

nr. 102/1950, este invocată în recurs omisso medio deși, așa cum înșiși

recurenții arată, înaintea primei instanțe au fost administrate dovezi

privitoare la preluarea terenului în această modalitate. Astfel, la dosarul

constituit la nivelul Tribunalului Constanța este depus acest decret de

expropriere, iar în considerentele Sentinței civile nr. 4704 din 22 septembrie

2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă s-a arătat că "din

probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieșit vreodată din

patrimoniul lui Ș.A. sau al moștenitorilor acestuia, într-una din modalitățile

prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia

nici că terenul în discuție ar fi intrat la un moment dat în proprietatea

statului, cu atât mai mult cu cât în prezent se află în stăpânirea unor

persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive". Ca atare, pârâții

aveau interes și trebuiau să critice sentința în apel și sub acest aspect.

Întrucât nu au făcut-o, sentința a intrat în putere de lucru judecat privitor

la chestiunea menționată.

În fine, legat de

identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului nu s-a invocat

încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea

greșită a situației de fapt, ci doar aspecte ce țin de identificarea loturilor,

lucru ce reiese cu evidență și din susținerea că s-a produs o eroare materială

cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru

identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanțelor de fond,

ține de temeinicia hotărârii, și în speță instanțele de fond au administrat

dovezi în scopul menționat.

După cum, faptul că

autorul pârâților ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru

dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel,

sens în care s-a și pronunțat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013.

Or, instanța de apel s-a pronunțat asupra succesiunii de transmiteri ale

dreptului de proprietate ale autorilor pârâților, în sensul învederat prin

motivele de apel care, deși formulate de către un profesionist, nu au dedus

analizei problema uzucapiunii.

Având în vedere cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi

respins ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenții vor fi obligați la

cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți și intimații-intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții B.D., B.G. și SC H.S. SRL împotriva Deciziei

civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă.

Obligă pe

recurenții-pârâți la 4340 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

și intimații-intervenienți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV