ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5780/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 51/C din 29 martie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de B.D. și B.G. împotriva Sentinței civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. 5448/118/2010. A respins apelul formulat de SC H.S. SRL împotriva aceleiași sentințe ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul pârâților B.D. și B.G., ce vizează nulitatea hotărârii și încălcarea dreptului apelanților pârâți la un proces echitabil prin nerespectarea limitelor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. în privința obiectului litigiului și a cadrului lui procesual nesocotește dispozițiile legale invocate în susținerea ei, dar și art. 57 - 58 și art. 129 alin. ultim din același cod pentru că, reluând judecata asupra fondului acțiunii în revendicare, tribunalul a respectat toate normele procedurale incidente în soluționarea acțiunii cu a cărei rezolvare a fost investit. Încălcarea prevederilor legale ce reglementează faza procesuală a revizuirii nu poate fi reținută, din modificarea cadrului procesual -realizată la cererea reclamanților și în temeiul art. 57 C. proc. civ.

sau ca urmare a constatării transmisiunii calității procesuale pasive, cu consecința modificării datelor de fapt ale speței - pentru că toate aceste schimbări au intervenit ulterior finalizării judecății cererii de revizuire prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă; prin această hotărâre a fost schimbată în tot decizia atacată pe această cale extraordinară de atac, în sensul că s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, căreia litigiul i-a fost trimis spre rejudecare în scopul analizării pe fond a pretențiilor deduse judecății de reclamanți prin acțiunea introdusă la 17 iunie 1999. Respectarea dispozițiilor art. 326 C. proc. civ.

trebuie raportată la procedura finalizată prin decizia Curții de Apel Constanța, iar nu la cea desfășurată în fața instanței de fond în litigiul de față, pentru că tribunalul a fost investit cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, iar nu a unei căi extraordinare, de retractare și, pe cale de consecință, schimbând cadrul procesual stabilit prin hotărârea supusă revizuirii prin aplicarea art. 57 - 58 din același cod sau prin constatarea transmisiunii calității procesuale pasive, nu a încălcat principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești. Nu a putut fi primită nici apărarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane, prin care reclamanții au solicitat la 23 septembrie 2010 introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și aceștia, a celorlalți comoștenitori asupra succesiunii Cpt.

Ș.A., constituie o formă de manifestare a abuzului de drept, menită să satisfacă cerințele regulii unanimității, pentru că, pe de o parte, problema admisibilității acțiunii în revendicare formulată doar de unii dintre coindivizari a fost rezolvată irevocabil prin Decizia nr. 4/C/2008 a Curții de Apel Constanța, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul recunoaște dreptul exercitării acestei forme de intervenție forțată oricăreia dintre părți, iar instanța în fața căreia este formulată nu poate cenzura primirea ei în principiu deoarece Codul de procedură civilă nu prevede, ca în cazul intervenției voluntare, necesitatea discutării admisibilității în principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Depășirea limitelor învestirii nu poate fi reținută nici din perspectiva nerespectării obiectului dedus judecății ca urmare a constatării transmisiunii calității procesuale pasive și a renunțării reclamanților la cererea de constatare expresă a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea lor cu intimata D.A.. Ca urmare a relațiilor comunicate de SPIT Constanța prin adresa nr. R-S 153049 din 05 octombrie 2010, din care a reieșit că pentru imobilul din str. T. nr. 30 figurează înscriși și impuși numiții B.G. și D., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 380 din 31 martie 2009 încheiat cu SC H.S. SRL, la termenul din 21 octombrie 2010 tribunalul a pus în discuția părților necesitatea precizării cadrului procesual pasiv, iar la termenul din 18 noiembrie 2010 a luat act de solicitarea reclamanților și a intervenienților și a constatat transmisiunea calității procesuale pasive în persoana numiților B.G.

și D., conform actului translativ de proprietate anterior menționat. Această constatare a instanței de fond, necontestată de pârâta inițială sau de pârâții persoane fizice cărora le-a fost transmisă calitatea procesuală, nu contravine principiului disponibilității și, pe cale de consecință, nu depășește limitele investirii pentru că rezolvarea corectă a litigiului obliga instanța să dea eficiență transmisiunii oneroase a imobilului, dreptul de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți neputând fi valorificat decât în contradictoriu cu posesorul actual al terenului revendicat care se pretinde, la rându-i, proprietar.

De altfel, deși nicio dispoziție legală nu obligă pe noul titular să notifice instanței și părții faptul transmisiunii sau să intervină în proces, principiile generale, inclusiv exercitarea cu bună-credință a drepturilor, îi impun o astfel de obligație, ori instanța nu putea să încalce aceste principii și, pe cale de consecință, să ignore transmisiunea la care s-a făcut referire anterior, ce-i fusese adusă la cunoștință prin relațiile comunicate de autoritățile administrative locale. Modificarea acțiunii cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

nu poate fi raportată la precizările orale formulate la termenul din 08 septembrie 2011, pentru că prin restrângerea obiectului acțiunii inițiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecința examinării valabilității titlului invocat de pârâți și a celor ce l-au precedat pe cale incidentală, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor invocate de părți, nu s-a adus atingere drepturilor procesuale ale pârâților apelanți care - potrivit mențiunilor din încheierea întocmită la acel termen de judecată - nu s-au opus acestor precizări la momentul formulării lor de către apărătorul reclamanților. Soluționând cererea în aceste limite tribunalul nu a depășit obiectul învestirii și nici dreptul la apărare al părții adverse, ci a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc.

civ. și a respectat principiul disponibilității care, în sens material, circumscrie dreptul părții de a determina limitele cererii de chemare în judecată și de a dispune, pe cale incidentală, de obiectul procesului. În examinarea criticilor referitoare la lipsa titlului de proprietate al reclamanților și la caracterului preferabil și legal constituit al titlului pârâților s-au avut în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. dar și cele ale art. 481 din același cod. În cazul în care dreptul de proprietate este încălcat și se pune în discuție chiar existența lor, persoana căreia i se contestă acest drept are la îndemână acțiunea în revendicare, prin care cere restituirea acelui bun de la o persoană care-l deține în fapt, și care se pretinde, la rându-i, proprietar.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, drept care, conform regulii "actori incumbit probatio" înscrisă în art. 1169 C. civ., trebuie dovedit de reclamant. Proba deplină, absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza prin intermediul titlurilor de proprietate pentru că acestea constituie doar mijloace relative de probă și au caracterul unor simple prezumții ale dreptului real, deduse din însăși existența lor. Totuși, în măsura în care atât reclamantul, cât și pârâtul, invocă titluri de proprietate asupra imobilului litigios, care emană, însă, de la autori diferiți, instanța va proceda la compararea acestora și va da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai preferabil.

În cauză, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în Constanța, str. T. nr. 30 și au pretins recunoașterea acestui drept pe calea acțiunii în revendicare în cadrul căreia s-a pus în discuție valabilitatea titlurilor invocate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar. Din examinarea actelor depuse de reclamanți în susținerea dreptului lor de proprietate rezultă că imobilul în litigiu a aparținut lui Ș.A. care, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 2387/1912, a cumpărat de la G.C. un teren de circa 14.711 și 74 mp situat în partea de nord a orașului Constanța. Acest imobil a făcut ulterior obiectul acțiunii de partaj soluționată prin Decizia nr. 68/1937 a Curții de Apel Constanța, hotărâre prin care s-a creat o stare de coproprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale L.N.

și o parte dintre moștenitorii defunctului Ș.A.. Prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că masa succesorală rămasă după defunctul Căpitan Ș.A. se compune din "întinderea de peste 50 de hectare, cu toate construcțiile, drumurile, atenansele etc. situate în orașul Constanța, numite "Parcul B.T.", învecinată de o parte cu bulevardul R.M., de altă parte cu Marea Neagră, cu proprietatea Dr. C. și strada T.". S-a ordonat ieșirea din indiviziunea bunurilor succesorale și împărțirea lor în 360 părți egale din care 249,6/360 părți s-au atribuit cumpărătorilor de drepturi succesorale Ing. L.N., iar restul părților respectiv câte 9/360 moștenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ș., Colonel I.Ș., câte 8/360 părți moștenitorilor E.G., C.Ș.

și S.F., și 14,4/360 părți moștenitoarei E.I.Ș. Includerea lotului nr. 42, din care face parte terenul revendicat, în averea astfel partajată rezultă din procesul-verbal nr. 2886 întocmit la 05 septembrie 1943 de Comisia pentru înființarea cărților funciare din circumscripția Judecătoriei Constanța potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat întabularea imobilului situat în Constanța, Parcelarea C., str. T. nr. 20, identificat și în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942 al Tribunalului Constanța ca fiind lotul nr. 42, compus din teren în suprafață de 594 mp, rămas de pe urma defunctului Căpitan Ș.A., care era stăpânit în indiviziune conform titlurilor și cotelor stabilite prin Decizia civilă nr. 69/1937 a Curții de Apel Constanța.

Neconcretizarea acestei solicitări prin întabularea ca atare a dreptului indiviz sau nepartajarea în natură a averii succesorale la care face referire hotărârea judecătorească anterior menționată, prin formarea și atribuirea loturilor corespunzător părților deținute de fiecare coindivizar, nu conduc la concluzia inexistenței dreptului de proprietate invocat de intimații reclamanți și intervenienți în litigiul de față pentru că aceștia au dovedit că autorul lor a dobândit terenul ce forma lotul nr. 42, în suprafață de 594 mp, prin act cu titlu oneros de la G.C., în 1912, iar caracterul indiviz al dreptului afirmat de titularii acțiunii asupra bunului revendicat nu este de natură să conducă la respingerea acesteia câtă vreme prin probatoriile administrate nu s-a făcut dovada că acest lot a ieșit din patrimoniul defunctului Ș.A.

sau al moștenitorilor acestuia într-una din modalitățile stabilite de lege. Lipsa dreptului de proprietate al reclamanților și intervenienților nu poate fi întemeiată nici pe relațiile comunicate instanței de Primăria municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu, respectiv istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanța, str. T. nr. 30 pentru că prin adresele nr. 29797 din 15 decembrie 1997 și nr. 2453 din 25 ianuarie 1999 Primăria municipiului Constanța a arătat că "după stabilirea și reglementarea drepturilor succesorale între urmașii Cpt.

Ș.A., lui L.N." i-au revenit mai multe terenuri, atât în Parcelarea "Ș.", cât și în Parcelarea "C.", în aceasta din urmă și lotul nr. 42. În ceea ce privește titlul pârâților, din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros la care s-a făcut referire în considerentele apelului și care au fost avute în vedere de tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamanților rezultă că imobilul revendicat a fost cumpărat de B.G. și D. de la SC H.S.

SRL prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009. Autoarea pârâților a dobândit imobilul de la vânzătoarea D.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, dreptul de proprietate al acesteia din urmă fiind dovedit cu certificatul de moștenitor nr. 1404/1995 eliberat de Notariatul de Stat Constanța, prin care a fost dezbătută succesiunea soțului său, D.P., și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30945 din 10 septembrie 1993, încheiat cu L.I. L.I. a dobândit imobilul situat în Constanța, str. T. nr. 30, fost nr. 12, prin succesiune, în calitate de unic moștenitor al tatălui său, L.H., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moștenitor nr. 872/1977; L.H.

cumpărase imobilul prin actul de vânzare transcris sub nr. 91 din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanța, potrivit căruia vânzătorul A.M. a vândut "un loc de casă care face parte din Cartierul Căpitanului Ș.A. și din lotul nr. 45", în suprafață de 405 mp. La rândul său, A.M. a dobândit terenul astfel înstrăinat prin actul de schimb autentificat la Tribunalul județului Constanța sub nr. 1052 din 01 iunie 1916, încheiat cu Ș.A., prin care a renunțat la locul cumpărat de la cocontractantul său în 1913, situat în Cartierul Ș., careul D, lotul nr. 14 și a primit de la Ș.A. lotul 45 din Cartierul Ș., pe care acesta îl poseda de la defunctul G.C., în suprafață de 405 mp. Potrivit certificatului nr. 39942 din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului Constanța acest act de schimb a fost înregistrat în registrul de transcripțiuni sub nr. 1607/1916, printre actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor G.C.

și Căpitan Ș.A., printre care nu figurează vreun act translativ de proprietate încheiat de Ș.A. pentru lotul nr. 42. Din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros rezultă că vânzătorul L.I. a transmis soților D.A. și D.P. un imobil care nu aparținea patrimoniului său pentru că autorul său, L.H., nu cumpărase de la A.M. lotul nr. 42, pentru care reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor în prezenta acțiune în revendicare, ci lotul nr. 45 din parcelările C. și Ș., care avea o suprafață de 405 mp, spre deosebire de cel dintâi, a cărui întindere era de 594 mp. Menționarea în certificatul de moștenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moștenitor nr. 872/1977, a lotului nr. 42 ca și componentă a masei succesorale rămasă de pe urma defunctului L.H.

nu este de natură a înlătura ineficiența actului de vânzare-cumpărare încheiat de L.I. cu D.A. și P. și, pe cale de consecință, a transmisiunilor ulterioare intervenite în temeiul acestui act între D.A. și SC H.S. SRL și între aceasta din urmă și pârâții B. pentru că certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății, ci doar pe aceea de succesibil, iar obiectul dreptului de proprietate dobândit de L.H. prin actul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.M.

în 1919 rezultă cu certitudine din cuprinsul înscrisului în care s-a materializat această convenție de înstrăinare, potrivit căreia ceea ce s-a vândut și s-a cumpărat a fost terenul de 405 mp din lotul nr. 45. Nu prezintă relevanță în aprecierea valorii probatorii a actului de vânzare-cumpărare invocat de pârâții apelanți împrejurarea întabulării dreptului lor de proprietate și al autoarei lor în cartea funciară câtă vreme părțile opun titluri ce provin de la autori diferiți - aspect ce nu a fost contestat prin motivele de apel - și nici identitatea vecinătăților menționate în actul de schimb din 1916 și în actul prin care A.M. a vândut terenul către L.H.

pentru că, pe de o parte, atâta vreme cât ambele contracte au avut ca obiect lotul nr. 45, vecinătățile nu puteau fi diferite, iar pe de altă parte, pentru că neconcordanța dintre numărul lotului deținut în proprietate și cel transmis prin act cu titlu oneros a fost raportată la titlul de moștenitor al numitului L.I. și la transmisiunile ulterioare acestuia. Nefondate sunt și susținerile referitoare la modificarea în timp a numărului loturilor care, potrivit apelanților, ar explica eroarea strecurată în actele translative de proprietate ce au precedat titlul lor cu privire la acest aspect, pentru că din expertiza întocmită la instanța de fond de expertul C.C., dar și din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanța de același expert, în calitate de expert parte al SC H.S.

SRL și al pârâților B., rezultă că terenul deținut de aceștia din urmă în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat în 2009 se suprapune, în întregime, pe amplasamentul vechiului lot 42 din parcelarea C.; schițele aferente celor două rapoarte de expertiză prezintă amplasamentul loturilor cu aceeași numerotare în planurile de parcelare ale orașului Constanța din iunie 1921 și martie 1936, și în ambele configurația loturilor 42 și 45 este aceeași. De altfel, modificarea în timp a numerotării loturilor incluse în parcelările C. și Ș. nu rezultă nici din relațiile comunicate de autoritățile administrative locale, iar apelanții nu au administrat alte probatorii referitoare la acest aspect.

Preferabilitatea titlului apelanților nu poate fi întemeiată nici pe argumentul referitor la atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia dețin imobilul revendicat deoarece încheierea acestui act cu bună-credință și în condițiile unei erori comune și invincibile asupra calității de proprietari a vânzătorilor anteriori nu se verifică în speță. Pentru a fi de bună-credință, cumpărătorul are obligația de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, deci trebuie să depună diligențe pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă acesta nu este contestat. Omisiunea acestuia de a afla care este titlul celui de la care cumpără reprezintă o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul, iar în aceste condiții nu se poate aprecia că el a fost de bună-credință, pentru că a neglijat luarea măsurilor de precauție cele mai ordinare.

În speță, din probatoriile administrate rezultă că pârâții apelanți dețin în zona străzii T. mai multe terenuri, respectiv 840 mp în partea opusă lotului 42, fără titlu, și suprafața de 600 mp, componentă a lotului 43, cumpărată în 1996; aceste imobile fac obiectul altor acțiuni în revendicare formulate de reclamanți, a căror soluționare s-a făcut în mod public și concomitent cu acțiunea de față, dar și pe o perioadă îndelungată de timp (acțiunea în revendicarea terenului în suprafață de 1507,40 mp situat în Constanța, str. T. de la nr. 30 spre mare a fost înregistrată în 2000 și opusă inclusiv pârâților apelanți); prin urmare, titularii căii de atac nu pot susține cu temei că în 2009, când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC H.S.

SRL, nu au avut cunoștință de existența acestor litigii, inclusiv a acțiunii de față, și nici că s-au aflat într-o eroare comună, unanimă și invincibilă cu privire la calitatea vânzătorului, deci nu pot pretinde calitatea de subdobânditor de bună-credință care să le confere câștig de cauză în conflictul de interese legitime cu adevărații proprietari ai bunului revendicat și în aplicarea principiului aparenței de drept. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâții B. D., B.G. și SC H.S. SRL au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Instanța de fond și de apel au încălcat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, astfel cum dispune art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., ceea ce constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În mod greșit a fost modificat cadrul procesual prin introducerea terților intervenienți, care au urmărit să-și valorifice drepturi proprii de natură să modifice elementele inițiale ale acțiunii, depășindu-se limitele predeterminate legal ale cazului de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Instanțele au extins procesul cu cererile de intervenție voluntară și forțată a terților care nu au calitate de reclamanți în acțiunea inițială. Terții nu au avut calitatea de revizuenți. Prin modificarea cadrului procesual a fost extins procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380/2009 prin care pârâții B. au cumpărat de la SC H.S.

SRL. Ca terți față de procesul de revizuire, în ședința din 21 martie 2012 pârâții B. D. și B.G. au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. precum și excepția de ordine publică de neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii în cauză. Instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților acest motiv invocat de către apelanți, precum și dacă acest motiv putea fi conceput ca motiv de ordine publică. Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ. pentru că reclamanții aveau obligația să facă dovada că sunt proprietarii terenului revendicat.

Reclamanții nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor, iar actele prezentate de aceștia nu fac dovada dreptului de proprietate care să fie opus pârâților. Instanța a ignorat problema esențială a împrejurărilor în care reclamanții pretind că au fost deposedați. În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la 17 ianuarie 2000, reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950. Preluarea abuzivă a imobilului de către stat a fost invocată de reclamanți și în acțiunea în revendicare soluționată prin Decizia civilă nr. 379/C/2011 a Curții de Apel Constanța. Întrucât terenul a fost preluat abuziv de stat, acțiunea în revendicare este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorilor de bună-credință.

Prin completarea motivelor de recurs, făcută în termen, recurenții au susținut că există o eroare materială cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului intervenit în anul 1916, și deși recurenții au contestat în apel identificarea terenului revendicat cu terenul dobândit de ei, această apărare nu a fost examinată și verificată prin probe. S-au aplicat greșit principiile legale privind efectele produse prin moștenirea aparentă, care întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se bazează pe credința dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul legislativ din 1993. Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâții B. nu ar fi avut alte posibilități de verificare, după cum, nicio altă persoană aflată în situația lor nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligență.

Posesia deținută de L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanților, și nici posesia continuată de L.I. din 1958 până în 1993. Mai mult de 30 de ani L.I. a posedat terenul sub nume de proprietar, ca unic moștenitor. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat în tot Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și a admis apelul împotriva Sentinței civile nr. 116 din 28 februarie 2000, pronunțată de Tribunalul Constanța.

A trimis cauza spre rejudecare în primă instanță. Prin Sentința civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 acțiunea în revendicare formulată de către reclamanții L.N., L.A., L.V., T.A. și D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, reținându-se că acțiunea nu a fost exercitată de către toți coproprietarii. Prin urmare, desființarea acestei sentințe, și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță, a avut drept consecință reluarea judecății in limine litis, câtă vreme în cauză nu fusese săvârșit niciun act de procedură care să vizeze un alt aspect decât problema calității procesuale active dedusă din nerespectarea principiului doctrinar al unanimității. În aceste condiții, cu ocazia rejudecării procesului în primă instanță, puteau fi săvârșite toate actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea sferei subiective a procesului prin formularea unor cereri de intervenție.

Așadar, critica recurenților, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii este neîntemeiată și nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme actele de procedură de lărgire a cadrului procesual inițial au fost săvârșite cu respectarea cerințelor prevăzute în Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea lor. În egală măsură, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., pe considerentul că instanța de apel nu a pus în discuția părților motivul invocat de către apelanți legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., precum și excepția de ordine publică de neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii în cauză. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătorești, în măsura în care, vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului prin săvârșirea unui act de procedură nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior.

În speță, însă, nu se poate susține că recurenții au fost vătămați procesual prin faptul nepunerii în discuția părților a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme prin acest motiv deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese soluționată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum critica deciziei menționate nu mai putea forma obiect de analiză în apelul împotriva sentinței pronunțate în fond după trimiterea spre rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanței de apel, concretizată în faptul nepunerii în discuția părților a unui aspect invocat eu ocazia dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Nu este întemeiată nici critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care stabilește că acela care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Interpretarea sau aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanțele de fond, în lipsa unei excepții anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei, și ar fi impus pârâților să probeze, mai întâi, faptul că reclamanții nu sunt proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Critica legată de neanalizarea modalității de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului nr. 102/1950, este invocată în recurs omisso medio deși, așa cum înșiși recurenții arată, înaintea primei instanțe au fost administrate dovezi privitoare la preluarea terenului în această modalitate.

Astfel, la dosarul constituit la nivelul Tribunalului Constanța este depus acest decret de expropriere, iar în considerentele Sentinței civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă s-a arătat că "din probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieșit vreodată din patrimoniul lui Ș.A. sau al moștenitorilor acestuia, într-una din modalitățile prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia nici că terenul în discuție ar fi intrat la un moment dat în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât în prezent se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive". Ca atare, pârâții aveau interes și trebuiau să critice sentința în apel și sub acest aspect.

Întrucât nu au făcut-o, sentința a intrat în putere de lucru judecat privitor la chestiunea menționată. În fine, legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului nu s-a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea greșită a situației de fapt, ci doar aspecte ce țin de identificarea loturilor, lucru ce reiese cu evidență și din susținerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanțelor de fond, ține de temeinicia hotărârii, și în speță instanțele de fond au administrat dovezi în scopul menționat.

După cum, faptul că autorul pârâților ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel, sens în care s-a și pronunțat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013. Or, instanța de apel s-a pronunțat asupra succesiunii de transmiteri ale dreptului de proprietate ale autorilor pârâților, în sensul învederat prin motivele de apel care, deși formulate de către un profesionist, nu au dedus analizei problema uzucapiunii. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți și intimații-intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B.D., B.G. și SC H.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurenții-pârâți la 4340 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți și intimații-intervenienți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV